Michel DEGUY
Michel Deguy s-a născut în 1930, la Paris;
a fost profesor la Universitatea Paris-VIII, presedinte al Colegiului International
de Filosofie între 1989 si 1992; redactor-sef al prestigioasei reviste
„Po&sie“; a publicat nenumărate volume de poezie (la editura Gallimard),
eseuri (la Seuil si Galilée) si studii de poetică; printre ele: Lumea
lui Thomas Mann [Le monde de Thomas Mann] (1962), Acte [Actes] (1965), Mormîntul
lui Du Bellay [Tombeau de Du Bellay] (1973), Poeme 1960-1970 [Poèmes
1960-1970] (1973), Îngemănări, Urmat de Made in USA [Jumelages, Suivi
de Made in USA] (1978), Masina matrimonială sau Marivaux [La machine matrimoniale
ou Marivaux] (1982), Poeme 1970-1980 [Poèmes 1970-1980] (1986), Poezia
nu este singură. Scurt tratat de poetică [La poésie n’est pas seule.
Court traité de poétique] (1987), Ratiunea poetică [La raison
poétique] (2000) si altele.
Către ceea ce nu ia sfîrsit
Threnă
(fragmente)
Pietà
Ca si cînd am lovi fără încetare un rănit căzut la pămînt,
cel care se întinde aici sub picioarele noastre, bătătorit; tăcerea
îi este tăcere; nestiinta, pierderea cunostintei. Lucrurile, asemeni
ei, nu mai respiră; nu mai răspund. Tot ce facem, ce spunem: tot atîtea
lovituri, mortale, strivind un prunc, alungînd slăbiciunea, îngropînd-o
încă si mai mult, pe ea, cea lipsită de arme, cea fără de răspuns,
lesinată, sleită. Nu o mai apăr. Dar am apărat-o oare vreodată ori micsorat-o,
îndepărtat-o, poate?
**
Si cum nu mai deschid nici nu mai trag îndărăt perdele, nici obloane,
camera pare îndoliată – în negru toată. Iar cînd uneori
usa rămîne întredeschisă, o linie dreaptă si întunecată
iese la iveală, îngustă coloană de negură care înscrie despărtirea
de sufragerie.
**
Timpul si întrebuintarea lui nu mai sînt aceleasi – din ziua...
De la ora sapte, sapte si jumătate, pîndeam pe hol clipa în care
suferinta iarăsi se trezea – si cine altul decît mine va purta acum
în minte obsesia ei, ritmul peste ritmul meu, îngrijorarea?
Cu fiecare dată, poate că
nu te voi mai revedea
Astfel stau lucrurile: a ne vedea pentru a nu ne mai revedea
A vedea înseamnă: nu ne vom mai revedea
Viata va fi fost precum
întîia întîlnire cea de pe urmă
– pentru a face fată urgentei.
Voi pătrunde oare vreun secret
cu toată tristetea aceasta ce îngroapă?
Nu se stie
Prăpastia se îngroapă; doar prilej de
a descoperi cît de departe duce nenorocirea.
Stiai că vei iesi învinsă
din lupta aceasta inegală istovitoare
acum cînd cîmpul bătăliei noastre
care fu îndrăgostită
îmi apartine pe de-a-ntregul, pustiit.
**
... „Asemeni unei vieti ce nu mai are nici un sens“, spuneti. Iar eu adaug:
îi rămîne sensul pe care îl are o viată ce nu mai are nici
un sens – altfel spus, îi rămîne sensul.
Viata a născut constiintă, si constiinta a născut un eu, constiintă a „eului“.
Iar legătura acestui eu cu viata – sau ar trebui spus a acestor euri si a
tuturor formelor de subiect – este într-atît de puternică, încît
a ajuns să distrugă viata; iar la sfîrsit finalitatea, puternicul curent
teleologic, va fi dat nastere unei contra-finalităti într-atît
de puternice, la rîndu-i, încît sfîrsiturile si sfîrsitul
sfîrsiturilor vor fi fost învinse, zdrobite pentru totdeauna.
**
Si deseori revenind „din capătul“ apartamentului (dinspre birou) către bucătărie,
trecînd pe lîngă-o cameră goală de-a lungul holului, a cărei
usă îmi place s-o las deschisă tocmai în vederea a ceea ce povestesc,
intru în ea, atras de fereastră, pentru nimic altceva decît ca
să merg la marginea acestei ferestre pentru nimic altceva decît ca
să privesc în curte, strada, o clipă, doar timpul unei priviri, cum
se văd în stradă „oamenii“ grăbiti aruncînd o privire laterală
peste ceea ce li se-arată pe după o poartă deschisă, doar pentru că poarta
este deschisă, si, dacă zidul nu s-ar fi întrerupt, ar fi trecut fără
nici o privire – asadar din pură curiozitate: nu este o „explicatie“; este
– este curiozitate, tautologie deci: de o parte si de cealaltă a lui „este“,
acelasi. Zicînd „din curiozitate“ ating dintr-o dată curiozitatea prin
faptul însusi, prin exemplu, dîndu-l. Aceasta este curiozitatea,
nimic altceva. Curiozitatea vine atunci cînd; este ca si cînd.
