Virgil DIACONU

 

Poezia a stat încă de la începuturi sub semnul liricului. Dacă notiunea de liric a început să circule în Europa către mijlocul secolului al XVIII-lea, iar cea de lirism în primul sfert al secolului al XIX-lea, lirismul s-a manifestat totusi în poezie cu mult înainte: poezia greacă – ditirambul, oda, elegia –, Ode si epode, scrise de Pindar, celebrele poezii de dragoste ale lui Sapho sînt lirice. Mai mult de atît, liricul a substantializat poezia în proză si proza poetică: primul poem în proză al lumii, Ghilgames, este impresionant tocmai prin lirismul său. Catrenele lui Omar Khayam sînt lirice. Eclesiastul, Cartea lui Iov, Cîntarea Cîntărilor, Epistolele lui Pavel, Psalmii lui David sînt monumentele de lirism ale lumii. Marii poeti, Arghezi, Eminescu, Blaga, Bacovia, Esenin, Trakl, E.A. Poe, T.S. Eliot, E. Pound, Whitman, Rimbaud, Pessoa, Baudelaire sînt în bună parte lirici.
Romanticii au înteles poezia ca fiind o întrupare a emotiilor si sentimentelor poetului. Dacă pentru Wordsworth poezia este „o revărsare spontană de sentimente puternice” (Wordsworth, citat de Matei Călinescu, 1, p. 36), pentru Hegel „poezia lirică are drept continut subiectivitatea”, o subiectivitate care se confesează.
Baudelaire, desi crede că „sensibilitatea inimii nu este absolut prielnică poeziei” (articolul Théophile Gautier I, în 2, p. 138), recunoaste în 1861 cu privire la poezie că „Există, într-adevăr, un fel liric de a simti” (articolul Théodore de Banville, ib., p. 181). Si mai departe: „Există neapărat si un fel liric de a vorbi, si o lume lirică, o atmosferă lirică, peisaje…” În plus, Baudelaire vorbeste despre hiperbolă, apostrofă si apoteoză (apoteozare…) ca despre figuri/tehnici de factură lirică.
În conferinta De la Poe la Valéry (1948), T.S. Eliot apreciază că „orice poezie se naste din emotiile pe care orice făptură omenească le-a resimtit în legătură cu ea însăsi, cu semenii ei, cu fiinte mai presus de om si cu lumea înconjurătoare” (3 p. 381). W. Kayser stie că lirismul „apare atunci cînd un eu resimte o stare si o exprimă”. Pentru Jean Cohen poezia este patetică, expresivă, iar Bühler si Jakobson recunosc, pe rînd, importanta functiei emotive a limbajului poetic.
Toti acesti autori vin să recunoască o stare de fapt, un atribut esential al poeziei: lirismul. Dar, cu privire la poezie, vom distinge totusi între întelesul comun si degradat al liricului – efuziune intimă necontrolată, lacrimogenă, „poezia inimii” (Baudelaire), exces sentimental, „sentimentalism ieftin” (E. Pound) – si liricul elevat, înalt, cel prelucrat si condus de imaginatia poetică. Despre acesta din urmă vom mărturisi în continuare.

1. Aspecte ale liricului
a). Eu-l liric. Lirismul apartine în primul rînd celui care vorbeste în poezie, asadar chiar eu-lui poetic, eu care, fie că vorbeste despre sine, fie că vorbeste despre lucruri si lume, o face într-un mod sensibil, vibrant.
 Cel mai adesea, eu-l „prezintă”, la persoana întîi, întîmplările adevărate si/sau închipuite ale fiintei sale. El vorbeste despre sine, se confesează si problematizează. Dar eu-l liric se poate adresa cuiva (persoană, vietate sau lucru) din poem si poate vorbi despre cineva sau despre ceva. Oricum, indiferent de obiectul viziunii sale – existenta sa ori a altuia, fiintele, lumea, lucrurile –, eu-l liric ne transmite întotdeauna fervoarea, elanul, entuziasmul, sentimentele sale vizavi de obiectul vizat. „Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul, iar nu cuvîntul cum ar părea”, spune Nichita Stănescu (4, p. 216), desi poezia sa a ignorat de cele mai multe ori acest lucru.
b). Lumea lirică. Dacă lirismul – si poezia – este expresia eu-lui liric-poetic, iar nu a eu-lui social-biografic, si dacă este în gena acestui eu să prelucreze liric-poetic prin/în cuvinte atît aspectele lumii existente cît si lumea născocită, înseamnă că lumea prezentată/creată de poezie este impresionabilă si seducătoare, fie că ea ne apare maiestuoasă, săracă, feerică, banală, decadentă, mizerabilă, vitalist-regeneratoare, apocaliptică etc. Simpla banalitate, lucrurile stiute si răs-stiute, lucruri fată de care eu-l poetic nu ia nici o atitudine sînt moarte poetic. Valoarea poeziei este dată de calitatea interventiei creatorului, de lumea pe care el o creează într-un fel sau altul, de vibratia acestei lumi, iar nu de fidelitatea fotografică a lumii prezentare.
c). Lectorul rezonant. Prin lirism, poezia se adresează lectorului, de fapt sensibilitătii noastre, ca lectori. Dacă proprii lirismului îi sînt exaltarea, exagerarea, diminuarea, atitudinea, atunci tot prin aceste trăsături poezia îsi cucereste, îsi cîstigă de partea sa lectorul, îi captează atentia, îl provoacă, îl revoltă, impresionează, seduce. Lumea prelucrată liric se află, asadar, într-un raport „incendiar” cu lectorul. În articolul Muzica poeziei, Eliot recunoaste zădărnicia poeziei lipsite de emotie: „dacă nu ne emotionează, ea este, ca poezie, lipsită de sens” (3, p. 36). Discursul liric este opus discursului rece, rational, hiper-intelectualizat sau ermetic, – vezi poezia lui Mallarmé si Ion Barbu, cel putin –, discurs care îi întoarce lectorului spatele. Departe de a-si abandona lectorul, poezia modernă (despre care vorbim) se propune, de fapt, ca un „dialog” liric între ea si lector, în sensul că mesajul liric al poeziei îsi află în lector rezonanta, deci răspunsul.

