DIN LIRICA MILITANTĂ EGIPTEANĂ

 

Amal DONQOL

(n. 1940, Qana, Egipt – d. 1983, Cairo)

Poet militant egiptean. Primele poeme i-au fost publicate în 1957, înainte de a se statornici la Cairo. În 1962 primeste premiul pentru poezie al Înaltului Consiliu al Literelor si Artelor; îi apare primul volum de poeme, Pleurer dans les bras de Cassandre , la Beirut; p oezia sa, manifest politic si de atitudine, este declamată în spatii publice. În urma publicării poemului Le Gâteau de pierre, inspirat de protestele studentilor din 1972, în revista Sanabil, va fi cenzurat. În 1976, poemul l’Assassinat de Caïn, având ca temă primele acorduri egiptene-israeliene, s-a bucurat de mult succes în lumea arabă. În 1982 este internat din cauza unui cancer galopant. Ïn camera sa de la spital vin neîncetat să-l vadă ziaristi, cineasti, militanti, admiratori. Acolo va termina de scris, înainte de a fi răpus de maladie, în mai 1983, l’Homme du sud.

 

 

Ultimele cuvinte ale lui Spartacus

 

Strofa întâi:

Slavă diavolului… idol al vânturilor

Ce-a zis „nu” în fata celor ce-au zis „da”

Ce l-a învătat pe om să desire neantul

Care a zis „nu”… si n-a murit

Si-a rămas pe vecie suflet chinuit!

 

Strofa a doua:

Sunt atârnat în streangul diminetii

Iar fruntea mea – de mort – e plecată

Căci n-am plecat-o... de vie

Ah, frati ai mei ce traversati arena prosternati

Biruiti la căderea serii

Pe drumul lui Alexandru cel Mare

Nu vă fie rusine... ridicati-vă ochii spre mine

Căci sunteti atârnati alături de mine... pe spânzurătorile Cezarului.

Uitati-vă la mine

Căci poate... dacă ochii vostri vor întâlni moartea în ai mei:

Neantul va zâmbi în mine...

căci v-ati ridicat capetele măcar... o dată!

Sisif nu mai poartă pe umerii săi piatra

O duc cei ce se nasc în caverna sclavilor.

Marea... ca si pustiul... nu potolesc setea

Căci cel ce spune „nu” nu se-adapă decât cu lacrimi!

Ridicati-vă ochii la răzvrătitul spânzurat

Căci veti sfârsi ca si el... mâine.

Si îmbrătisati-vă nevestele... aici... în încercarea căii

Întrucât aici veti sfârsi chiar... mâine.

 

Căci prosternatia e amară

Iar păianjenul pe umerii oamenilor tese ruina

 

Sărutati-vă dară nevestele… eu mi-am lăsat femeia fără să-mi iau

rămas bun

Si dacă-mi vedeti pruncul

Ce i l-am lăsat la piept fără ocrotire

Învătati-l dară să se prosterneze

Dumnezeu. N-a iertat păcatul diavolului de a-i zice „nu”

Cei ce se supun sunt buni…

Ei sunt cei ce mostenesc pământul la sfârsitul timpului

Căci nu vor fi spânzurati

Învătati-l să se prosterneze

Nu-i nicio portită de scăpare.

Nu visati la o lume fericită.

Căci în spatele fiecărui Cezar ce moare: un nou Cezar

Si-n spatele fiecărei revolte ce moare: cazne de prisos...

Si zadarnică lacrimă

 

Strofa a treia:

O, mărite Cezar: am păcătuit... recunosc

Lasă-mă – în spânzurătoare – să-ti sărut mâna

Iată-mă sărutând sfoara ce-mi prinde gâtul

Căci ea ti-e mâna,

si ea ti-e gloria ce ne obligă să te cinstim

Lasă-mă să mă căiesc pentru infractiunea mea

Îti dăruiesc – după moartea mea – teasta

Din care să-ti slefuiesti cupă pentru băutură.

Căci am făcut ce-am vrut

Si dacă într-o zi te vor întreba despre sângele meu martir

Despre existenta pe care mi-ai dat-o apoi mi-ai luat-o

Atunci spune-le: a murit... fără ranchiună

Iar astă cupă – din oasele testei lui –

Este dovada iertării sale.

Ah, ucigas al meu : te-am iertat.

În clipa în care te-ai lepădat de mine:

M-am lepădat de tine

Dar te sfătuiesc dacă vrei să iei întreaga lume

Căreia îi gratiezi copacii

Nu le tăia rădăcinile pentru a înălta spânzurători

Nu le tăia rădăcinile

Căci va veni poate primăvara

„Si anul e an de foamete”

Atunci nu vei simti printre ramuri mirosul poamelor

Si poate peste tara noastră va veni o vară rea

Si tu vei străbate desertul – în căutarea umbrei

Nevăzând decât pustiu si nisip, pustiu si nisip

Si setea arzătoare în coaste

O, senior al urmelor albe în întuneric...

O, Cezar de chiciură

 

Strofa a patra:

Fratilor ce străbateti arena prosternată

Îngenunchiati la căderea serii

Nu visati o lume fericită...

Căci în spatele fiecărui Cezar ce moare: un nou Cezar.

Si dacă-l vedeti pe drum pe Hannibal

 

Spuneti-i că l-am asteptat mult timp

la portile Romei înarmate

Iar senatorii Romei l-au asteptat – sub Arcul de triuf –

Pe învingătorul eroilor

Iar femeile Romei de-o frumusete tipătoare

Au asteptat sosirea soldatilor...

Cu păr vâlvoi

Dar războinicii luptători ai lui Hannibal n-au venit

Spuneti-i că l-am asteptat... asteptat...

Dar n-a venit!

Si că l-am asteptat

până ce-am sfârsit în sfoara mortii

 

Si-n zare: Cartagina arde

Cartagina era constiinta soarelui:

A învătat sensul îngenunchierii

Iar păianjenul pe umerii oamenilor

Cuvintele sufocă

Ah, fratilor: Cartagina fecioară arde

Sărutati-vă dară femeile,

Eu mi-am părăsit femeia fără să-mi iau rămas bun

Si dacă-mi vedeti pruncul

ce i l-am lăsat la piept fără ocrotire

Învătati-l dară prosternarea

Învătati-l prosternarea

Învătati-l...

Din volumul : Spartacus crucifié (Spartacus răstignit)

În româneste de Marilena Lică-Masala, după o traducere din arabă în franceză de Omar Saghi, Paris, 6 august 2012. Lectură bilingvă: Monica Muntean, Ilzi Sora

 

Revistă fondată de poetul Muhammad Afifi Matar, în anii ’60 (vezi notita biografică a poetului Afifi Matar, în paginile următoare).