Virgil DIACONU

 

„Nu stingeti Duhul“ (I Tesaloniceni 5, 19)

Cercetările asupra poeziei au cunoscut de-a lungul timpului două mari modalităti de abordare. Prima este aceea care îsi face obiect de studiu din poezia ca operă finalizată, încheiată de autorul ei. Teoreticianul are în fata sa opera ca dat; si avînd-o astfel, caută să înteleagă ce este poezia. Rezultatul acestei cercetări, care încearcă să aproximeze fiinta poeziei si să-i stabilească conceptul, modul ei propriu si unic de a fi, este poetica sau teoria (asupra) poeziei. A doua modalitate de abordare nu mai are ca obiect al cercetării atît poezia ca entitate spirituală încheiată, ca operă încheiată, cît procesul creator: ea caută să înteleagă cum anume este creată poezia de către poet. Cercetările sau numai experientele si opiniile poetului asupra modului concret în care el creează poezia constituie poietica. Cele două modalităti de cercetare, care au ca obiect poezia în diferitele ei etape de existentă, urmăresc totusi unul si acelasi lucru: să dezvăluie fiinta poeziei; să afle ce este ea.
În cele de mai jos vom încerca să surprindem poezia dinspre poietică, asadar cercetînd pe de o parte chiar fiinta subiectului creator, iar pe de altă parte procesul de nastere a poeziei. Desi nu vom putea ignora, fireste, poezia ca operă încheiată, care exprimă, în fond, chiar modul de a gîndi al poetului, gîndirea poetică.

 

I. POEZIA MODERNĂ

Termenul poezie provine din grecescul poiesis, care înseamnă facere, creatie. Tot sensul de creatie îl are si latinescul poesis. Poet este „cel care creează“ după puterile mintii, cel care inventează. Poezia este o creatie, o inventie a spiritului nostru, consecinta capacitătii lui creatoare. Cercetarea acestei capacităti ne va apropia, într-o oarecare măsură, de poezia însăsi.

 

1. Creatorul de poezie: poetul inspirat,
daimonul, poetul harului, eu-l poetic

Poetul inspirat
Poetii clasici credeau că poezia pe care o scriu este inspirată de muze. Ei îsi începeau aproape întotdeauna cînturile prin invocarea muzelor. Cîntă, zeită, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, spune primul vers al Iliadei lui Homer. Cel care cînta nu era Homer, ci zeita, muza-zeită. Poetul era inspirat în sensul că el, ca ales al zeitei, primea informatia poetică transmisă de ea. Iar faptul că el comunica, la rîndu-i, informatia celor care aveau urechi pentru ea făcea din poet un mesager al zeilor…
Stim că din cele nouă muze-zeite ale mitologiei grecesti sase apartineau, într-un fel sau altul, poeziei. Clio, prima între muze, îi inspira pe rapsozi (interpretii textelor homerice), ea fiind la începuturi muza cîntecului eroic, a epopeii, iar mai apoi a istoriei. Euterpe (terpein = a fermeca, a desfăta), Cea care farmecă, desfată, era muza poeziei lirice si, mai tîrziu, a muzicii. Melpomene (Cîntăreata) era muza tragediei, Erato (Drăgălasa) – muza poeziei erotice, a elegiei si a poeziei pastorale, Polyhymnia – muza imnurilor sacre si a poeziei religioase în genere, iar Calliope, mama lui Orpheus, muza poeziei epice (rapsodie, epopee) si, ulterior, a filozofiei. Cu atîtea muze, fiecare pentru unul sau mai multe genuri de poezie, vom întelege că nasterea, crearea poeziei este pentru poetul antic de neconceput în afara muzei-zeită, a fortei inspiratoare pe care ea o exercită asupra poetului.
Ce înseamnă totusi, mai îndeaproape, inspiratia? Ce înseamnă a fi inspirat? Stim că Pythia, Preoteasa Oracolului de la Delphi, profetea atunci cînd, aflată în centrul sacru al templului, respira aburii de origine vulcanică ce veneau din pămînt prin omphalos, piatra găurită ce marca centrul oracolului si centrul spiritual al lumii. Fiind halucinogeni, acesti aburi îi provocau Pythiei starea de transă în care profetea. Mai stim că vechii greci socoteau că Oracolul era înăltat exact în acel loc în care Apollon, zeul luminii, binelui, scrierii si al artelor, îl îngropase pe sarpele Python, pe care îl omorîse cu săgetile sale. Python era însă stăpînul fortelor htoniene, al întelepciunii si al profetiei. Aburii pe care îi inspira Pythia erau/simbolizau întelepciunea si duhul profetic al sarpelui.

A fi inspirat putea să însemne, în această mitologie, a primi, ca un act inspirator, din afara ta o informatie transmisă de o fortă, de o entitate supranaturală, supraumană, informatie pe care nu o poti avea de la sine, prin propriile capacităti. Atît poetii, cît si profetii erau socotiti, în vechime, oameni nefiresti, deosebiti în sens pozitiv, alesi (favoriti) ai zeului si/sau ai muzelor: ei erau aceia care auzeau glasuri si aveau vise profetice; care primeau, asadar, semne, informatii (sacre, profetice, poetice) din partea divinitătii.
De pildă, faimosul profet si poet epic Epimenides (ultima treime a secolului al VII-lea î. Hr.), cel socotit de unii al saptelea în rîndul înteleptilor, în locul lui Periandru, si-a scris Theogonia în 5000 de versuri ca urmare a unui vis profetic de 44 de ani… pe care l-a avut în Pestera lui Zeus Diktaios de pe muntele Ida. Iată ce aflăm de la Maximos din Tyr: „(…) el însusi spunea că avusese parte de un vis, în care i s-au ivit zeii si glasurile zeiesti si Adevărul si Dreptatea“ (1, p. 63). În urma acestui somn îndelungat, de fapt a visului divin, poetul, care la început era cunoscut, se pare, sub numele de Buzyges, este numit Epimenides, care înseamnă „întelegere tîrzie“; întelegerea, cunoasterea îi vine tîrziu, în urma somnului (visului) inspirator. Este însă posibil ca numele Epimenides să semnifice „spiritul (menos) de după (epi) somn“, spune Constantin Noica, asa cum Prometeu înseamnă „prevedere“, iar Epimeteu „întelegere întîrziată“. Aristotel, părintele logicii, recunoaste că poetul si profetul Epimenides avea „duh inspirat si initiatic“ (ib., p. 60, s.m.), iar Platon îl socoteste „un bărbat cu har divin“ (ib., p. 60, s.m.).

Cuvîntul inspiratie provine din latină: in + spiro, in + spiratio = insuflare, comunicare a divinitătii către oameni; gr. theopneustos = insuflare divină. Cărtile sfinte, Biblia, Veda, Coranul, au fost create prin inspiratie (revelatie), adică prin transmiterea logosului divin. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură…“ (II Timotei 3, 15, s.n.).
Inspiratia e o fortă creatoare. Ea conduce gîndul celui care scrie textele sacre. „În această lucrare participă factorul dumnezeiesc, adică Duhul Sfînt, care discerne continutul descoperirii si-l fereste de greseli pe scriitorul textelor sacre, si factorul omenesc, aghiograful, care comunică acest continut în expresii si cuvinte omenesti“, spune Ion Bria (2, Inspiratie). Si va trebui să întelegem că ideile sînt ale Domnului, iar cuvintele ale omului, după cum ne lasă să întelegem cardinalul Franzelin. Ideile sînt ale Domnului, forma transmiterii acestora este a omului. Iar dacă inspiratia oferă textelor sacre autoritate divină, aceasta este autoritatea informatiei, a ideilor comunicate, iar nu autoritatea formei.
Într-un basm românesc, un sarpe îi transmite unui om întelepciunea sa, si anume aceea de a întelege graiul tuturor animalelor. De fapt, povestea spune că sarpele îi suflă în gură acelui om, printr-o trestie, stiinta sa. Omul inspiră duhul profetic al sarpelui.
Hesiod, poetul beotian, primeste poezia de la „muzele noptatice“, ca o insuflare: „Vers de profet insuflîndu-mi,/să cînt îmi dădură poruncă (…)“ (3, Theogonia, p. 26, s.n.).
După Hesiod, dar si în traditia vremurilor sale, Platon va sustine si el „harul divin“ al poetilor si rapsozilor, asadar creatia poetică sub asistentă divină: „Poetul e o făptură usoară, înaripată si sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin si îsi iese din sine, părăsit de judecată…“ (Platon, Ion, 533e-534e). Poetul, spune de fapt Platon, creează doar după ce „este insuflat“ cu har divin din partea zeilor.

Daimonul socratic si daimonul poetic
Dar divinitatea care îl inspiră pe om nu a fost înteleasă în cursul timpului doar ca o entitate exterioară omului, ci si ca una interioară. Socrate le spunea discipolilor că toată întelepciunea îi vine de la un glas pe care îl aude în lăuntrul său, pe care el îl numea daimon. În credinta mitologică grecească, daimonul era o fiintă între zeu (divinitate) si om, uneori bună, alteori rea (demon). Daimonul socratic este însă altceva decît cel mitologic si decît conotatia malefică a demonului: este glasul propriei gîndiri si, mai mult de atît, glasul gîndirii ajunse la întelepciune, deci al gîndirii filozofice, speculative. În ciuda atingerilor mitologice, atunci cînd vorbim despre daimonul socratic avem în vedere, asadar, gîndirea speculativ-filozofică.

Nu altceva crede Plutarh, care spune că daimonul socratic este „partea superioară a sufletului“ (Plutarh, De Genio Socratis, 22). Dacă sufletul, adică gîndirea, are mai multe „părti“, să zicem gîndirea ratională, gîndirea speculativă, gîndirea artistică, care sînt, de fapt, dimensiunile gîndirii, atunci, pentru Socrate, „partea superioară“, calitativă a sufletului său este gîndirea speculativă: ea este glasul lăuntric ce filozofează, este daimonul.
Dacă îl vom avea însă în vedere pe creatorul de artă, atunci vom spune că „partea superioară (calitativă) a sufletului“ (p.n.), daimonul este gîndirea artistică. Poetul are drept daimon gîndirea artistică, de fapt gîndirea poetică. Daimonul filozofului si daimonul poetului sînt, asadar, entităti distincte si inconfundabile.

Mai înainte de Socrate, Euripide afirma că „spiritul nostru e un daimon pe care îl purtăm fiecare în noi“ (4, fr. 147). Dar pentru că spiritul este, de fapt, gîndirea în cele trei dimensiuni – ratională, speculativă, artistică – si pentru că dezvoltarea acestor dimensiuni ale gîndirii este întotdeauna inegală în fiecare dintre noi, vom spune că doar una dintre aceste dimensiuni (gîndiri) ne este daimon, asadar gîndire productivă si conducătoare. Numele pe care în mod curent le primim, asadar acelea de oameni rationali, de oameni speculativi, de artisti, vin de la gîndirea conducătoare, asadar de la daimonul care ne tutelează.

Harul creator
Să vedem, acum, ce se întîmplă în gîndirea crestină. După ce l-a făcut pe om „din pămînt“ si „a suflat în fata lui suflare de viată“ (Facerea 2, 7), Domnul I-a dat omului ceva în plus fată de celelalte vietuitoare: har divin. Omul este această fiintă întreită: corp („pămînt“, materie, biologie), suflet, har (parte divină). Omul reproduce astfel, la scara sa, trinitatea divină. „Există în noi ceva mai presus decît noi“ – spune Fericitul Augustin. Sîntem locuiti, asadar, de o fiintă sau numai de un duh, de un har, de o fortă ce ne întrece.
Dar ce este harul? Întelegînd, pe urmele lui Grigore Palama, harul ca energie dumnezeiască necreată izvorîtoare din fiinta dumnezeiască, părintele Stăniloae îi acordă atît sensul de „energie actualizată a Duhului ca lucrare“ (lumea, creatia divină), cît si acela de „energie ce se imprimă în fiinta celui în care Duhul Sfînt lucrează, făcîndu-l capabil si pe acesta să lucreze (…)“ (5, p. 303). Sfîntul Diadoh al Foticeei crede că „harul lui Dumnezeu se sălăsluieste în adîncul sufletului, adică în minte“ (Filocalia, vol. I, cap. 77, p. 427).
Duhul Sfînt, harul ne este lăuntric. Dar lăuntric ca o energie virtuală, latentă. El nu lucrează de la sine, ci prin decizia (libertatea) noastră si în colaborare cu noi.
Se vede astfel că modelul antropologic din scrierile apostolice (I Tesaloniceni 5-23, de pildă) este trihotomic. Omul este alcătuit din trei elemente distincte: corp, suflet („duhul lumii“), har („Duhul lui Dumnezeu“). În acest fel, noi – unii dintre noi –, cei care am trezit harul din noi, grăim, spune Sfîntul Apostol Pavel, si creăm, spunem noi, „nu în cuvinte de învătătură ale întelepciunii omenesti, ci în cuvinte de învătătură ale Duhului Sfînt“ (I Corinteni 2, 12-13). Opera noastră, putem spune, se exprimă „în cuvintele de învătătură ale Duhului Sfînt“.

Eu-l psihologic si eu-l poetic
Ne întoarcem la citatul din Platon:
„Poetul e o făptură usoară, înaripată si sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin si îsi iese din sine, părăsit de judecată…“
De aici întelegem că poetul are o conditie dublă: pe de o parte el este fiinta „înaripată si sacră“, asadar fiinta care creează poezie atunci si numai atunci cînd este pătrunsă de harul divin, moment în care ea părăseste judecata, deci ratiunea, gîndirea ratională; pe de altă parte, poetul este fiinta dotată cu judecată, cu gîndire ratională; cu o gîndire pe care tocmai o părăseste în momentul creatiei poetice. Platon pare să spună că gîndirea poetului are două forme diferite: 1) gîndirea creatoare pătrunsă de har divin (zeiesc!) si 2) gîndirea ratională, care nu produce poezie. Apartinătoare poetului ca poet este gîndirea creatoare „insuflată“ cu har divin sau gîndirea inspirată. Această conceptie, aceea a gîndirii creatoare inspirate de zei, a iesirii ei din sine-le rational, a extazului, a „nebuniei“ poetice a fost păstrată pînă în zorii modernitătii, sub numele de inspiratie. O teorie pe care gîndirea modernă o coboară de pe soclu, pentru a o înlocui cu altceva.

Să urmărim, acum, gîndirea modernă către începuturile sale si să vedem ce pune ea în locul inspiratiei, ce schimbări aduce vechii teorii a inspiratiei. În scrisoarea către Paul Demeny din 15 mai 1871 (6), Rimbaud scrie, cu privire la creativitatea sa, următoarele:
„EU este altcineva. Nu e vina aramei dacă se trezeste trîmbită!“
EU, arama, omul comun sînt, pot deveni altcineva: trîmbită, om cîntător, poet. Rimbaud ne dezvăluie, astfel, cele două stări sau moduri de a fi ale fiintei (gîndirii) sale: arama si trîmbita (altcineva), cărora le mai putem spune eu comun si eu poetic. Rimbaud este aceste două e-uri deopotrivă, iar dintre ele, doar unul are facultate poetică. Parcă nu sîntem chiar atît de departe de poetul prezentat de Platon…
Despre cele două e-uri ale creatorului ne vorbeste mai clar T.S. Eliot, în eseul Traditia si talentul personal (1919). El face, astfel, deosebire între „omul care suferă“ si „spiritul care creează“. Creator de poezie este spiritul, singurul capabil să digere si să transforme „pasiunile care-i constituie materia“ (7, p. 26).
Pe tărîm românesc, Liviu Rusu distinge, în 1937, între „eu-l poetic“ sau „artistic“, generator de valori absolute, si „eu-l psihologic“ sau „empiric“, ce tine de „simtirea personală“ (8). Cele două e-uri par să fie functii diferite ale uneia si aceleiasi gîndiri. Astfel, opera scriitorului este creatia eu-lui poetic, artistic, iar nu a aceluia psihologic, empiric, ce este adesea comun si neinteresant. EU este altcineva. EU, cel care creez, nu sînt eu-l psihologic sau empiric, ci altcineva – spiritul creator, eu-l poetic.
Dacă îl comparăm, acum, pe Platon cu teoreticienii moderni, observăm aceste două lucruri:
1) Dualitatea formală (tipologică) a gîndirii se mentine: poetul este, ca om, gîndire ratională (Platon), „aramă“ (Rimbaud), „om care suferă“ (T.S. Eliot), „eu psihologic“ sau „eu empiric“ (L. Rusu); si tot el este, ca poet, gîndire creatoare „pătrunsă de har divin“ (Platon), „trîmbită“, „altcineva“ (Rimbaud), „spirit care creează“ (T.S. Eliot), „eu poetic“ sau „eu artistic“ (L. Rusu).
2) Spre deosebire de Platon si de gîndirea traditională, poetul si teoreticianul modern consideră că poezia este creatia exclusivă a aramei ajunse trîmbită, a „spiritului care creează“, a „eu-lui poetic“ sau „artistic“, asadar creatia gîndirii poetice. Iar gîndirea poetică are, acum, capacitatea de a crea doar prin propriile forte, deci fără sprijinul muzelor-zeite, al harului insuflat, al inspiratiei divine. Gîndirea poetică, se spune acum, este singura răspunzătoare de intrarea în lume a artei în general si a poeziei în particular.

2. Gîndirea tricefală si functiile ei…

Omul modern spune că poezia este opera gîndirii, a capacitătii umane de a crea. Dar gîndirea e împărtită, mai bine zis ea are trei dimensiuni: o dimensiune ratională, una speculativă (filozofică si religioasă), si alta artistică. Dezvoltate inegal în fiecare dintre noi, una dintre aceste dimensiuni detine întotdeauna controlul, subordonîndu-si-le pe celelalte. Dimensiunea lider, deci dimensiunea ajunsă în postura de „parte superioară a gîndirii“ (Plutarh), ne îndreptăteste să vorbim despre trei forme sau tipuri de gîndire: gîndirea ratională, gîndirea speculativă si gîndirea artistică. Asa stînd lucrurile, este de înteles că poezia e opera, creatia gîndirii artistice, mai bine zis a unei specii a ei – gîndirea poetică.
Fiecare formă sau tip de gîndire are trei functii generale: functia receptoare-cunoscătoare, functia de comunicare (receptoare si emitentă de mesaje) si functia creatoare.
Cu privire la creativitate, vom întelege, asadar, că ea este o functie-capacitate a gîndirii în genere si, mai departe, a fiecărui tip de gîndire în parte. Astfel, există o creativitate a gîndirii rationale, o creativitate a gîndirii speculative si, în fine, o creativitate a gîndirii artistice. Concret, gîndirea ratională generează opere materiale, stiintifice si sociale (bunurile de consum, tipurile de organizare a societătii, sistemul economic, institutiile sociale etc.); gîndirea speculativă creează opere speculative (filozofia, religia, studiile si cercetările de specialitate etc.), iar gîndirea artistică este creatoarea artelor, a operelor artistice (poezia si proza, muzica, pictura, sculptura, dansul, teatrul si cinematografia, arhitectura). În afara naturii, totul este creatia noastră, este opera, atît de diversă, a gîndirii creatoare: a gîndirii rationale creatoare, a gîndirii speculative creatoare si, în fine, a gîndirii artistice creatoare.

3. Gîndirea poetică si opera ei

Am spus: gîndirea artistică este creatoarea artelor, a operelor artistice: a poeziei, prozei, muzicii, picturii etc. Dar pentru că fiecare dintre aceste arte/opere are o fiintă specifică, un limbaj, norme si procedee specifice, nu putem decît să admitem că există tot atîtea forme/tipuri de gîndire artistică cîte arte sînt. De fapt, există o gîndire artistică de tip poetic, romanesc, muzical, pictural etc., fiecare cu fiinta ei inconfundabilă, specifică, pe care o vom regăsi, concret, în operă.
Poezia este creatia gîndirii poetice, asadar, manifestarea sau aplicatia functiei creatoare a gîndirii poetice. De fapt, manifestarea creatoare a gîndirii poetice înseamnă manifestarea celor trei dimensiuni creatoare, ce-i apartin: dimensiunea lirică, dimensiunea vizionară, dimensiunea artistică (stilistică). A vorbi despre gîndirea poetică manifestată creator înseamnă a vorbi despre exercitarea acestor trei dimensiuni-capacităti-functii creatoare, care sînt (devin) tot atîtea dimensiuni ale poeziei: liricul, vizionarul (imaginatia), artisticul (arta poetică, stilul). Vom încerca, mai jos, să definim poezia, cercetînd tocmai dimensiunile care o constituie.

3.1. Poezia ca desfăsurare a lirismului

De la simbolism încoace, adică de mai bine de o sută douăzeci de ani, nu mai scriem nici poeme epice nesfîrsite, în genul Munci si zile (Hesiod) sau Iliada (Homer), nici drame în versuri. Din cele trei mari genuri de poezie clasică – poezia epică, poezia dramatică, poezia lirică –, poetul modern nu a preluat eficient decît elementul liric. Poezia modernă este în bună măsură ceea ce poetul (modern) a reusit să facă din lirism.
În conferinta De la Poe la Valéry (1948), T.S. Eliot apreciază că „orice poezie se naste din emotiile pe care orice făptură omenească le-a resimtit în legătură cu ea însăsi, cu semenii ei, cu fiinte mai presus de om si cu lumea înconjurătoare“ (7, p. 381). W. Kayser stie că lirismul „apare atunci cînd un eu resimte o stare si o exprimă“. Pentru Jean Cohen, poezia este patetică, expresivă, iar Bühler si Jakobson recunosc, pe rînd, importanta functiei emotive a limbajului poetic.
Toti acesti esteticieni recunosc o stare de fapt, un atribut esential al poeziei: lirismul. Dar, cu privire la poezie, vom distinge totusi între întelesul comun al liricului – efuziune intimă necontrolată, lacrimogenă, „poezia inimii“ (Baudelaire), exces sentimental – si liricul elevat, cel prelucrat si condus de imaginatia poetică. Despre acesta din urmă vom trata pe scurt în continuare.
1. Dintru început vom spune că liricul, ca si poeticul (caracterul poetic), se exprimă prin ideile poeziei. Ceea ce în poezie este calificat drept liric si poetic sînt ideile poeziei. Din punct de vedere referential însă, liricul apartine în primul rînd celui care vorbeste în poezie, asadar, chiar eu-lui poetic, eu care îsi manifestă în limbaj sensibilitatea, afectivitatea, emotiile. În poezia modernă, eu-l „prezintă“, cel mai adesea la persoana întîi, întîmplările adevărate si/sau închipuite ale fiintei sale. El se confesează si problematizează. Dacă poezia ne vorbeste întotdeauna despre ceva – existentă, lume, fiinte, lucruri –, această vorbire ne transmite întotdeauna fervoarea, elanul, entuziasmul, calmul sau revolta, sentimentele poetului, ale eu-lui liric vizavi de acel ceva, de obiectul vizat. „Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul, iar nu cuvîntul, cum ar părea“, spune Nichita Stănescu (9, p. 216).
2. Lumile pe care poetii lirici le construiesc în poezie au o arhitectură emotională, de fapt, o arhitectură ideatică sensibilă, vibrantă (liric = vibrant). Poetul modern tratează lumea emotional-intelectual. În acest chip, liricul se arată a fi o modalitate de tratare a referentului, o modalitate care face din referent, din existenta sa si a lumii o substantă cu valente lirice. Liricul se impune ca o „tehnică“ poetică, deci ca un mod de a procesa referentul si, mai departe, de a concepe însăsi poezia.
Trecută întotdeauna prin cutia de rezonantă a sensibilitătii, a subiectivitătii, a sentimentelor poetului, lumea din poezie devine însufletită, provocatoare, impresionabilă, cuceritoare sau în mod voit dizgratioasă. Eu-l liric amplifică, diminuează, distorsionează lumea sau anumite aspecte ale ei, asa încît ea poate să ne apară maiestuoasă, săracă, feerică, banală, decadentă, mizerabilă, regeneratoare sau apocaliptică.
3. Prin lirism, poezia se adresează percutant si „provocator“ lectorului, de fapt sensibilitătii noastre. Prin lirism, poezia îsi cucereste, îsi cîstigă de partea sa lectorul, îi captează atentia, îl provoacă, impresionează, seduce. Lumea prelucrată liric se află, asadar, într-un raport „incendiar“ cu lectorul. În articolul „Muzica poeziei“, Eliot recunoaste zădărnicia unei scrieri lipsite de emotie: „Dacă nu ne emotionează, ea este, ca poezie, lipsită de sens“ (7, p. 36). Discursul liric este opus discursului rece, rational, hiper-intelectualizat – vezi poezia lui Mallarmé si a lui Ion Barbu, cel putin –, care aproape că îi întoarce lectorului spatele. Departe de a-si abandona lectorul, poezia modernă se propune, de fapt, ca un dialog liric: pe de o parte poezia urmăreste, prin lirismul ei, să îsi seducă lectorul, iar pe de altă parte, ea primeste răspunsul acestuia, de vreme ce lirismul ei rezonează în el (seductia are efect).
4. Ideile poeziei manifestă patru tipuri de lirism – ascensional, descensional, echilibrat (homeostazic) si contestatar (protestatar). Acestea sînt atitudini lirico-existentiale ale eu-lui poetic fată de tema tratată, fată de valorile si/sau pseudo-valorile lumii si, în acest sens, ele apartin viziunii poetice. Viziunea poetică are o dimensiune lirică…
5. Tot de natură afectivă, lirică este si tonalitatea poeziei. Exprimată de idei, tonalitatea poate fi blîndă, imperativă, laconică, detasată, interogativă, revoltată, admirativă, acuzatoare, hulitoare, blestemătoare etc.
Atitudinile lirice (tipurile de lirism), „sentimentele“ si tonalitatea afectivă (tonul liric) sînt formele sau dimensiunile unuia si aceluiasi element, liricul, manifestat de ideile poeziei.
3.2. Poezia ca viziune asupra existentei

Poezia s-a apropiat întotdeauna de viata noastră si a lumii, asadar de ceea ce, în mare, numim referentul poeziei. Cu acest obiect, tratat în diferite moduri de imaginatia poetică,poezia se constituie ca viziune poetică asupra referentului, a existentei.
„Afirm că trebuie să fii vizionar, să te faci vizionar“ – spune Rimbaud în scrisoarea către Paul Demeny (6), la 1871 –, iar noi trebuie să întelegem că „trebuie să fii vizionar, să te faci vizionar“ pentru că tocmai gîndirea vizionară, imaginară are capacitatea de a crea lumi „poetice“. Dar lumile create de imaginatie sînt întotdeauna mai apropiate ori mai depărtate de lumea reală, de referent. De fapt, imaginatia (viziunea) poetică poate crea fie o lume mimetică, fie una spirituală, fie una fictională. Astfel:
1) imaginatia poetică poate să creeze o lume destul de apropiată de realitatea exterioară. Imaginatia aproape că reprezintă realitatea – natura, viata de zi cu zi, epoca contemporană, existenta – „asa cum“ este ea percepută de către constiinta comună, deci realist, obiectiv, mimetic. Aceasta este imaginatia sau viziunea mimetică. Imaginatia mimetică prezintă o lume pe care lectorul o cunoaste dinaintea lecturii si care nu e modificată prea mult de imaginatia poetului;
2) imaginatia poetică poate să creeze o lume ce pare să transforme si să îmbogătească realitatea, supunînd-o propriilor perspective si fantasme, propriilor idei si atitudini. Imaginatia poetică spiritualizează existenta. În acest caz vorbim despre imaginatia, despre viziunea spirituală. Pregnantă pentru lectorul acestei poezii nu este lumea pe care el o recunoaste, ci viziunea pe care o are poetul asupra acestei lumi. Si, în fine,
3) imaginatia poetică poate să creeze o lume „a ei“, ce lasă impresia că înlocuieste lumea, realitatea cu propriile născociri, fictiuni, fantasme, construind fie o lume a eu-lui poetic, a prefacerilor si metamorfozelor sale cu totul stranii, nefiresti, fie o lume a cărei existentă este imposibilă, „inumană“, o lume în care schemele si logica realitătii sînt schilodite sau abandonate de-a dreptul. Aceasta este imaginatia sau viziunea în sine sau dictatorială. I-am spus dictatorială tocmai pentru că fictiunea se impune referentului în mod dictatorial, deci prin mutilarea lui, pînă la ne-recunoasterea si chiar înlocuirea sa. Este clar că în această poezie lectorul aproape că nu mai recunoaste nimic din lumea reală si că el trebuie să accepte o viziune care functionează în ea însăsi, cu minime corespondente în real.

Una si aceeasi viziune poetică se manifestă, asadar, în trei chipuri, sub trei forme: ca viziune „mimetică“ sau „reproductivă“, ca viziune spirituală si, în fine, ca viziune în sine, dictatorială. Cele trei forme (de manifestare) ale imaginatiei (viziunii) sînt, de fapt, tipuri de imaginatie, de viziune poetică. Imaginatia (viziunea) poetică este tricefală si ea produce, în consecintă, o poezie tricefală – poezia „mimetică“, poezia spirituală si poezia fictională.
Cele trei tipuri de poezie nu sînt, în primul rînd, creatia unui poet sau altul, a unei grupări literare, a unei generatii sau a unui anume curent literar, ci opera facultătii noastre universale de a gîndi poetic, de a imagina poetic: sînt opera tipurilor imaginarului, a tipurilor de viziune. Desi sîntem creatori individuali, puternic personalizati, noi creăm, cu si (mai ales) fără voia noastră, în cele trei tipologii ale imaginarului. Există, asadar, o predispozitie formal-tipologică a viziunii, a facultătii de a imagina care face ca ea să se manifeste sub cele trei forme, iar noi putem fi creatori mai putin ori mai mult originali, evoluînd într-unul din cele trei orizonturi vizionare.
Poezia tricefală arată că nu există o singură poezie (post)modernă, ci trei tipuri (vizionare) de poezie (post)modernă. Însesi multimea de canoane ale curentelor si generatiilor literare se regăsesc în aceste trei forme ale viziunii.
Poezia este născută, structurată si condusă de imaginatia poetică. Poezia, marea poezie este în mod fundamental viziune, imaginatie, este viziunea întreită, tensionată si sugestivă a poetului asupra adevărurilor si misterelor noastre profunde, a existentei, a raporturilor noastre cu ceilalti si cu universul.

3.3. Poezia ca artă poetică

Nu de putine ori s-a văzut poezia ca o aplicatie a artei poetice. Toate retoricele, prozodiile, normele artistice concură la realizarea formei artistice, la structurarea stilistică sau estetică a limbajului, care este materia poeziei. Dar arta poetică este doar una dintre dimensiunile poeziei si ea se discută în corelatie cu celelalte – dimensiunea lirică si dimensiunea vizionară.
Cele trei dimensiuni ale poeziei au fost asimilate notiunii de functie. Dacă în limba naturală functia referentială îsi subordonează functia afectivă si functia artistică (stilistică), în poezie, functia artistică îsi subordonează functia vizionară si functia lirică, deci ceea ce ne comunică opera la nivel semantic-vizionar, spune Roman Jakobson. Faptul că în poezie functia poetică – poeticitatea – îsi subordonează functia referentială face ca ea, poeticitatea, să se pună în evidentă pe sine, să devină pregnantă. Dar pentru a nu ajunge la dictatura formei asupra viziunii lirico-poetice (poezia pură…), poate că ar fi mai nimerit să spunem că functia artistică marchează (stilistic) dimensiunea referentială si dimensiunea afectivă. De fapt, în procesul de creatie, substanta ideatică este procesată (structurată) de gîndirea poetică atît liric si vizionar (poetic), cît si artistic, estetic. Altfel spus, în procesul de creatie viziunea lirică si poetică ia formă artistică (stilistică), este marcată stilistic fără a-si pierde savoarea proprie.
Forma artistică este, asadar, elaborarea sau structurarea după anumite norme si procedee stilistice a viziunii lirico-poetice, deci a substantei ideatice. Poetul are trei mari obiective: 1) selectarea si tratarea lirică a materialului referential, 2) realizarea unei viziuni tensionate de factură lirică si poetică, viziune ce ia una din cele trei forme ale viziunii despre care am vorbit (viziunea mimetică, spirituală si dictatorială), si 3) împlinirea acestei viziuni în formă artistică (estetică). Poezia nu ne cucereste doar prin lirism si viziune, prin ceea ce ne spune, ci si prin modul în care spune ceea ce spune, deci prin farmecul ei formal. Un raport eficient, estetic între viziunea lirico-poetică si arta poetică, de fapt între viziunea lirico-poetică si expresia viziunii, determină întotdeauna valoarea poeziei. Asta înseamnă că arta poetică dă formă artistică viziunii, curătind-o de impurităti si făcînd-o vizibilă, iar nu diminuînd-o sau abandonînd-o. Rezultatul acestei formalizări este poemul „desăvîrsit“ în propria granulă imagistică.
Ca o încheiere, apreciez că poezia modernă este viziunea, răspunsul liric-vizionar-artistic întreit, original si tensionat pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, ale existentei în genere.

 

4. Poezia performantă

În marginea celor de mai sus, poezia modernă se arată a fi opera gîndirii poetice manifestate liric, vizionar si stilistic. Ea este, pe de o parte, o viziune tensionată liric si poetic asupra existentei, iar pe de altă parte, artă poetică, asadar, expresia artistică (stilistică) a acestei viziuni. În aceste întelesuri vorbim despre poezie, adică despre modelul (conceptul) modern al poeziei sau poezia performantă.
Orice operă poetică presupune o dublă raportare. Prima este la existenta cea mare, care îi este obiect, si în acest sens poezia se naste ca o viziune asupra existentei, ca o „replică poetică“ mai mult sau mai putin fidelă fată de această existentă (poezia mimetică, poezia spirituală, poezia fictională). Pe de altă parte, opera unui autor se raportează chiar la Poezie, si ea se justifică în calitatea ei de poezie în măsura în care exprimă Poezia, asadar conceptul. Pentru poet, performanta vine atunci cînd el reuseste să creeze original chiar în spiritul poeziei moderne de valoare, iar nu în cel al poeziei traditionale, al poeziei moderne ratate, al propriilor născociri, care pot fi periferice poeziei, ori al modei, care se va demoda mîine. Iată de ce o constiintă a poeziei moderne de valoare – pe care o dobîndim mai cu seamă prin cultura poetică si teoretică – este de dorit. Nu poti trăi printre valori ignorîndu-le. Tocmai această constiintă a valorilor îti deschide orizontul si te îndeamnă să tratezi poezia pe care o faci ca pe o mare artă, adică te îndeamnă să atingi nivelul de performantă al poeziei moderne.
Constiinta valorică sau constiinta critică este, asadar, una creatoare: ea lucrează în beneficiul propriei opere, al desăvîrsirii ei. Dobîndirea constiintei valorii pe care o ai de atins este singurul „calcul“ pe care ti-l poti face, pentru ca poezia ta să nu rămînă în afara Poeziei, asadar anonimă. Un calcul căruia gîndirea ta poetică îi dă sau nu îi dă curs…

 

5. Poezia ratată (pseudo-poezia)

Lucrăm întru poezie, însă nu ne garantează nimeni că la capătul efortului nostru creator vom obtine chiar poezia. De altfel, nici nu stim dacă cel care lucrează este chiar poetul, asadar purtătorul gîndirii poetice, care prin definitie îsi atinge obiectivele.
Democratia actului scrierii, libertatea de a scrie pur si simplu, face ca alături de poeti să se manifeste si simplii autori, purtătorii gîndirii rationale. Dintotdeauna au existat poeti si pseudo-poeti, poezie de valoare si poezie ratată, pseudo-poezie. Despre cîteva dintre derapajele poeziei, asadar despre cîteva dintre modalitătile ei de ratare si teoriile ce sustin aceste modalităti vom trata mai jos.

5.1. Poezia creată rational, în conceptia lui E.A. Poe

Poetii pot emite teorii interesante cu privire la fiinta poeziei. Novalis, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, T.S. Eliot, Benn sînt cîtiva dintre acestia. Si tot ei pot fi autorii unor teorii stranii, în care poezia nu se recunoaste pe sine. În conferinta „Filosofia compozitiei“ (1848), publicată în volumul Principiul poetic (10), Poe ne dezvăluie tehnica sa inedită de creatie. Astfel, aflăm că încă înainte de a scrie poemul „Corbul“, adică înainte de a-l crea, pur si simplu, poetul a stabilit aproape toate elementele acestuia, si anume: dimensiunea (100 de versuri), tonul cel mai potrivit (melancolic), un refren format dintr-un singur cuvînt (nevermore) si sunetele lui dominante (o si r), personajele (doi tineri îndrăgostiti), „personajul animal“ corbul, „actiunea“ si locul „actiunii“ (camera iubitului), vremea („o noapte cu ploaie si vînt“), gradarea discursului, momentul culminant, ritmul, metrul, lungimea versului etc. Abia după planificarea mentală deliberată, precisă, matematică a tuturor acestor lucruri, parte formale, parte ideatice, poetul se apucă să îsi scrie poemul.

Cu această teorie vedem că Poe descompune actul creator în două momente, etape diferite: 1) Prima etapă este proiectul mental al poemului si el constă în stabilirea ratională a elementelor formale si vizionare din care poemul urmează să fie constituit. 2) A doua etapă este executia scripturală a proiectului, asadar scrierea poemului. În acest fel, elaborarea poemului înaintează „pas cu pas spre forma definitivă, cu precizia si consecventa rigidă a unei probleme de matematică“ (Filozofia compozitiei, 10, p. 36).
Pentru Poe, a crea înseamnă a trece în executie un proiect de „poem“. Dar problema este că nici un poet nu poate avea dinaintea actului scrierii, care este actul creator propriu-zis, proiectul minutios detaliat al poemului, al continutului si formei sale, proiectul calculat la rece, lucid, matematic, asa cum are, de pildă, strungarul proiectul piesei pe care urmează să o execute.
Poetul nu poate să stie dinainte de a spune (proiectul poemului) ceea ce abia urmează să spună (poemul). Actul de creatie poetică nu desfăsoară actiuni pe care poetul ar putea să le planifice, ci este vulcanic, puternic vizionar si, ca atare, continutul nu îi survine decît în momentul efectiv al creatiei, al scrierii. El se naste în acelasi timp cu scrierea poemului.
Teoria producerii rationale a poeziei, care face din poet un inginer (care ar poseda continutul poeziei înainte de producerea lui) si un strungar literar (capabil să lucreze în marginea unui proiect minutios de poem), este o utopie. Poetul nici nu proiectează în mod minutios continutul unui poem, nici nu execută un proiect de poem, pentru că aceste două momente (proiect si executie) nu apartin, pur si simplu, gîndirii poetice.
După proiect lucrează însă gîndirealucidă, de tip rational. Actul creator descris de Poe corespunde, de fapt, descrierii actului creator al gîndirii rationale, pentru că ei îi este propriu să lucreze după proiectul si comanda vointei sale. Teoria creării poemului elaborată de Poe, care se arată a fi teoria creării rationale a poemului, îi cere de fapt poetului să îsi abandoneze gîndirea poetică si să creeze poezie folosindu-se de gîndirea ratională… E absurd. De altfel, nici nu cred că Poe si-a aplicat în creatia sa teoria, nu a dat curs gîndirii de tip rational, iar noi va trebui să distingem clar între poet si teoretician, în sensul că producerea ratională a poemului este doar o teorie spectaculoasă si înzorzonată a poetului E.A. Poe…

Stim că scopul teoriei lui Poe este obtinerea poemului perfect. El speră să obtină „perfectiunea supremă a poemului în toate momentele sale“ (Filosofia compozitiei, 10, p. 41, s.a.). Un scop cît se poate de legitim în ordine estetică. Cine nu a visat la poemul „perfect“, la cartea care si-a lichidat poemele minore si, mai departe, la opera „perfectă“? Lumea există pentru a împlini o carte, s-a spus… Dar problema este că poemul împlinit, „perfect“ nu poate fi obtinut prin simpla vointă a gîndirii rationale sau a celei poetice.
Într-adevăr, eu nu pot să obtin poemul desăvîrsit numai prin simpla mea vointă, pentru că nu pot să-mi comand gîndirea (imaginatia) poetică ce îl produce. Dimpotrivă, tocmai gîndirea (imaginatia) poetică este aceea care comandă, care initiază si conduce actul de creatie pentru realizarea poemului: daimonul lucrează cu de la sine putere, asadar, peste vointa noastră expresă. Gîndirea poetică, prin firea ei inventivă, imprevizibilă, necontrolabilă, obscură si neprogramabilă, este singura creatoare de orizonturi poetice. Ea nu are ce face cu teoria producerii rationale, pentru că aceasta ratează poezia.
Dar teoria lui Poe este una… democrată. Dacă el propune ca gîndirea ratională, deci gîndirea celor mai multi să joace rolul de gîndire poetică, înseamnă că el democratizează actul creator… Iată de ce teoria producerii rationale a sedus majoritatea, spiritele rationaliste si didactice, strungarii literelor. Lucrînd după proiectele didactic-rationaliste ale vointei lor, acestia s-au grăbit să fabrice poezia, să o producă industrial, ca pe un produs de serie… Muntii de „poezie” o dovedesc.
În marginea poieticii rationale, a creării planificate, poezia poate fi obtinută în mod democratic de oricine, iar conditia de exceptie a poetului, a aceluia care are pur si simplu viziuni, este spulberată… Poezia nu mai este opera poetilor, a exceptiei, ci a gîndirii celor mai multi, a masei, deci a gîndirii rationale. În fond, Poe a curtat, prin teoria compozitiei poemului, gîndirea ratională, comună.
Pe meleagurile noastre, gîndirea rational-democrată chiar a putut să spună că tot „românul s-a născut poet“… În acest chip, s-au acordat capacităti si drepturi poetice tuturor, adică s-a descalificat excelenta gîndirii poetice în favoarea masei rationaliste creatoare… O idee care precede, în fond, colectivizarea poetică, poezia generationistă.

5.2. Poezia pură

Există, desigur, două sensuri ale sintagmei poezie pură, lansate de Valéry. Primul este acela de poezie epurată de orice element care ar putea să-i degradeze fiinta, al doilea este acela de poezie excesiv formală. În cele de mai jos, voi avea în vedere cel de-al doilea sens.
Urmărind desăvîrsirea formală, Mallarmé si Valéry aproape că au eliminat din poezie existenta, viziunea si emotiile, adică tocmai ceea ce ar fi trebuit să-i apartină poeziei în mod esential. În această poezie, excesiv formală, pură, forma si obscuritatea discursului se dezvoltă împotriva viziunii si a emotiei. În acest fel, poezia pură nu mai este decît în mod formal poezie; poezia pură tinde să devină si chiar devine, nu de putine ori, poezie sterilă semantic, vidată de continut poetic, de viziune. T.S. Eliot, care îsi construieste oarecum diferit arhitectura dezavuării sale la teoria lui Poe si la aceea a lui Valéry, arată că „filozofia compozitiei e o mistificare“ (7, p. 384), în timp ce poezia pură a lui Valéry, care face din subiectul (continutul) poeziei un mijloc, iar din arta tratării lui un scop al poeziei, reprezintă pentru poezie o fază încheiată: „Nu cred că de aici înainte această estetică mai poate fi poetilor de vreun folos“ (7, p. 385). Într-adevăr, această estetică nu va mai fi de nici un folos. Dar „esteticele“ si teoriile esuate, teribiliste nu se opresc aici.

