Marian DOPCEA

 

Subtile perversiuni de poezie

O furie atotdemolatoare, eficientă si de nestăvilit, animă poemele din ultimele două cărti* ale lui Nicolae Sîrbu, echinoxist din primul val, „rătăcit” niste decenii în gazetărie si angajat cu vădită febrilitate, după 1995, anul debutului său tîrziu, în căutarea timpului pierdut.
Poetul simte amenintarea golului din raft (vasăzică al operei pe care ar fi putut să o scrie – si nu a făcut-o!) ca pe o condamnare la moarte si se precipită să salveze într-un fel situatia – publicînd carte după carte, astfel încît a ajuns la a saptea (mă refer numai la cele de versuri).
Că însusi faptul de a gîndi la existenta unui gol în bibliotecă presupune un imens orgoliu nu este nici o îndoială (cu toate că, vai, cărtile altora, mai harnici, se potrivesc foarte bine acolo!) Dar asta ne motivează scrisul, dar asta ne ajută să trăim, dar asta-i altă poveste…
Orgoliul lui Nicolae Sîrbu se manifestă însă în chipul cel mai sucit cu putintă; Acela al autoflagelării, într-un discurs fără patetism, voit minimalizator, sententios anapoda („Hai să scriem/ de parcă am fi vii”, „Plînge poezia/ după mine/ degeaba”, „Astept ziua de azi/ si ea nu mai vine”) – amintind parcă de retractilitatea agresivă a multnedreptătitului, de către critici, Vasile Vlad, reusind să împrăstie peste lume si clipă o lumină urîtă, cenusie, zgrunturoasă.
Maestru al derizoriului, Nicolae Sîrbu maculează, uneori cu furie alteori cu evidentă satisfactie, tot ce ar putea constitui, de bine, de rău, Idealul. Întrebările lui sînt ambigue, implicînd circumspectii de gravitate metafizică: „Rîd stelele cu noi/ sau rîd de noi?” – iar reflexele în oglindă ale propriului chip se înscriu, anamorfic parcă, într-o lume pe dos: „Din neglijentă/ îngerul/ la poker mă pierdu./ Vis de vîscuri/ prînz/ de dimineată./ Flori de ghips/ s-au nimerit/ să nu./ Ierbi de onoare/ viori/ de mă-ntreabă. / Un cimitir/ de poezie/ mă crescu” (Ierbi honoris causa).
Capodopera acestui lirism deloc spontan, cu temeiuri mai mult morale decît vizionare, este chiar poemul N-am operă, amplu rechizitoriu, pe de o parte, al unei lumi vinovate („Unde-s editorii spăgari si nimfele lor/ dezbrăcîndu-se pe malul unei plachete?”), deloc absolutoriu examen, pe de alta, al unei constiinte marcate, la rîndu-i, de neputintă: „Unde-s urmele sabatului de ieri, din postcoitul meu literar?) Poate cenzori cu ochii de ciclopi,/ ai brîndusei sălbatice hingheri,/ căutîndu-ne în inimi si-n izmene de deochi…// Ce s-a mai ales, Feodor Mihailovici,/ din desfătarea disperării noastre/ pe jarul de hîrtie pentru arbalete/ si din ziarul fiert în samovar?// Părînd că se trezeste brusc/ Alcoolicul Anonim se răsteste/ la mine stai jos, prin fluierul/ etrusc de os, prin solzul de/ peste, se răsteste n-ai operă,/ stai jos, cînd pe lume nu era/ încă nici sus, nici jos.// Doctore, simt cum se răscoală dulapul./ În noaptea grea de insomnie a iasomiei/ aud cum golul din bibliotecă/ îmi cere capul”.
Asocierile socante, în care Gheorghe Jurma crede a descoperi (coperta IV a vol. Cochetăria cu fulgerul, 1995 ) esenta suprarealistă a poeziei lui Nicolae Sîrbu, sînt reale dar nu acoperă întru totul aprecierea criticului. Sensibil la virtutile sonore si semantice ale cuvîntului, imun la cele plastice, Nicolae Sîrbu face parte dintr-o categorie mai rară de poeti – aceea a promotorilor unui rafinament combinatoriu bazat pe stridente si nu pe afinităti. Modelul originar ar fi, la noi, probabil, Marcel Gafton. O asemenea directie pare străină echinoxistilor afirmati la timp asta putînd să însemne fie că pentru Nicolae Sîrbu miscarea clujeană a fost un simplu accident biografic, fie, si lucrul devine mult mai spectaculos, că istoricii literari s-au grăbit, totusi, să (cam) eticheteze un fenomen care poate dezvălui încă multe.
                Că „perversiuni(le) de poezie” propuse de autorul resitean (oras care ne rezerva, în`91, pare-mi-se, si poemele vesele si triste ale lui I. Chilere ) nu sînt întotdeauna subtile (lasînd ele vederii, uneori, si moluzul ) – e altă ciorbă, as zice. Poate „ciorba mamii ei de viată” – ca să-l citez încă o dată pe poetul chemat „duios (de)/ aburul sulfuros din/ gura cariată a lui Cronos”. E posibil ca golul din raft chiar să existe si să-i astepte cărtile. Poate că ar fi bine ca din toate aceste cărti să aleagă, cu rigoare si furie, pagini pentru una singură. Totul depinde de el. Poezia lehamitei, asa cum o gîndeste, nu e lipsită de forta seductiei, chiar dacă „ încurcă perfectiunea”. Si dacă nu va umple golul acela, păstrat anume pentru Nicolae Sîrbu, se va alătura, cu sigurantă, într-un raft, unui sir care nu se va sfîrsi niciodată.