2. Lirism si mimetism
Încă de la începuturile poeziei, liricul a concurat mimesisul, asadar aceea poetică ce s-a bucurat, prin Platon si Aristotel, de o mult mai bună primire teoretică si critică.
Fată de poetul mimetic, care dă întîietate lumii exterioare, care îi este fidel acesteia, poetul liric selectează din realitate acele aspecte firesti-nefiresti, exagerate, inedite, înăltătoare sau coborîtoare, tot ceea ce este provocator si impresionabil; si tot el „deformează” prin subiectivitatea si sentimentele sale lumea obisnuită. În timp ce poetul mimetic reproduce lumea si este „impersonal” în această reproducere (reprezentare) a ei, poetul liric are propria sa perspectivă asupra lumii: el trece lumea, natura, existenta prin filtrul sentimentelor, al victoriilor si crizelor sale, prin gîndirea sa poetică. Poezia, spuneau romanticii, este „lumea văzută printr-un sentiment”. Este lumea văzută printr-o întreagă paletă de sentimente si prin imaginatie, am spune noi. În timp ce un eu închis, ignorant sau orb este lipsit de premize lirice, iar eu-l mimetic nu prinde nuantele si subtilitătile, eu-l liric sporeste, redimensionează si nuantează cu bătaia inimii sale vibratia lumii, tocmai pentru că el este deschis vibratiei lumii. Dacă eu-l poeziei mimetice ia act de lume detasat, obiectiv, dacă el descrie si reprezintă în tablouri picturale si filmice lumea, eu-l poeziei lirice – eu-l liric-poetic – ia act de lume într-un mod implicat, participativ: el transmite poeziei si lectorului gustul lumii si gustul pe care el îl dă lumii. Poezia mimetică mizează pe reprezentarea mimetică, „obiectivă” a obiectului (lumea îi este model), poezia lirică – pe emotia ce ne-o poate conferi lumea prelucrată în sensul emotiei. Nu ratiunea cunoscătoare si mimetică este creatoare de poezie, ci inteligenta afectivă, care depăseste întotdeauna simpla inteligentă, ratiunea comună.
Lumile pe care poetii lirici le construiesc în poezie au o arhitectură emotională, de fapt o arhitectură ideatică sensibilă, vibrantă (liric = vibrant). În acest chip, liricul se arată a fi o modalitate de tratare a referentului, o modalitate care face din referent, din existenta eu-lui si a lumii, o substantă cu valente lirice. Liricul se impune ca o „tehnică” poetică, deci ca un mod de a procesa referentul si, mai departe, de a concepe însăsi poezia: lirismul devine poietică.
Acest mod de a concepe poezia functionează, cu accente si nuante diverse, din Antichitatea greacă si pînă în prezent. Dacă într-un timp mai vechi liricul a dat numele unui gen – genul liric –, făcînd din acesta unul din marile genuri poetice, care a stat atîta vreme în mod egal alături de genul epic si de genul dramatic, în epoca modernă genul liric, de fapt de noua configuratie a genului liric a eclipsat, dacă nu chiar a lichidat genurile poetice concurente – genul epic si genul dramatic. Poezia modernă provine din poezia lirică.
Victoria liricului asupra mimesisului este, asadar, chiar victoria poeziei lirice asupra poeziei epice si dramatice, pentru că tratarea lirică a realitătii si inventivitatea poetică sînt mai degrabă născătoare de poezie decît este tratarea imitativă, fotografică, obiectivă, descriptivă. Liricul dă vibratie lumii care apare în poezie, imitatia copie, descrie, povesteste. În plus, puternica prezentă în poezie a eu-lui poetic arată că poezia este orizontul unei problematici umane sau dacă nu cel putin orizontul unei lumi văzute din perspectiva propriului meu spirit, deci a unei lumi „umanizate” chiar prin acest spirit.

