Eliseo DIEGO

Eliseo Diego sau despre lucrurile cu adevărat importante

„Mă numesc Eliseo Diego. Sînt, de meserie, poet, adică un biet diavol căruia nu i-a mai rămas altceva de făcut decît să se exprime în niste  rînduri scurte, care se cheamă versuri. Si fac asta nu din vanitate, nici din dorinta de A străluci si nici cine mai stie de ce, ci doar din nevoie, fiindcă alt remediu nu am, în afară de  a scrie acele lucruri care poartă numele de poeme”.
Considerat adesea de exegeza ultimelor decenii drept unul dintre cei mai mari poeti de limbă spaniolă din a doua parte a secolului XX, Eliseo Diego (1920-1994) se dovedeste a fi, dincolo de orice (si oricîte) superlative critice, si asa cum el însusi s-a încăpătînat să afirme în repetate rînduri, un artist al cuvîntului. Si chiar mai mult decît atît: un adevărat artizan al cuvîntului, al cuvintelor limbii spaniole, pe care a reusit s-o readucă la o (aparentă, desigur, să nu cumva să ne lăsăm înselati…) simplitate a expresiei, rar întîlnită printre diversele si numeroasele -isme care au marcat veacul trecut. Necunoscută, cu putine exceptii, în România, ca, de altfel, si în alte tări, mai cu seamă europene, poezia cubaneză îsi dezvăluie, astfel, prin Eliseo Diego, încă o dată, marele potential si capacitate expresivă. Motivele pentru această ignorare a unui spatiu poetic remarcabil sînt numeroase, poate că dintre ele cele mai evidente, dar si cele mai frecvente, fiind regretabila însă, din păcate, constanta confuzie dintre domeniul poetic si cel politic al acestei tări, ca si permanenta invocare a unei asa-zise „granite” a receptării, o granită existentă, desigur, numai în mintea celor care au învătat să citească exclusiv prin grila de lectură impusă de unul sau altul dintre „canoanele” occidentale la modă. Asa se face că, dincolo de cîteva nume devenite de mult celebre, cum ar fi cel al lui José Marti sau, mai recent, cel al lui Cintio Vitier, ca să ne oprim doar la aceste două exemple, care, si ei, în paranteză fie spus, sînt mai mult citati decît cititi, poezia cubaneză este un arhipelag necunoscut publicului larg la adevărata sa întindere si altitudine lirică, ambele mereu surprinzătoare.
 Eliseo Diego s-a născut în apropiere de Havana, iar la anii si locurile în care si-a petrecut primii ani de viată, scriitorul se va referi în termeni plini de căldură si de nostalgie, mai cu seamă în conferinta-evocare din anul 1970, A traves de mi espejo, vorbind cu acel prilej despre un adevărat „paradis al copilăriei” care l-a ajutat mereu, chiar si numai din amintire, să meargă mai departe. Tot în acelasi context, Diego consideră ca definitorie pentru viitoarea sa carieră literară călătoria făcută în Franta, în 1926. Din 1936, el va fi membru în redactiile cîtorva reviste, alături de alte nume importante ale literaturii cubaneze, cum ar fi Cintio Vitier, împreună cu care initiază primele numere ale revistei „Luz”, sau José Lezama Lima, cel care este considerat drept conducătorul Grupului „Orígenes”, ca si al revistei cu acelasi nume, care a marcat în mod definitiv si esential spatiul cultural al acestei tări o bună bucată de timp. Între principalele sale volume, se cuvin remarcate En las oscuras manos del olvido (1942), Divertimentos (1946), ambele de proză poetică, precum si cele de versuri En la Calzada de Jesus del Monte (1949), Por los extranos pueblos (1958), El oscuro esplendor (1966), Los dias de tu vida (1977). Opera lui Eliseo Diego a fost încununată, de-a lungul vremii, cu numeroase premii literare nationale si internationale, el devenind treptat una dintre figurile de seamă ale liricii hispano-americane. În acest sens, la putin timp după ce poetul a păsit pentru totdeauna „en otro reino fragil”, asa cum el însusi spune într-un vers devenit celebru, Octavio Paz va afirma chiar că „moartea era singurul lucru care îi lipsea lui Eliseo pentru a se transforma într-o legendă a poeziei latino-americane”.
 S-a vorbit nu o dată, în cazul lui Eliseo Diego, despre dimensiunea religioasă a poeziei sale. Lucru perfect adevărat si pe deplin justificabil de majoritatea volumelor pe care el le-a publicat, dovadă că celebrul Grup Origenes, la care ne-am referit deja, nu făcea – nu putea să facă – abstractie de această coordonată majoră a sufletului uman, dar si a adevăratei lirici dintotdeauna. Interesant este însă că, în versurile lui, totul se complică, desi rămîne aparent foarte simplu, deoarece poetul alege întotdeauna să pornească de la lucrurile cele mai comune, adesea chiar de la obiectele care îi umplu casa sau camera de lucru, pentru a ajunge la cea mai pură metafizică. Iată, în acest sens, un exemplu, dintre numeroasele posibile: „No fue tu voz sino la alondra,/ no fue la alondra sino un sueno apenas/ el rumor de tu nombre entre los astros/ […] Y has de ser tu, tu sola, el todo que me falta” („N-a fost glasul tău, ci doar ciocîrlia,/ n-a fost ciocîrlia, ci de-abia un vis,/ sunetul numelui tău printre astri/ […] Si trebuie că esti tu, numai tu, tot ce-mi lipseste”). Fiintele sau obiectele obisnuite se văd, astfel, transformate în „obiecte” poetice, iar opera în ansamblu devine locul predilect în care autorul său se retrage din fata lumii, singurul loc în stare să-l apere de intruziunea adesea brutală a realului si prozaicului. Cel mai adesea, totul este învăluit într-o nostalgie specifică doar marilor si adevăratilor creatori de poezie. Cititorul va avea, astfel, în fată, un spatiu creionat doar din linii de lumină sau umbră – sînt rare petele de culoare – în care domneste o nostalgie aproape permanentă a trecutului, în care sînt multe amintiri de-abia evocate, pentru ca cititorul său ideal să-si poată reconstrui singur, la nivelul lecturii mereu reluate, adevărata lume poetică prezentă în aceste versuri. În plus, o melancolie aparte cuprinde întotdeauna confesiunile lirice, deconcertînd critica, doritoare să aplice textelor sale diferite grile de lectură si descoperind, cu surprindere, că lirica lui Eliseo Diego le depăseste pe toate, fiind extrem de simplă la nivel formal, făcînd uz doar de elipse si de o serie de distorsionări specifice ale frazei, dar rămînînd, cu toate acestea, sau, poate, pentru toate acestea, un pisc poetic greu de egalat.
 
