Traian DIACONESCU

OVIDIANA
Închinăm aceste ofrande lirice marelui poet latin relegat la Tomis cu două milenii în urmă. Poemele sale de exil sînt o columnă în flăcări, la răspîntia cugetului, acuzînd împăratii clipei care ostracizează sacrele muze. Avea dreptate Naso cînd scria poetei Perilla: Ingenio tamen ipse mea comitor fruorque/ Caesar in hoc potuit iuris habere nihil (Tristia III, 7, 47-48). Augustus e colb, dar harul poetului e nemuritor. Prin aceste versuri, Ovidiu a înnobilat spiritul nostru latin si european, refractar tiraniei.

*
Marea,
În ceasul de har,
Recită poeme.
Pe cer,
Izvodeste un curcubeu,
Între Sulmona si Tomis,
Sufletul meu.

 

*
Ovidiu,
În vîrful picioarelor,
Merge pe plajă ca o idee
Si duhuri
Inundă văzduhul
Cu portocali si cu
Orhidee.
Soarele
Răsare din valuri
Ca un triton.

*
Sînt
Din Sulmo
Penatii
Si locuiesc cu mine
La Tomis,
În mare, pe tărm, în văzduh
Ca fratii…
Ne binecuvîntă cetatea
Si-adună poetii
În duh.
Sună,
În nopti de veghe,
Un clopot
Si nu stiu, oftează
Sufletul meu
Sau marea în clocot.

 

*
Marea
Azvîrle lanturi albastre
La Roma,
Chiparosii
Îsi clatină pînă la astre,
Aroma.
Vîntul
Întelege durerea
Si bate cu pumnii în cer
Să rupă tăcerea.
Clipe
Fulgeră stranii
Si tu
Aprinzi
Pe tărm barbar
Litanii.

 

*
„Salve, Ovidiu,
Lasă molozul tristetii cu iz de iridiu.
Vino să bem,
Căci gloria lumii e călătoare
Ca un totem.
Bat
Călăreti în porti,
Mîine ne vom trezi
Între morti.
Auzi?
Tipă norii la asfintit
Si eu duc pe scut
Un rănit.
Vino să bem,
Să ne spălăm de blestem
Sîntem
Potcoave de cal barbar,
Căzute într-un templu din Tomis,
Lîngă altar.

*
Ovidiu
Izgonit din Roma,
Ca din Eden,
Visează.
Ca Adam,
Mîntuire.
Sărmane August,
Naiv copil,
Poetii sînt sacri prin fire
Si nasc pe Dumnezeu
În exil.

 

*
Conversezi
Cu pestii tăcuti despre
Tirani
Care sugrumă glasul iubirii.
O cometă
Îti taie tristetea
Si curgi ca Istru
În Pont.
Sînge
În cîntecul mării
Care rostogoleste pe plaje
Cranii
Si stele.

 

*
Fumegă
În cuvînt
Si se spală-n Danubiu
Cel sfînt.
Distihuri sună
Ca un galop pe un cîmp
Fără lună.
Tipă
În suflet
Ciulinii
Si îl sperie, în media noptii,
Erinii.

*
Sînt
Ca o troită
Pe un pămînt străin.
Renasc
Cînd luna îmi varsă pe crestet
Ofranda divină,
Miresme si vin.
Surîde,
Secătuită de lacrimi,
Umbra,
Sufletul meu latin.

 

*
Nisipul
Păstrează tiparul tălpilor mele.
Tipă,
Dincolo de umerii zării,
Pescărusii memoriei.
Sufletul
Se retrage în nostalgie
Si plutesc,
Printre zei, în pulcherrima Sulmo,
Ca-n copilărie.
Calc
Peste alge
Si peste ursită.

 

*
La Tomis,
Înfloresc pe mare
Catarge
Si eu,
Retras în propria lacrimă,
Scriu poeme
Sub roata de flăcări
A Soartei.
Cerul,
Ca un copac,
Scutură stele
În distihul
Meu
Elegiac.

*
Cuvinte
Nerostite
Tună
Peste cascade.
Mă tem
Că nu vor intra în balade
Si că nu vor vedea
Păduri înalte de tei
Si nici marea
Care naste din spume
Zei.

 

*
Poetul
Se preface
În albatros
Si se întoarce la Roma.
Augustus,
Sub un chiparos,
Citeste
Tristia, liber secundus,
Si declară
După un bimileniu:
„Are dreptate,
Am relegat un geniu.“

 

*
Trec
Prin Tomis.
Sub tălpile mele
Cresc poeme
Si iarbă.
Sufletul meu
Visează si azi.
Chiar dacă,
În tara lui Papură Vodă
Latră pestii
În iaz.

*
L-am văzut,
Ascultînd în tăcere,
Sufletul meu care recită
Versuri din Eminescu
Si Blaga.
Privea
Peste drumul fără de pulbere al mării
Si din palme-i
Tîsneau pescărusi,
Poeme
Scrise pe cer
În limba neadormită
A spumelor.
La Tomis,
Mai umblă în zale,
Umbra lui Naso.