3. Viziunea lirică
Cum anume, prin ce mijloace se produce si este transmisă lectorului emotia, lirismul? Să recitim poezia Două stepe.

O stepă jos, o stepă neagră sus.
Se-apropie-mpreună si sugrumă
Calul de lut si cîinele de humă
Si omul lor, din umbra de apus.
               
Drumul s-a strîns din lume ca o sfoară,
Gheme de drumuri zac în helesteu.
Hambarul n-a lăsat nimic afară.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,
Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.
Că oboseala pribegiei ne-a ajuns
Si n-avem loc să stăm si noi odată.
               
Unde ne ducem? Cine ne primeste?
În poarta cui să cerem crezămînt?
Hai, calule, hai, cîine, pămînteste,
Să batem, frînti, cu pumnii în pămînt.

Poezia Două stepe este constituită dintr-o serie de „actiuni” („fapte”)si stări de lucruri fictionale (între care unele sînt imagini poetice) – înaintarea celor trei personaje, aproprierea strivitoare a stepelor, drumul care se strînge din lume „ca o sfoară”, ghemele de drumuri care zac în helesteu, hambarul (lumea) care nu lasă nimic afară (îsi ascunde bogătia), noaptea încuiată cu lacăt greu, personajele care dau roată lumii si care bat zadarnic în portile ei etc. – care, în arhitectura si coerenta lor, dezvoltă o viziune puternic marcată liric: este vorba ideea-sentiment a înstrăinării. O înstrăinare furnizată de imposibilitatea comunicării cu lumea, comunicată de text.
Pentru a produce lirism si emotii poetice, poetul nu poate numi, enumera sau „relata” emotiile sale, pur si simplu, ci, alegînd calea ocolită a imaginatiei, creează un set de elemente fictionale („fapte” sau secvente existentiale, imagini, tablouri etc.), pe care le asamblează si dezvoltă pînă în punctul în care acest ansamblu ideatic vizionar devine rezonant, vibrant, seducător.
Lirismul nu se obtine, asadar, în mod direct, ci prin intermediul imaginatiei poetice si al lucrurilor puse în scenă de ea. Fictiunea, imaginatia poetică îsi dezvoltă setul de elemente fictionale în sens liric-poetic si, în acest înteles, spunem că fictiunea slujeste emotia si emotia poetică. Viziunea poetului chiar este una lirico-poetică, iar nu una stiintifică, filozofică, religioasă, didactică, materialistă, idealistă, mimetică sau jurnalieră. Poetul creează prin limbaj acea viziune capabilă să emotioneze, iar dacă nu o face el ratează poezia. Aceasta este viziunea lirico-poetică.

Se vede astfel că poetul nu creează si nici nu ar putea să creeze lirism în stare pură, acorporal, abstract. Lirismul rezultă dintr-o anumită dispunere si dezvoltare a lucrurilor, faptelor, imaginilor, asadar dintr-o anumită configuratie a elementelor fictionale, vizionare. Iar dacă unele dintre elementele fictionale pot fi socotite lirice în ele însele, lirismul amplu nu se produce decît la nivelul întregului, al ansamblului semantic, unde deja discutăm despre viziune. Liricul, vibratia nu este produsă decît atunci cînd toate elementele fictionale ajung să functioneze împreună, deci atunci cînd, determinîndu-se unele pe altele, ajung să constituie un corp semantic-referential coerent. Textele incoerente, ermetice, obscure nu produc emotii, ci le blochează. Emotia are conditii reale de a fi produsă doar atunci cînd toate elementele fictionale reusesc să compună o viziune coerentă si originală, să functioneze unele prin altele, atunci cînd ansamblul pe care îl compun devine rezonant.

