ESEU
“TRECUT-AU ANII...” DE MIHAI EMINESCU
– perspectivă prozodică –
Teodora DIMA
Sonetul Trecut-au anii... de M. Eminescu este una dintre poeziile nepublicate de Eminescu în timpul vietii, dar apărută în editia princeps din 1883.
Poezia este semnificativă atît prin sentimentele pe care le transmite, cît si prin perfectiunea expresiei, prin îmbinarea perfectă între ceea ce vrea să spună poetul si modul în care realizează acest lucru. De altfel, sonetul este o creatie poetică în versuri care presupune existenta acestei armonii: cel care îl creează – avînd în vedere restrictiile formale, trebuie să impună lapidaritatea expresiei, dar si o mare putere evocatoare. În ceea ce priveste compozitia sonetului, a modului în care versurile urmează linia ideilor poetice, L. Galdi, făcînd referire la sonetele din lirica universală, remarca asemănarea sonetului românesc cu cel italian. El stabileste existenta a două mari categorii: sonetul clasic (specific lui Petrarca, dar ilustrat si de “noul clasicism” baudelairean) si, contrapus acestuia, sonetul romantic, avîndu-i printre autori pe Lenau si pe Ugo Foscolo.
La rîndul său, sonetul romantic se împarte în: sonetul romantic propriu-zis si sonetul romantic clasicizant. În aceste două subdiviziuni – considera L. Galdi – putem încadra toate sonetele eminesciene.
Structura prozodică în sonetul Trecut-au anii... este următoarea:
I “Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
v-v –v v- – v-v
II Si niciodată n-or să vie iară,
vvv-v –v –v –v
III Căci nu mă-ncîntă azi cum mă miscară
v-vvv – vvv-v
IV Povesti si doine, ghicitori, eresuri,
v- v-v/ vv- / v-v
V Ce fruntea-mi de copil, o-înseninară,
v-v vv- vvv-v
VI Abia-ntelese, pline de-ntelesuri –
v-v-v / –v vv-v
VII Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
v-v –v – v- v-v
VII O, ceas al tainei, asfintit de sară.
–/ –v –v / vv- v-v
IX Să smulg un sunet din trecutul vietii,
v- v-v vv-v –v
X Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
v- / – / –v / vv- v-v
XI Cu mîna mea în van pe liră lunec;
v-v- v- v-v –v
XII Pierdut e totu-n zarea tineretii
v- v-v –v vv-v
XIII Si mută-i gura dulce-a altor vremuri
v-v –v –v –v –v
XIV Iar timpul creste-n urma mea... mă-ntunec!”
v-v –v –v- / v-v
G. Călinescu afirma despre acest sonet că “evocă o vreme fabuloasă, pierdută dincolo de pragul timpului nostru miscător, în care copilăria îsi păstrează modul ei alb, prin nealterarea cu nici o iluzie maturitate”. Analizată în Opera lui M. Eminescu în capitolul Tehnica interioară, Durata sterilă si dezindividualizarea, poezia contine, in nuce, cîteva teme si motive esentiale ale creatiei eminesciene:: trecerea ireparabilă a timpului, copilăria – spatiu sacru al unei existente intrată deja în eternitate, “moartea” lirei, distrugerea eului individual poetic si, nu în ultimul rînd, alunecarea lentă, odată cu trecerea anilor, spre neant. Motivele tipice eminesciene sînt: “asfintitul de sară”, văzut, ca si Luceafărul, ca un “ceas al tainei”, lira – simbol al resorturilor interioare creative, “zarea tineretii”, “gura dulce” a vremurilor trecute.
