ARTE POETICE LA ROMÂNI (IX)



 
 

                                                                                                                                                                 Ovid DENSUSIANU (1873-1938)


 
 

    Versul liber si dezvoltarea esteticã a limbii literare

Multi îsi închipuie cã a scrie în versuri libere este un capriciu sau un mijloc de a evita greutãtile versului obisnuit, traditional, si deci, si într-un caz si într-altul, n-ar trebui luat în sam㠖 totul ar fi o încercare neizbutitã de a înlocui un procedeu de versificatie consacrat de mult si singurul într-adevãr potrivit exprimãrii poetice. Cînd în Franta cîtiva strãini, ca Vielé-Griffin, G. Kahn s.a., au luat, acum vreo douãzeci de ani, apãrarea teoriilor simboliste care cuprindeau ca punct de program versul liber, li s-a zis: “da, dumneavoastrã, voiti sã scrieti versuri libere, pentru cã nu sînteti în stare, ca streini, sã stãpîniti versul clasic francez si vi se pare mai usor sã recurgeti la o inovatie care dã dreptul fiecãruia sã scrie cum vrea”.
Celor care întîmpinau astfel pe îndrãznetii inovatori li s-ar fi putut rãspunde cã e dimpotrivã mai greu sã lucrezi cu mijloace care n-au fost bine încercate mai înainte, pe care nu le-ai primit de-a gata; a urma calea pe care au trecut generatii întregi e mai comod decît a-ti tãia singur drumul si a-l înlesni altora.
Asa e de fapt si cu versul liber. Numai cei care nu-l înteleg, care-l considerã superficial, pot sã spue cã e mai usor sã recurgi la el, pentru cã, între altele, esti dispensat de rima obligatorie si poti pune într-un sir orice numãr de silabe. Dacã ar fi asa, ar urma cã versul liber nu ne dã nici o armonie, cã se reduce la ceva absolut formal, la o iluzionare a cititorului, cãruia i s-ar prezenta aceleasi lucruri în prozã. La aceasta protesteazã însã atîtea versuri libere – într-adevãr, fãrã rime si cu numãr inegal de silabe – care cu toate acestea prezintã o armonie ce nu este de loc mai pe jos, chiar superioarã de multe ori, armoniei versurilor traditionale. de unde sã vie atunci aceastã armonie?
Aici este punctul principal al discutiei si cel pe care nu l-au înteles bine adversarii tehnicei simboliste.
Versurile libere – adevãratele versuri de acest fel, pentru cã s-au înscris si se scriu multe care nu-si meritã numele – se întemeiazã pe principiul armoniei interne, al muzicalitãtii strînse între cele mai mici pãrti care le alcãtuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere, este de o unitate, de o condensare pe care numai cineva cu prejuditii de scoalã veche nu poate sã le recunoascã. În versul traditional elementul armonic principal este rima; pe ea o urmãreste în continuu poetul ca si cititorul; dar rima este numai o armonie partial㠖 armonie final㠖 a versurilor; cu toate acestea pe ea s-a pus si se pune mult pret în versificatia obisnuitã, si de aceea cîti nu s-au crezut poeti numai pentru cã rimau cu oarecare îndemînare! De aici a urmat cã elementului celuilalt al armoniei, si celui mai important, ritmului, nu i s-a dat totdeauna atentiunea cuvenit㠖 dacã rima îsi producea la sfîrsit efectul, poetul era multumit, nu se îngrijea totdeauna dacã ritmul era corect. [...]
Cei care scriu versuri libere, emancipîndu-se de tirania rimei, pun pe primul plan armonia ritmicã, muzicalitatea versului, asa cum rezultã din fiecare cuvînt asociat cu altul. Dacã ne mai gîndim cã tot simbolistii au dat o mai mare atentiune si altei pãrti a felului în care sînt asociate cuvintele, anume valorii sugestive a fiecãruia din ele alãturi de celelalte, nu mai încape îndoialã cã versificatia simbolistã este un progres fatã de cea de mai înainte. Si dacã versificatia simbolistã este un progres fatã de cea de mai înainte. Si dacã versificatia traditional㠖 cum am spus altã dat㠖 nu sustinem înlãturarea ei – a primit pe ici pe colo cîteva îndreptãri, pe lîngã cele aduse de parnasieni, acestea se datoresc influentei simbolismului.
Comparatã cu versificatia simbolistã, cea veche ne face impresia unei clãdiri avînd prin colturi unele motive de efect – ca si rima – fãrã o deosebitã preocupare de armonia esteticã a fiecãrei pãrti; versificatia simbolisticã aminteste din contrã o clãdire fãrã înflorituri prin colturi, dar ale cãrei pãrti sînt bine armonizate.
Dacã versul liber e o perfectionare a armoniei ritmice si dã mai multã atentiune felului cum sînt asociate cuvintele sub toate raporturile, este sigur cã el este chemat sã joace un rol însemnat în dezvoltarea limbii literare, în sfortãrile de înnobilare a ei. În locul strãlucirii false, a unei armonii superficiale, cu care ne deprinsese romantismul si de care nu ne-am desfãcut deplin, simbolismul ne dã si în partea expresivã, ca si în cea sufleteascã, o armonie adevãratã, temeinicã si de o bogãtie care nu însealã. Si cine poate folosi mai mult din o asemenea îndrumare decît tocmai noi care asteptãm încã limba literarã bine întemeiatã în toate directiunile? În dezvoltarea esteticã de azi a limbii române, simbolismul apare ca o necesitate si cei care vor veni mai tîrziu o vor recunoaste – cum ne vor da dreptate putinilor care am apãrat-o.
Viata Nouã, IV (1908), nr. 13, p. 246-249


Home