**
Ca si cînd ar fi în viată si ar fi fost lipsită de viată! Încă
o superstitie. Care nu se împlini decît în ultimele zile
ale vietii.
„Vesnic“ înseamnă pentru totdeauna, definitiv, în viata noastră.
Tăietura mortii, dematerializarea neîncetată, cum să-i spunem, dezintegrarea
explozivă fără sunet de jumătăti de viată este cea care aduce această diferentă
extremă, cea mai puternică, „quo majus nihil concipi possit“, ce apare hiperbolizată
în „vesnicie“. Inimă ferecată, măcinată de abisuri, ori precum un Teatru
al Memoriei în care lojele, explodînd precum minele personale
fără de sunet, ar fi sterse la întîmplare, neîncetat. Amnezie
tuberculoasă.
Paginile cărtii nu vor fi numerotate – căci fiecare pagină, sau aproape,
ar putea fi cea dintîi sau orisicare. Nu există serie ordinală. Totul
reîncepe cu fiecare pagină; totul sfîrseste cu fiecare pagină.
**
Te îndrăgeam.
„Nu e nimic de făcut“ – n-am fost călău decît alegînd această
sentintă, pentru un nimic ori poate pentru ceva mai mult.
Ne-am iertat unul pe altul, oare?
**
Nici măcar nu pot să vă spun adevărul.
După cîteva săptămîni – putine luni, însă deja destule
săptămîni – simt nevoia „să nu-mi schimb ideile“, să nu măresc distantele,
să nu adun, amestecînd urmele, zile, adăposturi, blocuri, întocmai
ca atunci cînd vrei ca un dusman să-ti pierdă urma, între patul
tău de moarte în care se preschimbase putin cîte putin patul
tău de viată, plută, barcă egipteană pentru mormînt, cu farmacia, cărtile,
ziarele, rufele, telefonul, oale, pînze, foarfeci, vată, seringi,
între patul acesta si azi, să-i spunem azi, simt nevoia să mă îngrijesc
de tristete, să stau la veghea doliului, să mă retrag alături de copii, înainte
de împutinare, înainte de înăltarea lui Lethe, înainte
ca pătura de mîl să fie trasă peste toate acele lucruri ce într-o
zi se preschimbară în amintiri
Ce să scriu pe piatră, pe livida bucată de marmură aleasă în dimineata
aceasta în cimitirul stins? Voi scotoci printre versurile mele; ori
titlul acesta :
către ceea ce nu ia sfîrsit.
**
Era ceva în faptul de fi căsătorit, fiecare în centru elipsei
noastre, care strîngea si retinea, oprea dispersia mea, amnezia, risipirea,
ridicările din umeri; era o putere de sinteză, o memorie; o casă. Si totul
s-a destrămat si se destramă, iar destrămarea mă trage după ea.
Trebuie să-i desenez viata cu precizie, curajul, dăruirea, rezistenta si
descurajarea, neclintirea, mărginirea, teama perpetuă si rîsul, înfrîngerea
si înfricosarea.
Abia au trecut cîteva săptămîni si ezit a mă reîntoarce
pentru a prinde chipul grefat al vietii noastre si al mortii ei; al mortii
noastre. Dacă asez gîndul pe chipul ei împietrit în amintire,
lacrimile dau buzna, gripă a sufletului; sufletul se prelige între
trup si memorie. Goliciune.
De ce să lupti împotriva mortii?
**
Ceea ce nu doresc, cu adevărat nu, este răul, chinuitor – spune moralistul.
El este cel ce mă urmează, mă însoteste, cersetor fantomatic, la plural,
pe care altii nici nu-l văd, nici nu-l aud, teamă obscenă. Domnul „Hide“...
Cum să aduci puritatea?
Cum să faci pentru a absoarbe, resoarbe răul, a-ti digera secretiile scîrnave,
fără vise, fără repliere, era să spun fără psihologie, încît
răul să nu aibă realitate (realizare)? Să recunosti răul drept ceea ce este,
să scrutezi obsesia potrivnicei dorinte, să-l mărturisesti, să-l „exprimi“,
cum se spune: să-l îngurgitezi, digeri, depăsesti... să-i fii sac de
gunoi fără să crîcnesti; purtînd dejectia abjectiei alături întocmai
ca abisul lui Pascal.
Fragmente extrase din Michel Deguy, À ce qui n’en finit pas, Thrène,
Paris, Éditions du Seuil, Collection „La librairie du XXe siècle“,
1995, ISBN 2-02-021765-1 [Cartea este nepaginată, căci, după cum anuntă autorul:
„fiecare pagină, sau aproape, ar putea fi cea dintîi sau a nu stiu
cîta. Totul reîncepe la fiecare pagină; totul sfîrseste
la fiecare pagină.“ (coperta interioară)]
Selectie, notă si traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc
