Mihaela DOBOS
Jurnalul ultim al fiintei în Sonetele fără sunet
de Stefan Aug. Doinas
Imediat după moartea lui Stefan Aug. Doinas – survenită la 25 mai 2002 – revista Euphorion din Sibiu – orasul tineretii poetului din perioada studentiei si a „Cercului literar” - publică în numărul 2 (aprilie/mai/iunie) sase sonete inedite ale acestuia, scrise, se pare, în ultimele luni de viată si chiar în ultimele zile, dat fiind faptul că două sunt datate de autorul însusi „20 Aprilie 2002” (Îmi închipui) si „Joi, 16 Mai 2002, orele 18.30” (Acum). De asemenea, în 2003, revista Secolul 21, slujită cu credintă de Doinas mai bine de trei decenii, realizează un consistent număr monografic dedicat acestuia, publicând, ca inedite, „Ultimele poeme” doinasiene, însotite de un la fel de inedit eseu intitulat Sonetul fără sunet, „o estetică sui generis” pentru un nou tip, experimental, de sonet, la care ne vom referi în cele ce urmează.
Definit metaforic drept „arhitectură calculată de vocabule” sau, putin mai tehnic, „poliedru cu sapte fete care răsfrâng similar (dar si diferit la unii poeti) sunetul de ansamblu” , sonetul este o specie care l-a urmărit si l-a sedus pe Doinas încă din adolescentă, pentru că realizarea sa este „rodul conjugat al inspiratiei lucide si al initiativei cuvintelor, adică un examen dificil de lirică superioară” , iar asemenea examene nu i-au displăcut niciodată poetului, ba mai mult, l-au antrenat să-si lămurească până la capăt adevărul din versurile unui sonet goethean Natura si Arta: „Magistru-abia-n constrângeri se vădeste/si legea doar ne-oferă libertate”.
Dacă alti autori văd în sonet un exercitiu de virtuozitate si nimic mai mult, respectarea unei grile prozodice standardizate, Doinas îl consideră în primul rând muzică – „nici o altă specie nu trimite la melos mai mult” – si îi experimentează eufonia, de-a lungul anilor, în nenumărate forme posibile, până la epuizarea subiectivă a rezervelor de muzicalitate ale speciei. Ajuns în acest prag al poeziei si acumulând, totodată, o imensă experientă lirică, autorul trăieste la 80 de ani revelatia unei noi forme de sonet, un experiment ce-l ispiteste ca o „aventură temerară”. Este o iesire din schema prozodică sinonimă cu o negare sau, dimpotrivă, cu o probare a infinitelor posibilităti ale speciei, iar creatorul recucereste, în această manieră insolită, „firescul unei vorbiri directe si spontane” . Cu sigurantă, ne întrebăm de ce ar fi necesar un asemenea ocol spre a ajunge la acest firesc exersat în lirică de peste un secol. Un posibil răspuns vine din zona necesitătii „scuturării podoabelor” – rigoarea versului poate fi si ea o podoabă, un artificiu – resimtită de orice mare poet la un moment dat. Se adaugă dorinta firească de inovare, de marcare simbolică a unor pulsiuni de originalitate în interiorul lirismului – chiar si a celui strict personal - cu atât mai incitante cu cât privesc ceva ce este de aproape un mileniu clasicizat, cum se întâmplă cu sonetul.
Astfel, după ce se lămureste, în peste jumătate de secol de poezie, că secretul sonetului stă în structura sa de „templu sonor”, de monadă verbală alcătuită asemenea unui cristal de sunete, sustinut - în rolul pilonilor – de patru catrene si două tertine, de rima îmbrătisată (uneori si încrucisată) si de ritmul în general iambic, Doinas se simte tentat, către sfârsitul vietii, să spargă acest edificiu eufonic, pentru a obtine „sonetul fără sunet”. Eliminând rima, obtine senzatia „unei libertăti nemaipomenite” a gândului si a expresiei care îl traduce, ca o descătusare de energie latentă tinută, până acum, sub capacul prozodic stiut. O nouă barieră, a ritmului, se cerea dărâmată, pentru că „experimentul trebuie dus până la capăt”, versul alb devenind vers liber. Este o treaptă către noile frontiere ale lirismului, cucerite gradual si procesual, în ritmul interior al predispozitiilor creatoare, cu eludarea modelor si a tendintelor literare, unicul traseu posibil în cazul unui poet autentic.
Speciei sonetului – „pretentioasă si putintel snoabă” – i se acordă prin renuntarea si la ritm o deplină libertate a câmpului semantic, o pulverizare a vocabularului în particulele de sens dorite de autor. În acest punct, singura reminiscentă prozodică a vechiului sonet este versul de 11 silabe.
Sonetul Un timp postum este o artă poetică a acestei noi directii, sub forma unei tulburătoare meditatii lirice, în care presentimentul mortii se conjugă cu revolta mocnită în fata timpului neiertător, convertibil, însă, într-un blestemat „timp postum” gratie căruia omida devine fluture: Un timp postum ne-nghite, mult mai lacom/ca timpul vietii noastre. Ce-i uitarea/decât surâsul ipocrit al mortii?/Dar vine-un timp când nu mai mori, când toate//excursiile-ating aceeasi râpă./Abia tâsnind din moartea ta, Fiinta –/atât cât poate fi în tine – iese-n/zig-zag ca fluturele din omidă. Un fel de „texistentă” cărtăresciană, dar privită din unghiul postexistentei, asimilează textul vietii, suprapunându-le până la anihilare reciprocă: Cei care spun că-i glorie această/cădere-ntr-un alt timp sunt doar vampirii./Ei sug cu sete purpurosul sânge//al fiecărei litere, sorb viata/acestui biet sonet, până ce textul/golit de sens – rămâne fără sunet. Într-o interpretare impresionistă, putem citi „bietul sonet” rămas „fără sunet” ca o metaforă deschisă, vorbind despre viată sau despre creatie. Poetul se simte acum, la sfârsit, ca un Orfeu fără liră, asumându-si constient stingerea treptată a cântecului.
În Trei fete, poetul multiplică triada Sfintei Treimi în reverberatiile ei umane si estetice: Trei fete-ale cristalului: ideia,/imaginea si sunetul. De-o viată/am vrut să stiu cum reuseste Domnul/să fie privindu-se-n trei fete Unul singur. Ipostaza de creator este căutată si în sfera frumosului, omul-demiurg slefuind „diamantul brut” al ideii până la obtinerea unei replici – prin sonet – a perfectiunii creatiei originare: Mă joc cu diamantul brut. Mă-ncumet/să-i slefuiesc cele trei chipuri: vreau o/fiintă care să se stie cuget/să scoată sunet si să aibă [fată].//El a făcut-o. eu de ce n-as face-o//Luati acest sonet: iată – ideia-i/imagine, si amândouă cântă.
Într-o viziune apocaliptică, mâlul minciunii, al clevetirii si al delatiunii inundă lumea în sonetul La ora de vârf, iar barzii nu au un pret prea ridicat pe taraba valorilor societătii: Un ornic vetust s-a pornit să anunte/isprăvile tale. Zambile solzoase-i/asteaptă pe barzi. De pretutindeni pândesc sicofantii si samsarii, într-un marasm moral ce contaminează aproape orice. De aceea, ce este pretios trebuie bine ascuns - Ascunde-ti, prietene,-n cutele vestei/rozariul! – până la ivirea altor vremuri. Cine are simturile vii întelege că poverile bogătiilor primitive, fruste – sub mei si fasole,/tarabe de lemn geluite se-ndoaiei – sunt contaminate de grele păcate: Ce jalnic conclav de martiri îsi dispută/medalii de bronz strălucind de salivă?/Un abur prosper tămâiază dejectii.
