Dan DOBRE

Iarna

mantia-ti albă mă-nveleste
fiori mă cuprind, fiori mă lasă,
duminică albă mă prevesteste,
a sufletului masă.

cu zîmbete iarna pudrează,
fetele noastre întoarse spre soare,
si tu recunosti această sărbătoare
a mîinilor,
ce frigul îl înfrigurează

 

Stafeta

 

învinge-mă cu sufletul tău,
învinge-mă si cu ce n-am trăit,
cu înfrîngeri ale inimii de zeu,
ce si-a tocit pe foaie
vîrful ascutit!

de-atîta dragoste apte,
peste urmele grele
ale inimii mele,
a nins azi-noapte,

cu o noapte

 

Cum viata asta-i apă curgătoare...

Simun de-a fost să-nfrunt, muson, austru,
Ca să răzbat, prin vremuri, pîn-la tine,
Am mers cu sîrg si rîvnă beduine
Prin tepi, prin dune, prin noroi palustru.

Acum, retras în eul meu claustru,
Sub murmur lin de ape cristaline,
Simt cum gorunul care creste-n mine
Îsi rotunjeste-agale-octuplul lustru.

Cum viata asta-i apă curgătoare
În care tot ce-a fost si nu a fost
În hău se varsă, se preschimbă-n lut,

Nu crezi c-ar fi, atuncea, mai cu rost
Obida ta s-o trecem în uitare
Si s-o luăm, cu calm, de la-nceput?

 

Doar cînd n-om mai putea ne duce veacul...

 

La margine de lume si de rîu,
Ne-am ridicat sălasul, un bordei,
Si sîntem fericiti ca niste zei
Ce-au refulat orgolii si desfrîu.

Ti-s pletele scîntei de funigei?
Îmi curge barba Olt pînă la brîu?
Iubirea nu ni-i miriste de grîu
Si nici ninsoare-a florilor de tei.

Doar cînd n-om mai putea ne duce veacul,
Cînd viata-n hău ne-a da de-a berbeleacul,
Îl vom ruga pe Zeus, resemnati,

Să ne prefacă-n doi stejari rotati,
La colt de templu vînturi să ne bată,
Să nu ne mai despartem niciodată.