Casa cea veche Si roSie

Prin feresti hãmesite
grãbite rîndunelele duc
mãruntaiele din casa cea veche si rosie;
se cuibãresc în înaltul inimilor
de sub scarã, îsi lasã excrementele pe covorul ponosit, si pene
si un embrion minuscul golas
cu cioc moale. Prin scarã vîntul se înfoaie izbind
pe jumãtate cîteodatã, o usã deschizîndu-se pe jumãtate ori aproape.
Ploile dau jos tapetul
în culoarea prunei si crini pe el;
lîngã Rayburn cel de demult, în bucãtãrie,
un sobolan e portofel din piele
turtit în murdãrie si nimicuri,
în vestibul imagini -oglindã: un cuplu, tînãr, încã împreunã,  
 asezãmîntul vietii admirîndu-si -
si dinaintea lor: Domnul vesniciei,
cu chip schimonosit si picuri rari de sînge
pe rame, pe cuier, si pe lambriuri.     
OFFICIUM

Crutã-mã, Doamne, pentru zilele mele pieritoare ca roua.
Ce este omul ca tu sã-l preamãresti;
cui închini tu inima-ti iubitoare?
Treci sã îl vezi în zori, atingîndu-l cu vise,
îi soptesti în amurg cînd încã toate mai freamãtã
si ploaia cea tandrã cade pe lãcasuri uitate.
De ce l-ai fãcut asa ca sã-ti fie opusul,
Sã afle ticãlosia, durerea, înfrîngerea
înghitindu-si saliva într-o neasteptatã spaimã?
Poti tu sã-i stergi pãcatele asemeni urmelor de cretã,
ori îngerii sã îi asezi ca pe un gard în juru-i?
În liniste picurã copacii, îngrijitorii sînt plecati acasã.
Azi  pe nisip mã voi întinde iar mîine,
de vii dupã mine, n-am sã mai fiu.


Gardã de noapte

În satele de pe la noi, de lîngã oras, loc de vesnicã odihnã, orasul,
un sentiment de sigurantã avem. Numai în inima marelui oras
pasii spre adãpost ai bãrbatilor, un du-te vino pe dale crãpate,
cine ar putea fi ministru, presedinte ori preot - si nu este;
în costume dungate în culoarea pãmîntului, cu veste prost asortate
cine ar putea ajunge slujbas al cetãteanului - si nu este;
soiosi si botiti si stingheri trec si se bãlãbãne într-o parte, strãzi ca pe la noi,
cine ar putea numai un timp sã ajungã Plato, Luther, Hopkins 
si lunecînd sã îi împingã un pic mai spre margini.
Banul e visul lor, gãsit sub lumina
piezisã, uitare destulã care sã potoleascã
grija un timp. Dar pentru noi rugati-vã de  sãnãtate multã
si de minte, ajutã uneori, cã stiti, si noi am fost cãlcati
 mereu de stafii si nu ne mai aducem aminte;
spuneti visul nostru, interpretati-l pentru noi.


Fantezie în alb
 
Peste cîmpuri debordînd de pajisti sãlbatice
fremãtau fluturii albi,
furtunã mutã de fulgi înaripati de nea,
în dans de-mperechere, extravagant ;
si timpul nostru fracturat, si coltul acela de lume
si printre noi aceia care ne stiu zdrobiti
se bucurã, da, într-un moment de cea mai purã minune;
acolo unde pãcatul prisoseste, milostenia e  multã.
Pe searã se asternuse absenta pe pajisti
ca dupã topirea unei suflãri  prelunge ,
o stea din înalt rebegea pe cerul cenusiu, posomorît;
vremea cãderii venise,  pe nesimtite,
iar noi cãtre întuneric încã o datã întorsi
cîntãream sufletul alb cu ghete de iarnã.


Imn bisericesc

Cînd spre poarta rosie te îndrepti uneori
muzica scîrtîitã a pantofilor tãi pe pietris auzind
luna argintie de pe deal se ridicã;
tragi poarta si sprijin gãsesti în bara cea mai de sus
de parcã ceva în lume s-a înfãptuit;
o adiere de noapte se furiseazã prin ale plopilor frunze
si tace universul, se cuminteste în zumzet de oboi,
o notã datã unei muzici perfecte;
un  cer imens dãruit în totul astrelor, si tu stii, cu sigurantã, cã mortii
sînt plecati, cu totii, acolo sus, într-o flotilã de vacantã
si cã sãrbãtoresc un eveniment despre poarta cea rosie si luna argintie
ce instrumentele le acordeazã dupã tine pentru simfonie.

(Traduceri de Oimpia IACOB)

Home