5.3. Prozaismul versificat

O altă cale de ratare a poeziei este proza rimată. Ea este remarcată de Poe si Rimbaud. Iată ce spune, în anul 1871, Rimbaud: „De la greci pînă la poezia romantică – evul mediu – există literati, versificatori. (…) totul e proză rimată, joc, îndobitocire si triumf a nenumărate generatii idioate“ (6, p. 209, s.n.).
Două sînt, asadar, elementele de tip formal, care determină mediocritatea unei părti, spunem noi, a poeziei anterioare sau contemporane lui Rimbaud: caracterul prozaic, narativ, si versificatia (versul în formă clasică). Dar de incriminat nu este versificatia în sine, care este artistică, ci caracterul prozaic, narativitatea, ea fiind în fond aceea care face din poezie proză. Vechile texte ale lumii grecesti – geografia, istoria, filozofia în versuri –, nu valorau, totusi, ca poezie, ci erau de fapt niste proze didactice în versuri.
Proza rimată, căreia i-as spune mai degrabă proză versificată, pentru că există si versificatie narativă fără rimă, este resimtită de puternica viziune a lui Rimbaud drept limitativă si sufocantă. Si pentru că viziunea sa nu mai încape, în fond, în „tiparul“ poeziei clasice, poetul înlocuieste proza versificată cu două noi forme de vers – versul non-narativ liber si versul non-narativ în proză (rupt asemenea prozei).„Ideile noi cer forme noi“, va spune Rimbaud (6). Viziunile noi, viziunile ample cer forme noi de vers, forme mai libere.
În poezia europeană, primii poeti care au spart forma clasică a poeziei (proza rimată sau prozaismul versificat) sînt Aloysius Bertrand si Rimbaud. Ei sînt cei care au lansat viziunea modernă în formele care le sînt adecvate: versul non-narativ liber si versul non-narativ în proză (rupt asemenea prozei). Dar cîstigul lor nu a putut fi urmat la scară mare, pentru că versul non-narativ este subtil si dificil. Asa se face că poezia de azi este în mare parte narativă, indiferent de forma în care apare: vers clasic, vers liber, vers în proză. Proza poetică este, asadar, dominantă, iar acest prozaism este suficient pentru a rata poezia.

5.4. Viziunea sterilă

Ratarea poeziei poate să vină si dinspre viziune. Iată cîteva dintre numele pe care le poartă viziunea poetică ratată: viziunea suprarealistă, viziunea absurdului, ermetică, banală, viziunea pregnant mimetică, pregnant si exclusiv morală, socială, etică, didactică, pornografică etc. Nu tot ce provine dinspre viziune este si poezie, dacă aceasta nu este în mod autentic viziune poetică, dacă nu este în acelasi timp si emotie, asadar, o viziune tensionată liric si poetic.

5.5. Poezia ratată. Corolar

Creativitatea ratională teoretizată de Poe, purismul poetic (poezia formei excesive), prozaismul versificat si viziunea sterilă (sub multele ei chipuri) sînt cîteva dintre modalitătile de ratare a poeziei. Acestea pot fi opera gîndirii rationale, care la un moment dat poate avea pretentii de gîndire poetică; si pot fi opera gîndirii poetice „necoapte“ sau „intermitent“ poetice… În fond, nu există o gîndire poetică standard, ci gîndirea poetică este formatată diferit în fiecare creator. Si fiind astfel, gîndirea poetică suportă în mod diferit presiunea celorlalte două dimensiuni ale gîndirii (gîndirea ratională si gîndirea speculativă), pe care si le subordonează, asa încît cedările ei fată de acestea au ca rezultat direct poezia esuată valoric, deci poezia mediocră.

Actul creator poate, asadar, să si esueze. Cînd si-a întocmit antologia Ordinea cuvintelor (Editura Cartea Românească, 1985), Nichita Stănescu, constient de scăderile valorice ale poeziei sale, a eliminat o treime din poeziile publicate anterior anului 1985, ne spune coautorul editiei antologice, Alexandru Condeescu. Paradisul pierdut al lui Milton este si el deficitar în multe dintre părtile sale, afirmă Poe. De fapt, dacă privim opera unui autor pe care epoca sa îl apreciază totusi, vedem că ea se prezintă ca un amestec de poezii de valoare si de poezii minore. O sectiune majoră si una minoră fac, de regulă, una si aceeasi operă de valoare. Nimeni nu a văzut pînă acum nici poeti mari în toti autorii, nici poeme de mare valoare în toate textele unui autor pe care îl socotim de valoare.
Cu privire la poezia ratată, vom observa că, pe de o parte, ratarea poate avea ca obiect un poem, o carte, opera unui autor, iar pe de altă parte că ea, avînd unul dintre aceste obiecte, poate să fie partială sau totală. 
Asa stînd lucrurile, putem vorbi despre ratarea partială sau totală a unui poem, a unei cărti sau a unei întregi opere. Cînd spune că „de la greci pînă la poezia romantică – evul mediu – există literati, versificatori. (…) totul e proză rimată, joc, îndobitocire si triumf a nenumărate generatii idioate“, Rimbaud extinde ratarea poeziei la generatii întregi. Desi este dificil să sustinem că generatii întregi sînt ratate poetic. Într-un veac, o natiune dă totusi acelei natiuni, cel putin, cîtiva poeti. Nu o multime, ci cîtiva. Iar acest lucru trebuie întărit, pentru că nici o natiune nu poate să facă din poezie un sport national. Sînt ei, cei 1500 de poeti, cît sînt înregistrati astăzi în U.S.R., cu totii mari poeti, asadar poeti care să reziste veacurilor ce vin? Cîti dintre cei 20.000 de membri ai site-ului poezie.ro practică cu adevărat poezia? 1%, 0,1%?

Este vizibil faptul că în epoca modernă poezia a ajuns să fie creată în mod democratic de oricine, asadar de orice tip de gîndire. Ca urmare, epoca modernă desfăsoară un număr minim de poeti majori si un număr foarte mare de poeti minori; un set minim de opere majore si un set major de opere minore. Văzută în ansamblu, poezia epocii (post)moderne este în mod indiscutabil un amalgam de valori si pseudo-valori poetice. Un amalgam în care poezia de valoare aproape că este îngropată, cantitativ, de poezia mediocră.
As vrea să fiu bine înteles: în materie de poezie nu cred în nimic altceva decît în poezia (lirică) modernă. Însă poezia este acel domeniu artistic în care valoarea se atinge rar, foarte rar. Adică poezia îsi ratează, de cele mai multe ori, excelenta.
Poezia adevărată creste într-un cimitir de opere. Această stare de lucruri reprezintă realitatea poeziei, iar nu aprecierile si speculatiile unui gust poetic sau ale altuia.

 