Începe într-o luni

 În cele din urmă, eternitatea începe într-o luni

 

 iar ziua ce urmează abia de are nume
 si cea de după ea e doar întunericul celei uitate.
 Acela în care se îngrămădesc toate murmurele familiare
 iar chipul pe care-l iubeam se sterge încetul cu încetul
 si de-acum nici n-are rost să-l mai astepti, nici nu va mai veni,
 niciodată.
 Eternitatea nu tine seama de obiceiurile noastre,
 rosu sau albastru deschis înseamnă pentru ea acelasi lucru,
 totusi, pare a alege griul, fumul, cenusa.
 Un nume si o dată – atît poti să gravezi
 în marmură, dar ea le va sterge, nepăsătoare,
 pînă ce nu va mai rămîne nici măcar un strop de amărăciune.
 Si totusi, vezi, mă agăt de fiecare luni
 iar zilei ce vine îi dau numele tău
 scriind cu vîrful tigării aprinse
 peste inima întunericului: aici am trăit.

 Nu-i mai mult
                                por selva oscura…

 Poemul nu-i decît

 o conversatie purtată în penumbra
 vechiului cuptor, după ce
 au plecat toti ceilalti, si atunci cînd
 se vîltoreste afară codrul bătrîn; un poem
 nu înseamnă decît cîteva cuvinte
 pe care cineva le-a iubit si care-si tot schimbă
 locul o dată cu trecerea timpului, pînă cînd devin
 doar o urmă, sau o
 sperantă fără de nume;

 un poem nu-i altceva decît
 fericirea, sau o conversatie purtată
 înspre apus, sau tot ceea
 ce nu mai există, si care acum nu-i mai mult
 decît tăcerea.

 Adolescentă la teatru (fragment)

 Iar cînd te aplecai
 nerăbdătoare deasupra abisului,
 întrebînd ceva
 purpura prăfuită,
 ti-am zărit
 cozorocul curajos al beretei,
 ochii seriosi si inteligenti,
 părul mătăsos si drept, în dezordine,
 oh, femeie-vînător,
 si deodată m-a cuprins groaza
 privindu-ti umerii fragili:
 se crapă de ziuă cu un potop de lumină, oh, lumina,
 numai linii de fugă si murmure,
 si acum nimic
 nu te va mai putea apăra de propria-ti tinerete.