*
Sufletul
Curge în singurătate.
Aripi
Îmi cresc în zori,
Le retez.
Vîntul
Sapă în mine pesteri,
Clipe
Cad sîngerînd
În mare
Si soarele-i
Păianjen care vînează
Între cer si pămînt.

*
Duhuri
Bat în poartă si strigă
Eu mă visez la Roma
Într-o cvadrigă.
Exilul
E rug si purificare.
Gîndul meu
Rătăceste la Tomis
Ca meduza
În mare.

*
Calc
Pe frunze
Care murmură imnuri.
Arbori
Îmi cresc în suflet
Cu rădăcini în Sulmona.
Zei,
Ca niste păsări
Peste Istru,
Si eu
Deschid ferestre
Spre viitor.

 

*
Strig
Peste talazul mării
Si-mi răspund
Palmierii si chiparosii
Din Sulmo.
Dialoghez cu mine
Ca un ascet
Si semintele orei
Se umflă
Si cresc, la marginea mării,
Prin iarbă.
Recitesc
Tristia si Pontica
Si ca într-o pesteră,
Îmi zuruie
Turturi în barbă.

*
Pe tărm
Mă opreste
Ovidiu:
„Dă-mi vîsla ta,
Căci vreau să mă-ntorc la Roma“
Îi răspund:
„Am doar o vîslă,
Nu si corabie.“
„Nu-ti face griji,
Sufletul poetului e corabie,
Dar ca s-ajung la Roma
Îmi trebuie o vîslă
Si-o sabie.“

*
Augustus
E duh
Si recită.
Cu glas de pasăre învîlvorată
Poeme
Din Ars amandi.
Stele,
Printre silabe
Si iarba-n nestire.
Zeii
Se plimbă pe plajă
Si vorbesc în limba latină
Despre iubire.
Ovidiu
Îmi pune mîna pe umăr
Si-mi spune:
„Moartea n-aduce tihnă.“

*
Creste
Din inima lui Ovidiu
Un chiparos.
Frunzele,
Ca niste vestale,
Recită poeme
În care
Vîntul
Tîsneste din for
Si aleargă pe mare
Ca un recrut.
Soarele
Răsare din valuri,
Zeu renăscut.

*
Ger
La Tomis
Si tu scrii epistole.
Azi,
La lumina de fulger,
Le citeste un înger.
Augustus
E colb
Tu, hohot de floare,
La Tomis
Si-n sufletul meu.

 

*
As vrea
Să cobor în cetate
Să-mi spăl în estuar
Sufletul meu
Milenar.
Tipă
Gîndul si marea.
Vîntul scandează
Versuri
Ca un strateg
Si eu, călător în durere,
Le înteleg.
Bronzul
Îmi astupă suflarea
Si soclul asudă.

 

*
Ovidiu,
Cu un coif din Scitia Minor pe tîmple
Visează.
Să nu-l treziti,
Urzeste poeme
În limba getă.
Zeii
Îl laudă.
Si pe cer se mistuie
O nouă cometă.

 

*
Cînd dăntuie sloiuri si nori se răzbună
Ovidiu mai vine si astăzi pe chei.
Visează o navă în noaptea cu lună
Si facla iertării trimisă de zei.

În zare, o proră, dar, pare-se, nu e
Si luna pluteste pe val ca un corb.
Ironic, pe soclul, surîde-o statuie,
E însusi Augustus si rece si orb.

Smintită e clipa tipînd pe-o colină,
Sleită lumina curgînd într-un cos.
Ursita pîndeste cu pas de felină
Si vindecă visul un glas de cocos.

 

*
– „Salve“,
– „Gratias“ îmi zice mîhnit.
Trecătorii
Mă-ntreabă:
– „Cu cine-ai vorbit?
– „Cu Ovidiu“, le spun.
Ei nu-l văd
Si mă cred nebun.
Le răspund asa:
– „Scandati epitaful cu mine
Si-l veti vedea.
Zilnic,
Naso coboară la plaje
Si stă într-un jilt
La umbra
Ursitei.“

*
Dorm
În tărînă
Legiuni
Si răcnetul scit de războaie
Si tropotul cailor bistonieni.
Dar duhul
Poetului
Renaste din apele Lethei,
Rătăceste în noi
În sînge,
În spirit, în grai,
Peste cetate si peste coline,
Vígil
La marginea lumii latine.

*
Ovidiu
Nu are mormînt.
Arheologii
Sapă în vînt.
Poetul
Locuieste într-o stea
Si luminează
Izvoarele lumii
Si litera mea.

*
Timpul
Stă în genunchi
În sufletul său.
Poetul Ovidiu
În lumea aceasta.
Si-n lumea de dincolo
Este un zeu.