4. Tipuri de lirism sau de atitudini lirice
Cercetînd lirismul poeziei observăm că el are mai multe întruchipări. Există un lirism neguros sau descensional, cel al poeziei lui Bacovia, Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Esenin sau Trakl; un lirism ascensional, asadar optimist, destins, eroic, cel al poeziei lui Walt Whitman, de pildă, care crede în Bine, valori si îmbrătisează lumea; există un lirism „echilibrat”, homeostazic (poezia lui Petre Stoica, Gheorghe Grigurcu, Perse etc.), si un lirism protestatar, revoltat, practicat partial de Whitman, M. Eminescu, Arghezi, de unii poeti apartinînd generatiilor ’80 si ’90 de pe tărîm românesc etc. Prin toate acestea vorbim, de fapt, despre ipostazele atitudinale distincte ale liricului, dacă nu cumva chiar despre tipuri de lirism.

a. Lirism descensional
În poezia Două stepe, de pildă, lipsa de comunicare cu lumea si, mai departe, sentimentele de înstrăinare, singurătate, scepticism, înfrîngere au o notă comună prin starea de neliniste si de deznădejde, de dezamăgire ce ni se transmite. Aceasta este starea coborîtoare a spiritului, pe care o numim descensională sau lirism descensional. Nici urmă de năzuintă, elan, bucurie, victorie, ce ar putea defini lirismul ascensional, după cum nici linistea, calmul sau detasarea, care fac lirismul echilibrat, nu emană din ideatia poeziei. În articolul Théodore de Banville, (2, p. 184) Baudelaire recunoaste că „Arta modernă are o tendintă esentialmente demoniacă. Si s-ar părea că această parte infernală a omului (…) creste zilnic…”. Încă putin si Rimbaud îi va confirma ideea aproape prin tot ce a scris, aducînd din Infern o carte întreagă – Un răstimp în infern…
În starea descensională intră toate sentimentele negative, chinuitoare. Lirismuldescensional este rezultanta problematizării cu semn negativ a existentei umane si a lumii, în care domină tragismul, teluricul, spaima de moarte, zbuciumul omului care nu îsi află în nimic linistea si împlinirea. Este starea coborîtoare si tenebroasă a spiritului, starea de neliniste si de prăbusire; starea catastrofală a eu-lui care are constiinta si mai ales obsesia propriilor limite, la care rezonează negativ, pentru că este marcat de ele si nu le poate învinge.

b. Lirism ascensional
Aflat la polul opus, lirismul ascensional este făcut de o seamă de sentimente pozitive: sentimentul de sigurantă, bucurie, libertate, fericire. El este starea luminoasă a spiritului, care comunică lumii forta, siguranta, bucuria sau „suprematia” sa asupra lumii, eroicitatea sa.
Lirismul ascensional poate să apară pe un fundal liric neutru, pe unul de tip homeostazic, protestatar sau descensional. Între aceste posibilităti, ascensionalitatea care se dezvoltă antitetic pe un fundal descensional pare să fie mai puternică din punct de vedere al efectului liric.

c. Lirism echilibrat
Un text poetic poate degaja o stare de „liniste”, echilibru afectiv, indiferent de tema pe care el o tratează. Pot scrie detasat pînă si despre moarte, catastrofă, destin. Este lirismul echilibrat, homeostazic, al păcii. Într-o formă subtilă, el se manifestă, spre pildă, în poemul Deprinderi, al lui Adi Cusin (5):

Voi pleca să ascult Tot mi se năzare pe crestet
muzici scrise de altii că tin prea bine clădit
si mai cu seamă să-nvăt turnul de ore pisate.
viata trăită de altii. Viata de care aud
Eu de la mine nimic – a trecut pe la spate.
versul împinge perdeaua. E voie acum să mă scol
Undeva în tinuturi mai reci si să aplaud în lege.
calul îsi scutură saua. Putem face un mare ocol
Teapăn în scaun să stau la brat, prin cîmpii de nămol.
si să gîndesc la Ulise. N-ai teamă – cu mine nimic
Cu ce-ti mai rămîne din zi nu se mai poate petrece.
lipeste un timbru.