 Pace

 

 Pisica doarme în bucătărie

 în vreme ce afară cade, nemiloasă, ploaia.
 O sută si-o mie de ani de întuneric.
 Iar seara doar la o răsuflare mai încolo.

 Pisica doarme din clipa-n care
 ploaia a început să fie alta si altfel, afară.
 Pacea cu ea, linistea coboare asupra somnului,
 iar afară
 apa întinzîndu-se pînă la mare.

 Uimire

 

 Mă uimesc furnicile cu mersul lor
 neîntrerupt,
 atît de sigure pe ele încît devin înspăimîntătoare:
 căci ele sînt exact ceea ce fac, fără a pune alte
 întrebări.
 Iar dacă asemenea mecanisme însufletite sînt,
 desi minuscule, totusi atît de perfecte, încît
 stiu fără greseală unde si pe unde le e menit să trăiască,
 iar moartea o ignoră, ca si cum nici n-ar exista
 vreun astfel de instrument folositor,
 cu care să scoată viata din nemiscare.

 Dar oricît ar creste via lor neliniste,
 si teama rotundă cu care le privesc,
 mă doare că ele nu vor sti niciodată
 cum sînt cu adevărat în osteneala lor întunecată,
 tot atît de veche ca Pămîntul.

 Durerea mea devine încă mai uimită si
 mă convinge
 că a-ti cunoaste firea
 e un lucru care merită făcut, chiar cu efort, desi
 pretul e la fel de mare
 cu enorma tăcere ce
 pîndeste dincolo, acolo, undeva, departe.

 

 Dagherotipul bunicii

 Bunica stă acolo: o tînără
 cu chipul zvelt si delicat
 deasupra unui gît trufas: privesc nemiscat
 ochiul încetosat care se uită la ea
 din adîncul întunericului: dacă
 nu si-ar mai întoarce ochii spre barba tristă
 a părintelui surîzător, s-ar misca.
 Însă bunica mea rămîne imobilă si tînără.

 Se va ridica în picioare cît de curînd.
 Zorii
 o vor tîrî cu ei pînă în vestibul
 în vreme ce strada întreagă tresare la socul
 cosmic
 de copită după copită. S-a pierdut.
 Cînd o voi vedea din nou, va fi deja
 bătrînă.

 Dar între timp, senină, impasibilă,
 ea priveste în continuare către întunericul adînc, cu chipul ei zvelt
 si delicat
 deasupra gîtului mîndru. E tînără.
 Si stă, pur si simplu, asezată acolo.

Cîntec pentru toate cele ce esti

 Nu iubesc doar prezentul parfumat al
 ochilor tăi,
 ci si fetita care se ascunde acolo, înăuntru,
 ca să privească infinitul lumii cu
 o uimire rotundă,
 la fel cum o iubesc si pe necunoscuta căruntă care-mi
 aminteste, din coltul timpului său că
 iarna ocroteste si e blîndă.
 Iubesc tot ceea ce esti, fuga grăbită a orelor,
 cele o mie de imagini ale tale în zbor,
 asemenea unui stol de păsări sălbatice.
 Nu iubesc doar duminicile tale pline de
 bucurii pasagere, ci si o tragică zi de vineri, cine stie,
 si o sîmbătă a triumfului si a satisfactiei
 pe care n-am s-o văd niciodată, dar pe care o
 cînt, deopotrivă.
 Copil si fetită, si tînără deja femeie,
 tu toată, si toate,
 îmi umpleti inima si vă iubesc în pace.
 
Testament

 Pentru că am ajuns, iată, la acel timp cînd
 întunericul nu-mi mai aduce nici o mîngîiere
 iar micile prevestiri mă înspăimîntă;

 pentru că am ajuns la acest timp;

 si cum pînă si zatul din cafea
 îsi deschide deodată, numai pentru mine,
 rotunda gură amară;

 pentru că am ajuns la acest timp;

 si orice sperantă a vreunei măriri meritate, ori de
 a mai vedea tîsnirea senină a amurgului
 fiind, de-acum, pierdută;

 si nemaiavînd altceva decît acest timp;
 
 nemaiavînd nimic altceva
 în afara amintirilor mele despre toate noptile pe care le-am trăit
 si a uriasei si vibrantei lor tandreti;
 nemaiavînd nimic
 între cer si pămînt decît
 propria memorie, decît acest timp;

 am hotărît să-mi fac testamentul.

 Iată-l:
 Vă las vouă

 Timpul, întregul timp.

(Eliseo Diego, Aquí he vivido, Ediciones Especiales, Instituto Cubano del Libro, 2000)
 Traducere si prezentare de Rodica GRIGORE