* Nicolae Sîrbu: N-am operă Editura Signum, 2004; Că poetu nu-i ca omu’,
Editura Marineasa, 2005.

 

Comedia literaturii

„Toti am iesit dintr-o manta”, sau dintr-o mantie, schimbînd putintel termenul (aceea a singurătătii, de bunăseamă), sau dintr-un dor la marginea mării, sau dintr-o locuintă lacustră, sau, de ce nu, dintr-o frunză verde firul pelinitii…
Pentru Valentin Emil Musat* (despre care am citit cîndva cum că ar fi ultimul optzecist) literatura nu pare să (mai) aibă secrete, savuroasa, nesfîrsita ei comedie amuzîndu-l în asemenea măsură, încît înfăsurat în mantia prestidigitatorului, s-a hotărît să ne arate el, cu dezinvoltură, sugubeată, cîte minunătii pot ascunde paginile cărtilor si cum se pot scoate din ele ba iepuri, ba privighetori, ba tristeturi, ba înserări.
„Musat de Văleni vine, vorba lui D.R. Popescu (semnatarul prefetei cu acest titlu de hrisov) pîs, pîs, pe urmele marilor poeti – dar nu ca un paj, nici ca un blestemat în căutare de oaresice profit, ci ca un prieten pus pe sotii”.
„Cărtile din cărti se fac…” Boierul de Văleni stie lucrul acesta mai bine decît majoritatea semenilor – asa că renuntă, aparent, la orgoliul originalitătii tratînd poezia ca pe „un oras adormit/ prin care te plimbi cu mîinile în buzunare”, neomitînd să-si construiască, totusi, chioscul său în această aglomerare de edificii cu nume imnice, elegiace ori parodice.
Dar prea mă las, bag seama, prins de duhul prefatatorului.

*
Ca „ultim optzecist” (sintagma se referea la debutul său tîrziu, de după 2000, cred) Emil Musat e scutit de stîngăciile celor din primul val. El nu experimentează o formulă anume – ci îi pune în evidentă, ostentativ aproape, ducîndu-o pînă la ultimele consecinte, si strălucirea si inerentele limite. Intertextualitatea nu are, la el, nuantă facilă si cel mai adesea involuntară a parodiei, nici nu ascunde, ca în atîtea alte (nefericite) cazuri, neputinta de a trăi direct. Asumarea culturală a existentei nu exclude dramatismul ei – iar sintagma străină nu este, în scriitura lui Musat, percepută ca atare. Între realul contingent si cel textualizat se dezvoltă un adecvat sistem de vase comunicante, astfel încît prezenta autorului e greu de sesizat într-o parte sau alta. Poezia este, într-adevăr, pentru el, un mod de existentă. Nevoia de a scrie se manifestă de-a dreptul dureros: „a nins peste ninsoarea de ieri/ si ghilotina pare un motan cuminte/ masina de scris simte dureri/ de lava fierbinte/ auzisem aseară un tropot/ rimele nechezau a mister/ copertile au rîs într-un hohot/ aruncînd înapoi o potcoavă de ger” (Poet fiind) – iar scrisul, ca act, este un catalizator, accelerînd un proces aproape mistic al pierderii de sine, al dizolvării eului în realitatea sacră a textelor: „dar cine să coboare din înalt/ spre pîntecul aceleiasi Marii/ lumini ce se împletesc, se sting pe asfalt/ pe nerostitul not to be/ si-mi spun: poet fiind/ tăceri cutreieram adesea/ pe albele coline de lumine/ si nu mai stiu ce s-a ales/ dintr-un sisif rostogolindu-mă/ în mine” (ibid).
Mircea Cărtărescu străbătea, în urmă cu un sfert de veac, într-un avînt auroral, istoria poeziei românesti, scriind „Levantul”. Performantele lui stilistice pot părea unora inutile, altora fascinante – dar nimeni nu le poate nega. Efortul lui, de pionierat postmodernist, are, indiscutabil, o dimensiune eroică, luminată intens atît de tineretea (de atunci) a autorului cît si (sau mai ales) de tineretea si vigoarea miscării.
Cărturărescul Emil Musat, ca ultim optzecist, si-a pierdut, fireste, candorile, naivitătile si avînturile tineresti. Înteleptit de ani (ai lui si mai ales ai postmodernismului) el se multumeste să contemple, precum Moromete de pe prispă, spectacolul istoriei literaturii, neocolind oportunitatea de a monta el însusi acest spectacol, într-o regie de o virtuozitate si savantă si insolită.
Asocierea prispei morometiene cu proustianul (totusi) titlu al cărtii nu este chiar incompatibilă – pentru cel care nu se abstinează de a privi din exterior. Sofisticatul Marcel si rudimentarul (totusi!) silistean apartin aceluiasi spatiu al culturii (fictiunii) – unde incidentele cotidianitătii îsi pierd relevanta. Pentru Emil Musat acesta este singurul spatiu cu adevărat familiar, în care merită, cu adevărat, să existi.
Exercitiile lui de virtuozitate atestă un mod de existentă superior.