6. Din Istoria ratărilor poetice

Este de presupus că teoria compozitiei rationaliste a poeziei a condus la poezia pură, la ermetism, suprarealism, absurd si la tot felul de exhibitii de coloratură poetică. Sînt unii autori care creează „poezie“ pe loc, în fata publicului, iar TVR face rating din poezia creată în direct în cluburi de noapte. Un personaj notoriu al avangardei dada ne propunea să scoatem din sac mai multe cuvinte tăiate din ziare si să facem din simpla lor însiruire poezie, lăsînd astfel creativitatea pe mîna hazardului.
Hazardul îl ispiteste si pe Tretie Paleolog, care în cele 1.179.686.400 de combinatii ce rezultă din aruncarea celor sase zaruri ale lui Brâncusi inscriptionate pe fetele lor cu ideograme vede tot atîtea posibilităti creatoare în arta numită sculptură si în conceperea ansamblurilor sculpturale, cînd se stie că autorul Coloanei fără sfîrsit nu a avut în toată viata sa decît cîteva idei, pe care le-a dus la desăvîrsire. Cînd se stie că trebuie să fii chiar Brâncusi ca să ai acele idei, iar dacă le ai, atunci zarurile sînt inutile din punct de vedere creativ. Încă putin si T. Paleolog, furat de valul descoperirilor epocale, va recomanda zarurile si poetului, pentru că „aceste notatii si conotatiile lor îi vor putea servi pentru tot atîtea poeme“… (12). Iată, în fine, descoperită sursa marii poezii! Ce sursă existentială? Ce drame, ce obsesii, ce viziune? Zarurile! Fără îndoială că de la ele s-a tras poezia lui Whitman, Rilke, Esenin, Pessoa, Trakl, Perse, Eminescu, Arghezi… Altfel cum să bati cîmpii cu gratie, pornind de la zarurile care îl relaxau pe Brâncusi?
De la zaruri putem ajunge însă la… calculatoare. De 30 de ani, adică din 1977 si pînă azi, ordinatorul de la Centrul Beaubourg (Pompidou) din Paris produce „poeme“ în locul poetului… Fiind programat în „literatură combinatorie“, el este capabil să fabrice, pornind de la zece versuri alese de vizitator din cele zece sonete ale lui Raymond Queneau introduse în memoria masinii, 100.000 de miliarde de „poeme“… Iată tehnica si programarea încercînd să pună în ecuatie lirismul, viziunea (fictiunea) si arta poetică! Tehnica progresistă a lui Poe este, în fine, omologată si dezvoltată cu elemente noi, sacul poetic al lui Tzara si jocul cu zarurile lui Brâncusi devin tehnicile moderne preluate si prelucrate de calculatorul-creator. O adevărată fabrică de poezie!
Cum s-a ajuns aici? Avem fără îndoială o predispozitie către joc si, adesea, ne uimesc si entuziasmează milioanele de combinatii născute de regula jocului; lucruri ce nu sînt condamnabile în sine. Dar putem noi să echivalăm miliardele de combinatii lingvistice ce se pot face între mai multe cuvinte sau versuri cu tot atîtea combinatii creatoare, asadar cu tot atîtea opere, poezii? Nu sîntem deloc siguri că cele 100.000 de miliarde de combinatii lingvistice pe care ni le oferă calculatorul în urma prelucrării celor zece versuri ale lui Queneau sînt tot atîtea poeme. Si apoi, chiar au masinile să ne spună ceva? Nu mă îndoiesc de faptul că în alte domenii pot fi cît se poate de eficiente. Dar aici ele divulgă mai degrabă o uscăciune, o epuizare a spiritului creator care le foloseste decît o victorie a sa.
Dar noi va trebui să înregistrăm si această stare de lucruri, această tehnicizare, „democratizare“ a actului creator…, care înaintează „pas cu pas spre forma definitivă, cu precizia si consecventa rigidă a unei probleme de matematică“…
Se vorbeste adesea despre spiritul (post)modern, căruia îi atribuim toate calitătile. Si totusi trebuie să distingem între spiritul modern autentic, pe de o parte, si spiritul modern fabricat, teribilist, care maimutăreste lucrurile, pe de altă parte. Altfel spus, există spiritul (gîndirea) poetic(ă) si există gîndirea ratională pe post de gîndire poetică… Spiritul, gîndirea, viziunea poetică a primit întotdeauna replica gîndirii teribiliste, replica proastei modernităti: a creativitătii planificate inginereste a lui Poe, a teribilismelor juvenile, a hărniciilor sterpe, a creatiei colective generationist-canonice, a hazardului „de mînă“ – vezi sacul poetic si zarurile „mistice“ ale lui Brâncusi, urcate în rang de Tretie Paleolog – sau a hazardului masinist („literatura combinatorie“). Din individualitate sau personalitate creatoare, spiritul modern teribilist face masă creatoare (generatie, grupare literară); selectia valorică este înlocuită cu democratia valorilor si a pseudo-valorilor, originalitatea operei cedează operei-pastisă si compilatiilor literare, iar destinul individual este înlocuit cu destinul de grup (generationist). Poetul acesta creează, cumva, din afara gîndirii/imaginatiei poetice. Aflat în permanentă expansiune, spiritul teribilist, gîndirea rationalistă înlocuieste de atîtea ori gîndirea poetică si chiar produce în numele ei… Cui foloseste?
      
7. Gîndirea poetică, o gîndire inspirată si imaginară

Mă voi întoarce la hulita inspiratie… Vorbim despre inspiratie tot atunci cînd discutăm despre creativitate. Ca poet, spun că ceva mă inspiră atunci cînd acel ceva (lucrurile, fiintele, natura, oamenii, întîmplările fiintei mele, situatiile existentiale în care mă pun sau sînt pus, lumea în care trăiesc) îmi produce o stare aparte: starea creatoare. Starea creatoare este o stare inspirată de ceva… De fapt, acel ceva îmi declansează gîndirea poetică, îmi inervează nervul poetic, iar acesta produce substanta ideatică vizionară, deci poezia. Obiectul inspirator, prezent sau absent, este un mediator al cărui rol este acela de a stimula, de a scoate gîndirea poetică din repaus sau adormire si de a o pune la lucru. Poezia este, astfel, opera (produsul) gîndirii poetice inspirate, adică provocate de obiectul inspirator.
Cu această schemă de functionare a gîndirii poetice am fi tentati să acordăm rol esential obiectului inspirator. Si totusi, de vreme ce aceleasi obiecte inspiratoare declansează în/prin gîndirea poetică opere mai puternice sau mai slabe, înseamnă că esentială este, de fapt, tocmai gîndirea poetică, deci gîndirea care prelucrează informatiile primite. Iată de ce batem monedă pe gîndirea poetică, o gîndire care are capacităti lirice, imaginare (vizionare) si stilistice.
Inspirată de realitate gîndirea poetică functionează ca imaginatie, ca viziune poetică asupra realitătii, si atunci putem vorbi despre tipurile viziunii poetice – viziunea „mimetică”, viziunea spirituală si viziunea în sine sau dictatorială. Între acestea, performantă este viziunea spirituală, asadar viziunea care prelucrează pregnant liric, poetic si stilistic realitatea inspiratoare, existenta. Poezia este mai cu seamă o viziune spirituală asupra lumii, a realitătii, a existentei. Viziunea spirituală nu cedează nici realitătii brute (viziunea mimetică), nici fictiunii goale, care videază poezia de problematica existentială (viziunea în sine sau dictatorială). Viziunea spirituală este o gîndire care creează, care imaginează lumi posibile si semnificative poetic. Cîtă imaginatie spirituală am, tot atîta poezie produc!
Iată imaginatia spirituală la lucru, în cîteva imagini disparate:       
Nu credeam să-nvăt a muri vreodată;
Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns;
Okeanos plînge pe canale;
Ah! organele-s sfărmate si maestrul e nebun;
De plînge Demiurgos, doar el îsi stie plînsu-si;
Calul de lut si cîinele de humă.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu;
Eu nu sînt altceva/ decît/ o pată de sînge care vorbeste;
Vin niste fuste; Omul este un tigru;
Ieri a rîs un ulm. O vară-ntreagă/ O femeie a iubit un deal;
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu;
Si tare sînt singur,/ Si n-am mai murit;
Aud materia plîngînd;
Tu (…): copac, stea, piatră!
Femeia mea de Parma; Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci;
Îmbrătisarea este casa mea./ Eu sînt cel fără casă;
Visele mele s-au trezit cu cutitul în spate;
Rîsul tău: gurese vrăbii/ în apa neagră a tristetii…
Gîndirea mea atomică; Pe străzi înfloreste Dementa;
Ziua mea împuscată în tîmple;
Cu plecarea ta/ eu am o Atlantidă mai putin.
            
Inspiratia si imaginatia nu apartin în mod exclusiv doar gîndirii poetice, ci si gîndirii rationale si gîndirii speculative. Dar vom întelege că tipologii de gîndire diferite conduc la rezultate (opere) cu totul diferite, specifice. Astfel, în mine, ca poet, asadar ca om care are drept daimon gîndirea poetică, lumea inspiratoare trezeste o altă tesătură de sentimente, idei si imagini, un alt fel de viziune (imaginatie) decît trezeste aceeasi lume în gîndirea ratională (gîndirea comună) sau în gîndirea speculativ-filozofică. Gîndirea poetică, athanorul poetic lucrează altfel. Si pentru că lucrează altfel, el produce o altfel de operă.
Dacă poezia diferă fată de celelalte tipuri de operă este pentru că însusi organul care a creat-o (gîndirea poetică) diferă fată de celelalte tipuri de gîndire creatoare. Gîndirea poetică prelucrează în modul ei propriu – liric-poetic-stilistic – tot ceea ce primeste din afară si dinlăuntru. Cine mai cotrobăieste prin gîndirea poetică nu pot spune cu sigurantă.
Gîndirea poetică nu poate fi înlocuită de nimic altceva. Nici gîndirea rationalistă, nici gîndirea speculativă, nici un calcul programator si nici un zar sau vreun calculator, după cum nici o teorie rationalist-poetică nu pot să înlocuiască gîndirea poetică în asa fel încît înlocuitorul să obtină rezultatele pe care ea le obtine. Versul de aur nu poate fi realizat decît prin gîndirea poetică, iar nu prin gîndirea comună, ratională, prin cunostintele dobîndite în scoala de poezie, prin programare si calcul. După cîtă gîndire poetică ai, tot atîta si poezie. Iar gîndire (imaginatie, viziune) poetică, daimon ai sau nu ai. Imaginatia, viziunea poetică este înscrisă (ca functie) în celula gînditoare; imaginatia este născută si desăvîrsită de suportul ei celular-nervos. De aceea, imaginatia este misterioasă si tainică, nu se împrumută si nu poate fi împrumutată; ea nu poate fi detinută de noi decît într-o „formă“ unică si netransmisibilă. Dacă vrei „să o vezi“, nu poti să o vezi decît manifestată, decît întrupată în poezie. Noi stim, cunoastem cîte ceva despre imaginatie numai prin fapta ei concretă – poezia. Întru această poezie gîndirea poetică primeste (captează) energii si informatii, le prelucrează artistic si vine cu propriile energii si informatii. Nu programăm noi gîndirea poetică (imaginatia, viziunea), ci ea ne programează pe noi. Iată de ce ar trebui să îi acordăm gîndirii poetice încredere; si să îi dăm, cumva, ascultare, adică să mergem în căile ei. Nu stingeti Duhul, a spus profetul, Duhul să nu-l stingeti!