Dar să vedem ce tehnică de producere a lirismului echilibrat foloseste Adi Cusin. Versurile Voi pleca să ascult/ muzici scrise de altii/ si mai cu seamă să-nvăt/ viata trăită de altii ne divulgă două seturi de valori. Primele – muzici scrise de altii si viata trăită de altii – sînt percepute de eu-l care vorbeste în poezie (si de noi, lectorii) ca valori negative. Dar versurile Voi pleca să ascult/ muzici scrise de altii/ si mai cu seamă să-nvăt/ viata trăită de altii îmi sugerează că ar fi fost totusi posibil să ascult propria muzică si să trăiesc propria viată. A asculta propria muzică si a avea propria viată sînt valori pozitive si contrare celor negative comunicate în mod deschis, direct mai înainte.
Din punctul de vedere al vizibilitătii în discursul semantic, sensurile negative sînt imediat perceptibile, directe, iar cele pozitive antitetice sînt tăinuite, sînt sugerate de sensurile directe. Logica de constructie a acestor versuri este, asadar, antiteza tăinuită dintre două seturi de valori, în timp ce sensul dominant al versurilor este acela de acceptare a valorilor negative: Voi pleca să ascult/ muzici scrise de altii/ si mai cu seamă să-nvăt/ viata trăită de altii. Dar acceptarea negativitătii, a valorilor negative este una împotriva propriilor valori si convingeri, e una amară, cu dintii strînsi, de vreme ce valorile pozitive sugerate sînt valorile intime reper: iată lirismul!                
Cum este construit, mai departe, poemul Deprinderi? Îsi mentine el constructia antitetică producătoare de lirism? Sensul descensional direct – Eu de la mine nimic – ne sugerează totusi un sens ascensional-pozitiv, acela că de la mine ar fi fost totusi posibil să pornească ceva. Din nou, sensurile versului sînt antitetice.
După ce anunt că libertatea în genere, ca valoare pozitivă, este posibilă – Undeva în tinuturi mai reci/ calul îsi scutură saua –, vin si contrazic, neg posibilitatea (mea) de a fi liber: Teapăn în scaun să stau/ si să gîndesc la Ulise./ Cu ce-ti mai rămîne din zi/ lipeste un timbru. Si, încă, în sensul aceleiasi negări a valorilor pozitive: Tot mi se năzare pe crestet/ că tin prea bine clădit/ turnul de ore pisate./ Viata de care aud/ a trecut pe la spate. Din nou o constructie antitetică generatoare de lirism.
După ce ne-a făcut să întelegem că nu este liber, poetul îsi tratează ironic pînă si scurta „pauză de libertate”: E voie acum să mă scol/ si să aplaud în lege./ Putem face un mare ocol/ la brat, prin cîmpii de nămol./ N-ai teamă – cu mine nimic/ nu se mai poate petrece. Si spun Cu mine nimic nu se mai poate petrece, stiind că de fapt cu mine s-ar fi putut petrece ceva!
Poezia lirismului echilibrat se constituie, pe tot parcursul desfăsurării ei ideatice, din două directii semantice contrare, din două seturi de valori si atitudini lirice pe care poetul le pune în antiteză. Lirismul echilibrat este fundamentat de antiteza dinte două seturi de valori si directii lirice, antiteză care poate să fie divulgată, directă, la vedere, sau poate să fie indirectă, sugerată de text, ca în poezia pe care tocmai am discutat-o.
Lirismul echilibrat dezvoltă un set de valori morale, existentiale împotriva unui alt set se valori, deci prin antiteză. Această optiune pentru un set de valori în dauna celuilalt set de valori tensionează liric textul, poezia. Dacă în urma acceptării valorilor cu semn negativ poemul lui Adi Cusin lasă impresia că ne transmite o stare de liniste, de echilibru afectiv, această liniste este totusi aparentă, pentru că de sub ea răzbate freamătul, clocotul, revolta valorilor pozitive înăbusite. Cîtă liniste poate fi în Socrate, care alege, calm, să bea cucuta? Si cîtă liniste mai poate fi în noi, care îi cunoastem drama tăcută? Efectul liric, tensiunea stă tocmai în dialogul fătis, ascuns (sugerat), sau fătis si ascuns dintre valorile cu semn contrar.
Întelegem, asadar, că lirismul echilibrat nu se confundă cu neutralitatea afectivă, cu lirismul vid, de vreme ce el, lirismul echilibrat pune în joc atitudini si valori contrare. Patronat de o logică a contradictoriului, în care o stare de lucruri se opune alteia, dar fără să o lichideze, lirismul echilibrat se arată a fi o modalitate inteligentă si eficientă poetic de producere a liricului, a tensiunii lirice.

d. Lirismul critic-protestatar
Fată de cele trei tipuri de lirism, de atitudini lirice discutate mai sus, ascensionalitatea, descensionalitatea, lirismul homeostazic, poezia a dezvoltat dintotdeauna si o atitudine critic-protestatară.Desigur, există o întreagă varietate a postúrilor acestei atitudini, de la ironia subtilă, ca formă eufemistică a spiritului critic, pînă la critica fătisă a putrefactiei morale si sociale, manifestată ca poezie satirică si pamflet; de la poezia revoltei morale si sociale pînă la contestarea si/sau batjocorirea oricăror valori. Dar dacă ironia, atitudinea critică si atitudinea protestatară fată de ordinea fals morală, strîmb socială sau trucat religioasă a lumii au un sens moral, ele vizînd în fond critica pseudovalorilor si îndreptarea lucrurilor, contestarea si batjocorirea valorilor umane nu poate avea decît un sens distructiv. Această din urmă atitudine a fost proprie majoritătii directiilor poeziei avangardiste, iar azi ea se manifestă într-o parte a poeziei care se numeste pe sine postmodernă.
Desi poezia protestatară este atît de rar întîlnită în societătile vegetale, vom oferi totusi drept exemplu poemul Pagina de istorie:
Încă o zi îngropată în discursurile electorale
care mă golesc de tot misterul picioarelor lungi si de piersică
ce au trecut pe la mine aseară.
Pe străzi înfloreste dementa.
Numai ce iesi din casă si ea se tine ca o iederă după tine.
Ca dovadă, partidul saurienilor modificati genetic.
Modificati genetic pînă la cămasa de mătase
si trandafirul de la butonieră.
Partidul care îsi lansează chiar sub ochii nostri
pe piata politică ultimele clone ideologice.
În ele ne putem citi de pe-acum viitorul. Tot viitorul.

Fireste, de aici, din timpul în care privim,
încă nu se vede cămasa de lemn în care viitorul stă teapăn,
nici crucea de pe piept, în formă de seceră.
De fapt, de aici nu se vede decît fluturînd tricolorul
si nu se aude decît discursul de-a dreptul cocosat al alesului
care încă mai lustruieste tresele care l-au pus pe soclu…
Încă o zi în care nostalgicii rosii fac un pas mai în fată în istorie,
iar întunericul aprinde lumînări pentru Viitorul
dus de curînd la groapă…

Încă o zi stinsă de rîvna si aplauzele patriotilor de serviciu,
care ajutati de sindicatul dricarilor au reusit, în fine,
să facă ordine în cimitir. În cimitirul nostru cel de toate zilele.
Si să ne aducă, în sfîrsit, linistea… Mult asteptata liniste…
Ba chiar s-au încheiat aliante de-a dreptul memorabile,
de vreme ce reprezentanta găinilor democrate
semnează chiar acum cu vulpea tricoloră tratatul de pace vesnică…
Asa că putem dormi mai departe linistite pe ouăle noastre,
a declarat natiunii reprezentanta găinilor democrate,
retrăgîndu-se discret în cotetul ei si adormind imediat
cu capul pe pagina de istorie…
Chiar asa a declarat tînăra luptătoare,
asigurîndu-si în acest fel un loc în noul guvern…

Circul e-n toi si dacă ai răbdare, între cotetele galinacee
si palatele cumetrei putere, poti vedea cum trece Istoria.
Iată alesii natiunii cocosati de tresele si misia lor pe pămînt,
iată corul electoral si corul lăudătorilor cîntînd pe o singură voce.
Iată vulpile comunitare cum adună zi si noapte
ouăle rămase-n cuibare; cum le adună unul cîte unul,
pitite în spatele imunitătii lor de vulpi ajunse în fruntea ogrăzii.
Ai spune că lucrează pentru igiena cotetelor, asadar pentru patrie.
O politie a cuibarelor primită în aplauzele cotcodacee
si pusă întotdeauna la loc de cinste pe peretele dinspre răsărit
al inimii tale electorale.

Numai eu, ca si flacăra, sînt mereu în avangardă.
Mereu în avangardă, în această cazarmă de cocosati,
în acest refugiu al întunericului care aprinde lumînări
în memoria paginii de istorie. În memoria acestei pagini de istorie
îngropată de vie în aplauzele tricolore… (6)
 
Lirismul protestatar pune în mod firesc în pagină valori contrare, antitetice, pentru că protestul, revolta se manifestă fată de o stare de lucruri negativă sau fată de valori negative, pe care poetul le vituperează. Reusita valorică a poeziei protestatare este însă dificilă, pentru că atitudinea morală nu îi este niciodată suficientă si, dacă nu vrea să cadă în didacticism moral, această atitudine se cere sustinută liric-poetic. În plus, în statele pînă mai ieri totalitare poezia protestatară vine pe terenul poeziei patriotarde, care vitupera valorile libertătii si apăra valorile contrafăcute ale ideologiei comuniste: iată patriotardul, patriotul lumii pe dos. Atitudinea protestatară de atunci era compromisă de sensul ei negativ: batjocorirea democratiei, subrezenia morală a valorilor apărate, idolatrizarea nonvalorilor. Nationalistii fără patrie, patriotii de serviciu îsi iubeau tara contracost si, în numele acestei iubiri cu acoperire în moneda natională, fie că îsi puneau pe rod neostoitele disponibilităti omagiale, fie că îsi executau literar semenii.

Ascensionalitatea, descensionalitatea, atitudinea homeostazică si cea critic-protestatară nu sînt doar atitudinile lirico-ideatice ale eu-lui poetic fată de tema tratată, ci si atitudinile existentiale ale omului în genere – de aici survine, în fond, autenticitatea lirismului. Dar în poet atitudinile se acutizează si îsi găsesc mai lesne cuvîntul care să le exprime, „cuvîntul ce exprimă adevărul”. În poezie, atitudinile exprimă pozitia eu-lui poetic fată de valorile si/sau pseudo-valorile lumii si, în acest sens, ele apartin viziunii poetice. Viziunea poetică are o dimensiune lirică…
Într-un poem sau într-o întreagă creatie poetică atitudinile lirice sînt definitorii. Indiferent de temele pe care le dezvoltă, opera unui poet poate fi ascensională, descensională, echilibrată liric sau critic-protestatară, după cum una din stările-atitudini este dominantă. Descensională este o parte din creatia lui Arghezi: psalmii, Două stepe, Duhovniceasca etc. Creatiile lui George Bacovia, Mihai Eminescu, Esenin, Lucian Blaga, Rimbaud sînt descensionale în mare parte; poezia lui G. Trakl – a cărui frunte „potolit sîngerează” – este descensională, dar temperată în propria ei descensionalitate. Poeziile Marină si O călătorie în zori ale lui N. Stănescu sînt ascensionale, Quadriga este ascensional-descensională, în timp ce o întreagă carte – 11 elegii – este construită în afara valorilor afective, lirice. Nici nu este singura de acest fel... În „povestile” sale în versuri Marin Sorescu foloseste ca tehnici atitudinale rîsu’-plînsu’, ironia subtilă, jocul. Sub semnul ironiei, dar si sub cel al batjocoririi oricăror valori se desfăsoară în genere poezia avangardei istorice, o parte a poeziei generatiei ’80 si a unora dintre „urmasii” acesteia.
Există teme ale poeziei cu o dimensiune afectivă relativ stabilă. Tema mortii, spre exemplu, este în genere descensională. Descensională este poezia thanatică a lui Cezar Ivănescu. Caracter catastrofal, funebru, paralizant, opresiv si obsesiv are poezia Plumb a lui Bacovia. Dar aceeasi temă poate fi valorificată (tratată) afectiv diferit si, ca urmare, poate degaja stări diferite: echilibrate, ironice...
Alături de poeme pur ascensionale, descensionale, sau protestatare întîlnim poeme care cuplează două sau trei stări, în care una din ele devine dominantă. De multe ori, poezia nu produce un singur sentiment, ci variază sentimente, atitudini lirice.
Am văzut cum se poate dezvolta antitetic poezia echilibrată afectiv. Dar la fel se pot dezvolta si poemele pe care le decretăm ascensionale, descensionale sau protestatare. Cea mai puternică antiteză este aceea a extremelor: ascensional / descensional, detasare (ignorantă) / revoltă. Dar antiteza poate să apară si între atitudinea echilibrată afectiv si descensionalitate, după cum o exemplifică poezia lui Trakl. Stările afective si cuplarea lor antitetică arată că poezia este, o dată mai mult, tensionată afectiv, liric, si că tensiunea lirică este un element cert al valorii ei.

5. Valori lirice ale simbolurilor
Firesc este ca despre simbol să discutăm în cadrul poeziei literal-retorice. Dar analizînd simbolurile observăm că ele prezintă tuse afective si că în consecintă putem să vorbim despre simboluri cu functie lirică. Astfel, există simboluri ascensionale (raza, lumina, piscul, ziua, spada, pasărea etc.); simboluri descensionale (bezna, sarpele, monstri de tot felul, lantul, iadul etc.); si simboluri ale echilibrului, ale păcii, retragerii, intimitătii si linistii (castelul, turnul, casa, pădurea, sînul iubitei etc.). Toate acestea si multe altele nu sînt nicidecum descoperirile modernitătii, ci apartin unui fond cultural-simbolic universal.
Fată de această amprentă afectivă, trebuie spus că sensul, că functia afectivă simbolurilor este totusi relativă, ea suferind modificări în functie de viziunea autorului, asadar de contextul fictional creat de poet. Casa, care oferă intimitate si protectie, poate deveni opresivă, ca „unealtă” a prizonieratului, pădurea, care divulgă de regulă intimitate, poate deveni incinta prizonieratului si a spaimei – „pădurea neagră”, „pădurea umbrelor”, „pădurea duhurilor” si asa mai departe. Armura – un simbol preferat al lui M. Ciobanu – poate însemna intimitate, retragere, substituit, protectie, dar si prizonierat sau singurătate.
Alături de simbolurile care functionează afectiv amintim figurile cu valente lirice – hiperbola, apostrofa si apoteoza – remarcate de Baudelaire, cărora le voi adăuga ironia.

6. Tonalitatea afectivă sau tonul liric
Tot de natură afectivă, lirică, este si tonalitatea poeziei. Exprimată de idei, tonalitatea poate fi blîndă, imperativă, laconică, detasată, interogativă, revoltată, admirativă, acuzatoare, hulitoare, blestemătoare etc. Ea poate apartine fie întregului corp ideatic al poeziei, fie doar unor segmente ale corpului ideatic. Un poem poate să alterneze două sau trei tonalităti lirice, după cum o impune dezvoltarea ideatică, viziunea. Alternarea unor tonalităti diferite si a unor sentimente diferite produce o gradare a lirismului,care tensionează textul. În poezia Două stepe primele două strofe sînt descensionale afectiv, un ton de repros are penultima strofă, în timp ce primele două versuri ale ultimei strofe –
Unde ne ducem? Cine ne primeste?
În poarta cui să cerem crezămînt? –
au un ton revoltat, iar ultimele două versuri au un ton moale – de descurajare si înfrîngere:

Hai, calule, hai, cîine, pămînteste,
Să batem, frînti, cu pumnii în pămînt.

