ARTE POETICE LA ROMÂNI (XVIII)

Leonid DIMOV (1926-1987)

Nu numai rune

În evul mediu timpuriu, în epoca menestrandiei, s-au succedat veacuri întregi de literatură orală, în care timp s-a format primordiul manifestărilor poetice scrise, primordiul prozodiei si muzicii versurilor. Aceste veacuri si-au pus, fără îndoială, pecetea asupra viitoarelor stiluri. De la poezia însotită de muzică pînă la muzică înainte de orice, caracterul fonic al limbii, vibratiile sale sonore au constituit elementul arhitectonic primordial al versurilor.
Au existat, desigur, epoci aberante, de la scolastică pînă la naturalism, care au alterat calitătile auditive ale versului, transformîndu-l în verset sau fotocopie. Atunci însă, cînd poezia s-a dezvoltat fără oprelisti, de la Thibaut de Champagne (regele pampelunatic care-si punea coroana la păstrare pentru a participa la recitări) pînă la Ion Barbu, care reuseste să transpună în senzatii auditive ideea reversibilitătii antagonismului interior-exterior, într-o halucinantă descriptie a mortii termice (Vir-o-con-go-eo-lig/ Oase-nchise-a/ afară-n frig), ea a avut un caracter dedublat: scris si oral, fonic si imagistic. Secolul nostru, mult prea încărcat de evenimente pentru a da răgaz muzelor să-si îndeplinească functia asa cum se cuvine, a redus ponderea auditivă a poeziei în favoarea imaginii si ideii abstracte. Aceasta într-un mod paradoxal, pentru că secolul XX este secolul radiofoniei, al pick-upului, al magnetofonului, deci al mijloacelor de permanentizare a verbului, care poate fi auzit oricum, oriunde, oricînd. Si totusi, muzica atît de specifică a sonurilor poetice s-a devalorizat, ascultarea si – implicit – recitarea stihurilor au căzut în desuetudine. Bogătia sonoră a modalitătilor poetice a fost înfundată-n lăzi si închisă cu mari lacăte. Poezia a pierdut astfel o dublă armă, de mare folos atît în procesul investigării cît si în acela al incantatiei.
Lir liu gean, lir liu gean
Rîs al pietrelor de-a dura
recită totusi Ion Barbu, netemător în fata oprobiului ideativilor. Pentru că, atunci cînd face pietrele să hohotească în rostogol pe dulci lespezi de mărgean, el palpează parcă tocmai tainicul numen kantian. Nu aflăm mare lucru despre lucrurile în sine, dar le auzim clinchetul: lir liu gean, lir liu gean. Revolta letristilor era, undeva, îndreptătită. Esecul lor atrăgea atentia poetului modern că are datoria să folosească tot instrumentarul poeziei pentru a o face să-si exercite functia din totdeauna: cunoastere prin încîntare.
Toate acestea presupun însă si o reînsufletire a artei recitării, a transpunerii în fibră intimă a cuvîntului rostit. Este de aceea necesar ca artistul recitator să ajungă pînă la identificarea cu poetul (cred că numai poetul, oricît de putin s-ar pricepe la arta dramatică, poate descoperi virtutile auditive specifice versurilor sale, o colaborare între el si actor impunîndu-se astfel de la sine). Cu atît mai mult cu cît poetul modern, chiar atunci cînd se supune regulelor prozodice, o face pentru a-si înlesni drumul către pădurile de alge abisale ale spiritului. Revalorificarea recitării va adăoga, deci, un fel de măretie actului poetic, reinstaurînd începuturile sale eleusinice. Cînd, înainte, mult înainte de a fi citită, poezia era rostită sau cîntată. În definitiv, se spune că Homer a fost orb.

Studioul de poezie, iunie 1969