Viorel DOGARU

Picatura de viata

Mai. Femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite

priveste viata :

e doar un spectacol

neantul care doarme pe retina

omul priveste, dar nu vede/ La capatul privirii/ undeva/

atîrna întunericul/ bezna ca un zid

de care nu se poate trece

mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite

înca o zi :

acelasi drum desarta

sub pasii mei nisipuri trecatoare

sînt doar un prizonier si-atît

plîng macii la marginea drumurilor

departe de ziduri/ departe

de oameni

mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite

si eu tac :

poate ceasurile mor în fiecare clipa si nimeni nu stie

as vrea sa pot vorbi

mai ales simplu/ cît mai firesc cu putinta/ nu stiu de ce

dar am obosit de metafore/ de ecuatii textualiste/

de siropuri metafizice

parca prea multe adjective

si prea putin adevar

mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite

nimic mai mult :

am vietuit deasupra lumii

si am devorat cu lacomie

dintr-o ultima picatura de viata…

Jneapan

crede-ma, jneapanul s-a trezit printre cuvinte într-o insomnie

l-am gasit mutilat sub mucegaiurile zorilor

încerînd sa evadeze din memorie

si atunci m-am întrebat de ce nu se vorbeste si despre mreana

gesticulînd agale si elocvent

sau de ce unii traiesc doar pentru ca sînt vii

în timp ce altii traiesc pentru ca nu pot sa moara

cu siguranta si eu mi-as fi dorit sa belferesc

pe fotoliile obsedante ale zeilor, cu o sleahta de îngeri

care sa-mi îmblînzeasca simturile cu naucitoare parfumuri

crede-ma, nu e usor sa mimezi în fiecare zi

ca esti om

si sa evadezi de fiecare data ca si cînd nimic

nu s-ar fi întîmplat

crede-ma, e doar un miraj

si buricul lumii se tine de efectele speciale ale patologicului

poate am obosit si nu mai cred în nimic

si visez jnepeni desfigurati umblînd de nebuni

pe strazile orasului

sa privesc fiecare zi ca si cum ar coborî dumnezeu pe pamînt

si ar savîrsi o minune

facîndu-ma nemuritor pe mine

si tot ceea ce iubesc…

vîlva

pierduti printre cuvinte

orbecaind grabiti cine mai stie

încotro merg toti anonimii cei

dezbracati si flamînzi

cuvintele se îngalbenesc printre

interjectii si adjective

striga unele la altele

pîna cînd se mai aude

doar un zgomot schiop si surd

care devoreaza obsesiile plescaind

agresiv peste mugetul orasului

daca la început a fost cuvîntul

atunci cu siguranta

la sfîrsit va fi doar vîlva…