Atitudinile lirice (tipurile de lirism), „sentimentele” si tonalitatea afectivă (tonul liric) sînt formele sau dimensiunile unuia si aceluiasi element, lirismul, manifestat de ideile poeziei.
Lirismul, în complexitatea sa, este o fortă creatoare: el orientează, coagulează si potentează întreaga masă ideatică a poemului. Lirismul oferă unitate si coerentă lirică unui poem, unui ciclu de poeme si chiar unei cărti, în întregul ei. Dacă Nichita Stănescu era impresionat de „viziunea unică” a poeziei lui Bacovia, acest lucru se petrecea nu din cauza temelor si subiectelor repetabile ale poeziei bacoviene, ci a atitudinii descensionale pe care întreaga operă bacoviană, indiferent de temele si subiectele ei, o degajă.

 

Importanta pe care o au ideile lirice în poezie a fost surprinsă teoretic în conceptul de poezie lirică al romanticilor, concept prin care liricul a fost constientizat, partial descris si, mai departe, recunoscut ca normă în poezie.
Poezia lirică este genul care a dobîndit vigoare si complexitate în modernitate, iar autoritatea si eficienta ei a fost remarcată adesea de critica literară. Hugo Friedrich, criticul care si-a propus să studieze structura poeziei moderne a făcut-o scriind „Structura liricii moderne” (s.n.), recunoscînd astfel că poezia modernă de valoare este de factură lirică, iar nu epică (narativă) ori dramatică. Nefiind numai lirică, ci si meditativ-lirică si vizionar-lirică, poezia modernă reuseste mai rar fără însufletirea, vitalitatea si tensiunea pe care i-o conferă lirismul. Fără lirism poezia ar risca să fie o vorbire goală, neadezivă spiritualitătii umane, un text obiectiv, peisaj, judecată înghetată, intelectualism prozaic, însiruire de obiecte, si/sau de situatii existentiale fără vibratie, vide. Poezia trebuie să producă si să mentină o stare lirică, o tensiune, o emotie, si nicidecum să te elibereze de ea. „Dacă o poezie nu ne emotionează, ea este, ca poezie, lipsită de sens”, spune Eliot, în articolul Muzica poeziei, citat anterior. Însufletire, patetism, emotie sînt notiuni sinonime pentru lirismul, pentru energia afectivă pe care o transmit ideile poeziei, sub cele trei forme: „afecte”, atitudini lirice si tonalitate lirică.
Prin complexitatea sa, liricul substantializează în mod clar si decis poezia modernă. Prin lirism poezia modernă a cîstigat în fata poeziei mimetice, a poeziei epice si a celei dramatice (dramei). Prin lirism poezia are capacitatea de a-si seduce lectorul doar prin cîteva versuri. Ea nu mai are nevoie de zeci si zeci de pagini pentru a-si convinge cititorul. Iată aceste mini-poeme metaforice, reunite sub numele Amintiri din cuib, pe care le semnăm:

X Îmbrătisarea este casa mea.                         X Rîsul tău: gurese vrăbii
    Eu sînt cel fără casă.                                            în apa neagră a tristetii…

 

X Tu esti coroana                                                X La capătul drumului
     care-mi tine tîmpla                                             ea mă asteaptă.
     să nu sară în aer. Mint.                                        Ea este chiar drumul.

X Sub mîinile ei                                                   X Cu plecarea ta
     se risipeste bezna.                                               eu am o Atlantidă mai putin.
     Risipitul eu sînt…

 

 
Bibliografie
Matei CĂLINESCU, Conceptul modern de poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972.
Charles BAUDELAIRE, Critică literară si muzicală. Jurnale intime, traducere de Liliana Topa, E.L.U., Bucuresti, 1968.
T. S. ELIOT, Eseuri, traducere de Petru Cretia, prefată de Stefan Stoenescu, Editura Univers, Bucuresti, 1974.
Nichita STĂNESCU, Respirări, Ed. Sport-Turism, Bucuresti, 1982.
Adi CUSIN, Tara somnului, Editura Semne, 1994.
Virgil DIACONU, Diminetile Domnului, Editura Paralela 45, 2004.

   * Eseul reprezintă un capitol din volumul Poezia modernă si destinul ei, aflat în lucru.