Cînd se rãstoarnã bolta, un harbuz tãiat,
Ca pe un altul
Pãrãsind cuvîntul,
Neîntoarcere
Cãprioarã albã, cîstigatã prin zbor,
Ostatic
Reiau istorii vechii si binecunoscute.
Templul închis într-un mãr
Iesiri
Orbitoare iesirile noastre în zi,
Soaptã
Vino, am gãsit copacul
Meniti unei plecãri instantanee
se nasc sub ochii nostri rubine
pentru împodobit acum, în mare grabã.
Sîntem pe fugã, în vîrtej,
dar si în locul sigur sub carapace-adînci.
Desi vasali ai lunii (cum creste pînã
la capãt, tipã si piere!), meniti
unei plecãri instantanee, din zborul
nostru spulberat noi contemplãm
comoara nestirbitã, penaj
al unei pãsãri Rokh în glorie -
încredintati planãrii lente, protectoare,
cãci aflã cînd zvîcneste de tristete
chioar si-un grãunte
într-una dintre lumile
cuprinse între aripi.
am încept sã scriu.
Desprinzîndu-mã de viatã,
am stiut sã trãiesc.
Mã-mpingeau pe orbitã,
mã purtau în ritual,
mã sileau sã intru-n clestar,
în biserici, ca pe un altul,
ce trebuia sã-mplineascã
gesturi în care nu mai credea.
Cum o mamã ar naste
dintr-un trup de diamant
si s-ar mira cã pruncii
îi sînt de carne.
Cum sotii sculptati
în piatra unui pat etrusc,
dupã ce s-au privit în ochi
de mii de ani,
ar învia.
unduiesti fantomatic în luminisul de fum,
de dragul meu sositã, pe-un drum înzãpezit.
Ti-e blana mai finã ca petalele de cais
pãlite de geruri. Pierdutã sub ramuri cetoase,
tii ochiul si trupul întoarse neîndurãtor
spre mine. Privesti fãrã iertare din
neîntoarcere. Aceeasi, pe-orice tãrîm
cu apele oprite. Un istm, doar ne desparte,
aproape transparent. De ce-i de netrecut?
E vina mea, spui tu - nu vreau sã-l sar.
Si continentul tãu se-ndepãrteazã-ntruna,
plîngi, lîngã copacul cu frunze tepene,
bãtut de iubire. Atît de simplu-ar fi
sã te apropiu iarãsi.
Rechem din ochi fiinta pîrîului secat.
Si drumurile sînt pustii.
Însã aud mersul neostoit din surse,
suisul caravanei de-atlaz si mirodenii.
Duhul tãu pluteste palid, neîntrupat,
dar coborîrea lui aici e sigurã.
Istorii vechi si binecunoscute.
Reverbereazã germinative
prin ani de-astepatre.
Cad pe podele boabe, talismane,
melci de agat si cornalinã.
Nu se aude nici un sunet.
Nici un strigãt de admiratie, de posesiune.
Cad. Si-mi trezesc uitatii pasi de demult,
cînd pãzeam zadarnic cetatea;
si cele o mie de gesturi ale îndrãgostitilor
pãsind sfielnic pe muchie de vînt
spre a sfîrsi în pat etrusc de flãcãri,
într-un edict neiertãtor; si
formele frumusetii,
purtate prin lume.
Sînt în donjonul cel plin de primejdii,
pierdut în cuvînt.
Memorie ermeticã
pe ape-l aruncã hierodula.
Cãzuse, oricum, orasul.
Pentru vecie. O mînã cu har, cîndva, din spume-l
va culege. Si va musca din el. Ce bogãtii, ce muzici
pe holurile saturate! Incintele
care-i adãposteau pe oaspeti
din harfe mai rãsunã. Mereu
îmblînzitoare. Valul din jurul
rodului stingher îi vede numai coaja:
numai ea se rideazã, numai ea e urîtã,
doar ea mãrturiseste sfîsierea
în fata oceanului rapace. Si-n
vreme asta vibreazã armonia în miez,
netulburatã. Fãrã timp
si tainic exultînd, pluteste
în desert de ape mãrul mut.
pline de rost, preacuminti.
Nu mai lungi ca secunda nasterii
unui lucru. Cînd nici o mamã
n-a apucat a vorbi.
Iesiri. Între balustrade
de animale sãlbatice.
Între limbi de flãcãri devenite
fuioare de lînã. Dar nimeni
nu mai împleteste, nu mai tese.
Zãcem în substanta despletitã
a unei plãceri care-nghite
cu lãcomie fragmente nepotrivite,
ininteligibile. Sosim la dorinta cuiva
care geme încetisor, covîrsit
de ierburi putrede si de false
cãrãri. Iatã-ne. Cãci a bãtut ora.
Ne poti privi pãrul de serpi argintii.
Fantasticul zvîrcolirii. Prospetimea
arãtatã numai tie. Fata, mai puternicã
decît orice medicament. Bate din nou.
Si-atunci ne coborîm vãlurile,
ne retragem în metalul cenusiu,
trãim sub valuri, în apa lui
odihnitoare.
ce-nlãntuie izvoare din adînc.
Vino, am aflat glasul
cîntînd înãbusit în pesteri,
cu vorbele prin fum.
Vino, am vãzut animalul subpãmîntean
fãcînd ape, de oglindirea
celor scufundati în gurã de aur demult.
Unii ne tot trimit pe apele
rîului Lethe viorele,
dar niciodatã nu le primim.
Vino, cît chipul de cealaltã parte
a pãmîntului nu ni s-a prelins.
Vino, cît mai putem rosti
un nume de cetate si din pãduri
un foc de vreascuri
mai stim s-aprindem singuri.
Vino, cît din cãrbunele singurãtãtii
ne lumineazã ochii de diamant.
Vino, din tot ce e neauzit
vom rãspica un tunet peste lumi.