II. DESTINUL POEZIEI

Vorbind asa, îl avem desigur în vedere pe poet. Dar va trebui să-l părăsim, pentru că opera lui este acum încheiată si, fiind astfel, va trebui să vedem ce se întîmplă cu ea de acum încolo.
Plecată din casa poetului, opera, poezia intră în lume, îsi începe existenta, viata în lume: ea intră într-un mediu valorizator în care este prizată, „consumată“. Opera este valorizată, deci receptată si judecată de lectori. Consecinta valorizării, aprecierea sau deprecierea, face destinul în lume al operei.
Valorizarea, asadar receptarea si judecarea (evaluarea) operei, este determinată pe de o parte de conjunctura politică, economică si culturală în care apare opera, iar pe de altă parte, de calitatea lectorului si a operei. În cele de mai jos mă voi referi doar la operă si la lectorul ei.
Despre operă am văzut, ceva mai înainte, că ea comportă un aspect calitativ: poate să fie atît operă de valoare, cît si operă ratată, mediocră, dacă punem în paranteză treptele intermediare si nuantele. Acelasi lucru îl putem spune si despre lectorul operei: există atît un lector competent (sensibil, cultivat), care receptează si judecă opera în marginea unei constiinte estetice a poeziei, cît si un lector necompetent (necultivat, insensibil, profan, „autist“), care receptează si judecă opera conform gustului său, pur si simplu, sau unui canon poetic sau altuia. Adică atît lectorul „de toate zilele“, cît si lectorul „de specialitate“ pot fi competenti sau necompetenti, după cum valorizările lor sînt estetice sau pseudo-estetice. Nu există, asadar, un nivel unic de receptare si evaluare a operei poetice, ci niveluri diferite, tocmai pentru că există atît lectori competenti, cît si lectori modesti. O valorizare estetică, deci corectă, si una pseudo-estetică, deci incorectă, pîndesc, întotdeauna, opera poetică intrată în lume, determinîndu-i destinul.

1. Critica destinală

În lumea modernă, dintre toate categoriile de lectori, criticul literar pare să determine cel mai puternic destinul poeziei, de fapt al unei opere poetice sau alteia, pentru că, avînd la dispozitie mijloace specifice – presă literară, premii literare, dictionare literare –, el are posibilitatea de a scoate opera din anonimat, de a o aduce în atentia publicului si a mediului literar si de a-i oferi, prin toate acestea, vizibilitate publică.
Critica literară se cere judecată, asadar, nu numai după tipul demersului ei, fără îndoială important, ci si după acela al consecintelor ei asupra operei, după capacitatea ei de a-i determina destinul. Fiind competentă sau necompetentă, după cum am văzut deja, critica de specialitate conduce la valorizări diferite, adică la atitudini destinale diferite si contradictorii asupra uneia si aceleiasi opere sau a poeziei în ansamblul ei. Cu aceste valorizări contradictorii vorbim despre critica destinală.
Astfel, critica competentă recunoaste si apără valoarea operei performante; si tot ea divulgă si condamnă lipsa de valoare a operei mediocre, ratate. Cu aceste două atitudini, care sînt atitudinile estetice (corecte) asupra operei de valoare si a celei mediocre, critica competentă este creatoarea destinului meritat: ea creează operei de valoare un destin favorabil meritat, iar operei mediocre un destin nefavorabil meritat.
Critica necompetentă manifestă, în functie de opera pe care o are ca obiect, două atitudini pe dos... Pe de o parte, ea minimalizează si condamnă poezia de valoare, fie din pricina faptului că ea, critica, este lipsită de papile poetice, fie pentru că este coruptă literar sau politic. Ea îi creează operei de valoare un destin nefavorabil nemeritat. Critica necompetentă, care nu vede sau ignoră opera de valoare, este, de fapt, critica autistă. Pe de altă parte, critica necompetentă poate să supraevalueze opera mediocră: ea face opere mari din opere minore, acordă certificate de valoare operelor lipsite de valoare, fabrică opere de valoare din opere minore. Această critică este producătoare de holograme poetice si ea se arată a fi cea mai harnică si distructivă pentru literatura unui veac: este critica holografică. Destinul holografic al operei minore bîntuie mai cu seamă contemporaneitatea operei si este propriu, de regulă, grupurilor literare, ai căror membri se sustin reciproc. Ceea ce nu înseamnă că grupurile nu pot să dea literaturii opere si poeti de valoare.

2. Destinul poeziei
Patru elemente contribuie, în cele din urmă, la destinul unei opere: valoarea operei si mediocritatea ei, lectorul competent si lectorul necompetent. Atîta vreme cît realitatea literară ne oferă deopotrivă opere de valoare si opere mediocre, noi sîntem determinati să discutăm atît despre destinul operei de valoare, cît si despre destinul operei mediocre. Si atîta vreme cît lectorul operei este fie un lector competent, fie un lector profan, este normal ca noi să discutăm atît despre destinul operei de valoare si al operei mediocre făcut de lectorul competent, cît si despre destinul operei de valoare si al operei minore făcut de lectorul necompetent, profan.
Cele două tipuri de valorizări ale lectorului – una estetică (corectă) si alta neestetică (incorectă) –, aplicate atît operei de valoare, cît si operei mediocre, fac posibile patru mari situatii destinale:

Toate aceste situatii destinale sînt legitime în ordinea calitătii diferite a operelor si a calitătii diferite a lectorilor. Astfel, destin este atît confirmarea si aprecierea poeziei de valoare, cît si minimalizarea si ignorarea acesteia; destin este atît divulgarea si dezavuarea poeziei mediocre, cît si supradimensionarea si glorificarea ei. Iată, în linii mari, peripetiile în lume ale operei, postúrile ei destinale.
Dacă în timpul vietii poetul si generatia pot să manipuleze destinul operei, de la un moment dat, nici poetul nici generatia nu mai au nici o putere asupra operei: ei i se croieste un destin sau altul de către ceilalti, de către posteritate. Se vede astfel că destinul nu este o fiintă fixă, ci una în prefacere. Judecarea în timp a uneia si aceleiasi opere, asadar rejudecarea ei în epoci cultural-istorice diferite face adesea ca opera să aibă un destin fluctuant: opera mediocră, care obtine un destin holografic în epoca ei, si asta datorită unei popularităti bine instrumentate ori a premiilor aranjate, acordate din doi în doi ani de generatia aflată la putere, va fi uitată mîine si în tot restul timpului dacă lectorul care o judecă va fi unul competent; opera de valoare, care astăzi este ignorată, poate fi recunoscută si apreciată mîine dacă mediul valorizator va fi unul artistic. Cîtiva poeti români de valoare – Arghezi, Eminescu, Blaga, Bacovia – au avut un destin variabil în functie de vremurile politice si de calitatea (si verticalitatea) criticii literare. Opera de valoare, deci opera care contează cultural, nu este scutită, asadar, de ambiguitatea destinului; destin pe care, pătrunzător, l-a judecat Pindar:

 Mic printre cei mici,
 mare printre cei mari voi fi!…

Martie – iulie 2007
BIBLIOGRAFIE
1) Fragmentele presocraticilor, vol. I, capitolul „Epimenides“, traducere după editia Diels-Kranz, introducere, prezentări si note de Simina Noica si Constantin Noica, Editura Junimea, Iasi, 1974.
2) Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1994.
3) Hesiod, Opere, traducere de Dumitru T. Burtea, Editura Univers, Bucuresti, 1973.
4) Euripide, Fragmente, Filosofia greacă pînă la Platon, vol. II, partea a II-a, coordonator Ion Banu, Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1984.
5) Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1978.
6) Arthur Rimbaud, Scrieri alese, traducere de Petre Solomon si N. Argintescu-Amza, E.L.U., Bucuresti, 1968.
7) T.S. Eliot, Eseuri, Editura Univers, Bucuresti, 1974.
8) Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, cap. II, 1, 1937.
9) Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1982.
10) E.A. Poe, Principiul Poetic, traducere de Mira Stoiculescu, Editura Univers, Bucuresti, 1971.
11) Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică si estetică. Editie îngrijită si prefatată de Stefan Augustin Doinas, Ed. Univers, Bucuresti 1989. Traduceri de St. Aug. Doinas, Alina Ledeanu si Marius Ghica.
12) Tretie Paleolog, Prolegomene pentru o sculptură aleatorie, traducere si comentariu de Mariana Senilă-Vasiliu, Cafeneaua literară nr. 8/2006.