Sentimente contradictorii răzbat din sonetul Încearcă iertarea, scris într-o tonalitate ce oscilează între resemnare si înfruntare a sfârsitului. Cuvinte precum „iertare”, „extaz”, „lacrimi amare”, „sperantă” etc. dau măsura chinuitoarei confuzii a capătului de drum. După ezitări prelungi - Încearcă iertarea. O rază te-ndeamnă/să urci în balantă, dar nu te opri la/intrarea cu iederi! Măsoară-ti efortul/cu flori si extazul cu lacrimi amare – vine clipa când totul se cântăreste: Convoacă-ti Istoria-n vinerea neagră!/Cu viata ta fără sperantă, te mută/în cealaltă viată: te-asteaptă o cupă/din care mereu ai să bei.... În fata pragului ultim, până la urmă învinge curajul: Neantul? Treci dincolo! Zile fudule/ti-au fost hărăzite: însfacă-le chica...
Aceeasi undă a melancolicului examen crepuscular învăluie si poezia O bufnită aproximează, simbolul zoomorf din titlu anticipându-i mesajul. Atunci când vocile vietii se sting treptat - Tăcerea/ s-a condensat, si picură din frunze – întelepciunea poate aproxima, trăindu-le, sensurile categoriale ale existentei: De la delir la somn, de la dorintă/la drojdia satietătii nu e/decât o trecere rapidă: unul/murind în celălalt. Iubire stinsă//ca jirul care satură mistretii.
Miracolul iubirii hrăneste tematic sonetul Îmi închipui, în care vârstele erosului se desfăsoară într-o proiectie a desmărginirii fiintei. Paradoxul degradării ca sansă a eternitătii – Un vânt ursuz ocrotea miracolul/să se degradeze – este secondat de captivitatea cuplului într-o iubire ideală: Toate oceanele erau cearsafuri//de mătase. Noi, însă, eram captivi/într-o iubire prea mult visată, la/sfârsitul unui mileniu aprilic.//Dumnezeu trecând pe lângă noi/destina mortii toate iubirile,/în afară de momentul acela. Să mai spunem că sotia lui Doinas, Irinel Liciu, s-a sinucis a doua zi după moartea poetului, lăsând în urmă acele cutremurătoare cuvinte: „o prea mare iubire ucide!”? Nu putem eluda, oricât ar părea de patetic, prezenta biografiei lui Doinas în aceste versuri, scrise cu o lună înainte de moarte. Ele sunt, de fapt, un jurnal liric precis si fidel al sfârsitului său. În aceeasi ecuatie se situează si poezia Acum, datată „Joi, 16 Mai 2002, orele 18.30”, care vorbeste despre limpezimea adevărurilor dobândite: Acum, că mi-a fost dată la o parte/albeata de pe ochi, aceea care/mă făcea să nu mai văd adevărul,/pot să astept în deplină liniste. [...] De multă vreme trebuia să aibă/loc apocalipsa. Dar uguitul/câtorva gugustiuci a-ntârziat-o.//Acum tronurile asteaptă pustii./Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o/scărită pe care încep să cobor.
Nu stim în ce măsură inovatia sau cel putin intentia lui Doinas ar fi dat roade în creatia altor poeti sau în viitorul lirismului în genere, dar stim că cele câteva sonete scrise în cumpăna mortii sunt, în fizionomia lor imperfectă, desăvârsite. Mai mult, ceea ce rămâne după reflectiile din eseul amintit sunt ele însele, ca semn al nevoii constante a lui Doinas de sondare a noului, de reinventare si de progres chiar si în lumina sfârsitului, căci, asa cum spun unii critici, „Doinas scria la optzeci de ani mai mult decât oricând înainte” . Sonetul fără sunet este reteta sa originală, recomandată „celor care, măcar o dată, au avut impresia artificiului poeziei” , o evadare clandestină care duce la un alt fel de muzică, a modernitătii, iar creatorului îi provoacă, în intimitatea sufletului, „voluptatea tărănească a unui pas descult prin iarbă” .
Alina Deleanu, Editorial, în revista Secolul 21, număr monografic 1-6/2003 (454-459), p. 13.
Stefan Aug. Doinas, Sonetul fără sunet, în revista Secolul 21, număr monografic 1-6/2003 (454-459), p. 18.
Nicolae Manolescu, A murit Poetul, în România literară, nr. 22/2002.
Stefan Aug. Doinas, op. cit., p. 19.