Tonul general al poeziei este dat chiar din titlu: “Trecut-au anii...” – defineste acea stare de melancolie specific eminesciană la gîndul trecerii timpului; prozodic, observăm accentuarea celei de a doua silabe a primului cuvînt, ceea ce determină o scădere în intensitate a timbrului silabei următoare, care contine si diftongul “-au”. Prelungirea acesteia în pronuntie impune ideea de trecere ireversibilă a timpului, însotită de părerea de rău. În primul vers, accentuarea lui “-a” din cuvîntul “anii” îi conferă acestuia expresivitate si poate impune o cezură după acest termen, restul versului va trebui recitat mai rapid decît partea de început tocmai pentru a sugera trecerea în goană a anilor, asemenea “norilor lungi pe sesuri”. Comparatia cu norii care îsi prelungesc umbrele pe pămînt este, credem noi, una dintre cele mai sugestive, impunînd ideea că, dispărînd, anii nu mai lasă, în fiinta umană, nici o urmă materială. Ideea aceasta, a dispersiei în spatiu si în timp este clar exprimată în cel de-al doilea vers: anii “niciodată n-or să vie iară”, vers în care accentele pe silabele 4, 6, 8 si 10 sînt în concordantă cu importanta pe care o atribuie poetul termenilor respectivi; plasarea initială a adverbului “niciodată” atribuie acestui cuvînt un rol mai mare în definirea continutului poetic. De asemenea, aparitia termenului “azi” în versul al treilea, ca termen central, este semnificativă. El apare, prozodic, ca silabă independent accentuată, subliniindu-se astfel importanta lui “azi”, ca moment existential, care opune două moduri diferite de perceptie: unul al prezentului, marcat de primul verb: “nu mă-ncîntă”, verb la prezent, însotit de negatie, si de altul – al trecutului, sugerat de verbul “mă miscară”. Versul următor contine o enumeratie: termenii ei sînt despărtiti prin virgulă, ceea ce impune aparitia cezurii. Ideea poetică este continuată în strofa următoare. Primele două versuri contin o explicatie a impactului pe care l-au avut “povestile si doinele, ghicitorile, eresurile” asupra copilului de altădată. “Fruntea” este aici un simbol al sufletului. Observăm că termeni si expresii dintre cele mai obisnuite, cum sînt “a misca” (sufletul – n.n.), “a însenina fruntea” capătă în contextul poeziei eminesciene rezonantă neobisnuită prin sensurile pe care le antrenează. Acelasi lucru putem afirma si despre: “abia-ntelese” si “pline de întelesuri”. Povestile si doinele erau receptate în alt mod, care nu viza logica imediată a continutului, ci una interioară, de profunzime. Ele erau percepute cu sufletul, si nu mental. Acest sens este sugerat de opozitia care se stabileste între termeni prin intermediul virgulei si, implicit, a cezurii, care desparte versul în două părti aproape egale (5 si 6 silabe). Linia de pauză de la sfîrsitul celui de al doilea vers stabileste o dublă relatie între sensurile lui si cel de al treilea vers: pe de o parte le unifică, dar în acelasi timp le desparte. Asadar, dacă nu ar fi existat acel timp trecut cufundat în fabulos si anistoric, nu ar fi posibilă căderea în timpul prezent, echivalent cu un “azi” trist si demitizat. Cele două momente sînt dependente unul de altul, dar opuse prin stările anterioare pe care le antrenează. Prozodic, această legătură prin opozitie este marcată si de rimă: “întelesuri” / “împresuri”. Vocala “u” închisă, care apare într-o silabă neaccentuată urmînd uneia accentuate, impune o tonalitate joasă, aproape ca o soaptă, acelasi timbru apare si în cuvîntul “umbre”. Tonalitatea joasă este, din nou, un semn al melancoliei si tristetii; exprimă o durere surdă, prelungită, o agonie sufletească. Trăirea intensă este vizibilă în exclamatia: “O, ceas al tainei, asfintit de sară”. Prozodic, ea este marcată de prezenta celulei independente accentuată, urmată de cezuri: “O...”. Cele două cezuri din acest vers impun ideea de ruptură interioară sufletească, dată de forta trăirii.
Strofele a treia si a patra functionează ca o concluzie la ideea poetică din primele două: iesit din timpul ideal mitic, eul liric îsi trăieste disolutia cu durere, sugerată de exclamatia din al doilea vers, întreruptă, din nou, de cezură. Aceeasi semnificatie, de moarte a resurselor interioare o au si versurile IX si XI, în care accentele cad pe cuvintele “smulg” si “van”, datorită sensurilor multiple cumulate în ele: disperare si durere, plus constiintă.
Ultima strofă impune o ruptură categorică si definitivă între timpul trecut si timpul prezent. Accentuarea cuvîntului “totul” din primul vers este semnificativă; “totul” înseamnă viata întreagă a poetului, dar se identifică, din punctul lui de vedere, cu tot ce există sau a existat vreodată. Realitatea prezentă este comparabilă cu agonia; fără acea “încîntare” evocată în versurile anterioare, clipele devin egale ca intensitate si fără valoare. Prozodic, această idee se materializează prin prezenta ritmului iambic a dipodiilor trohaice din versurile XII si XIV:
“Si mută-i gura dulce-a altor vremuri,
v-v –v –v –v –v
Iar timpul creste-n urma mea...”
v-v –v –v-
Simbolismul vocalic nu trebuie ignorat: predomină vocala închisă “-u”, pentru a accentua impresia de închidere într-un timp ostil.
Cezura, marcată grafic prin cele trei puncte, desparte versul în două părti egale. Asa cum remarca A. Voica, “între exclamatia «mă-ntunec» si afirmatia de la început «Trecut-au anii» se închide un întreg cerc existential, iar cezura mobilă atrage atentia asupra lui”. Cele trei puncte, precum si prezenta lui “-a” si “-ea” din “urma mea” marchează alunecarea lentă si definitivă în moarte.
Ritmul sonetului este iambic. Aparitia sub ictus, în majoritatea versurilor, a silabei 10 a endecasilabului, deci a penultimei sustine armonia interioară pe care numai un poet de talia lui Eminescu ar fi fost capabil să o realizeze. Asa cum afirma G. Ibrăileanu, Eminescu a posedat “putere adîncă de simtire”, sentimentul unui misterios acord între cuvinte si al unei misterioase corespondente între sunete.