* Valentin Emil Musat În căutarea titlului pierdut” Editura Viitorul românesc, 2004

 

Elegiac serafic si paseist

 Constructii lirice pure de o sfioasă delicatete si, pe măsură, fragilitate sînt poemele din debut ale lui Ioan Cioba (Treizeci si trei, Editura Napoca Star, Cluj, 1990), autor ce reuseste sa impună, cu a doua carte (Nopti la Viisoara/ Nuits a Viisoara, Editura Napoca Star, Cluj, 2001) un „topos liric expresiv, în linia traditionalismului rafinat”(P. Poantă).
 Semne ale continuitătii sînt destul de greu sesizabile între cele două cărti care, ca scriitură, cel putin, par a se fi zămislit sub zodii diferite. Schimbarea la fată a acestui poet de suavă hăruire nu este, cred, evolutivă ci paradigmatică. Cele două ipostaze pe care i le cunoastem (deocamdată) mi se par la fel de atrăgătoare, dezvăluind, fiecare carte o directie lirică fertilă, binevenite în poezia noastră preocupată, parcă, prea mult de banalitatea cotidianului si de respingerea cu arogantă a emotiei.
 ,,Discursul” eliptic, „notatia” unor inefabile revelatorii, purificarea realului de materialitatea nesemnificativă: „frigul/ sîngerează alburiu/ toamna/ si a uitat harponul/ în mine/ mă clatin” conferă sugestiei un rol suveran in poemele din„Treizeci si trei”, în care contemplatia se apropie, cate o dată, de extaz: „noiembrie/ respiratia icoanelor/ turla bisericii/ ninge”.
 Concizia, emotionalitatea intensă, (ca ipostază a frumusetii austere ori a naturaletii) îl apropia pe Ioan Cioba de poemul miniatural oriental de care il desparte, totusi, neacceptarea de forme fixe, predilectia pentru verb si mai ales, viziunea metaforică.„Spectacolul” fenomenologic se încarcă, la el, de conotatii de tot personale: „picuri ruginii/ se preling/ se astern/ e toamnă/ prin bandajul de frunze/ melancolia” ori chiar metafizice: „mesteceni albesc/ împăcarea/ Dumnezeu aprinde/ bulgar din/ gutuiul cunoasterii/ se lasă/ seara”.
 Că albia unui asemenea lirism e depărtate de a fi secătuită nu încape nici o îndoială si, în ce mă priveste, sînt convins ca, în această directie, poetul ne va face încă destule surprize.
 Deocamdată, însă, ademenit de sonurile încîntătoare ale prozodiei clasice, Ioan Cioba cutreiera tinutul vrăjit al aducerii aminte. Din cîntec întrupată, precum Florica ori Miorcanii lui Ion Pillat, Viisoara domniei sale este, în lumea reală, un octopos, o nălucire, chiar daca hărtile consemnează existenta unui sat cu numele acesta (undeva, lîngă Bistrita).
 Coordonatele lui sînt pur spirituale, iar locuitorii-niste umbre ce si-au găsit aici mîntuirea si raiul: a tatălui, a mamei, a unui copil de cîndva si, ca la Arghezi, poate, a lui Dumnezeu. Elegiac serafic ci paseist Ioan Cioba are curajul de a-si asuma un model (acela pillatian) ce poate părea din perspectiva postmodernismului nostru cam agresiv-desuet si chiar păgubos. Nobila calofilie îsi cere, iată, cu demnitate, dreptul de a fiinta (iarăsi) întru poezie-prin rostirea unui autor încă tînăr si faptul acesta este, cred eu de bun augur pentru anii ce vor urma...
 Versurile, ca motive sonore (căci„peisajele” evocate sînt greu de vizualizat în sensul pastelului) sînt reluate, după tehnica fugii, în secvente aparent de sine stătătoare, „dezvoltînd”/ nuantînd, cu discretie, trăiri de o abia perceptibilă tensiune sentimentală. Astfel versul „Jurăminte multe nucul scorburos” din primul poem al cărtii-prilejuieste această desfăsurare erotica, asenzuală, fascinantă în imaterialitatea ei: „Jurăminte multe nucul scorburos/ dansul tău si-al ploii alb alunecos/ sarpele-ndoielii prin argint de rouă/ umbra si iubire cît din amîndouă/ candele vrăjite aprindeam cuminti/ s-ar fi zis ca sîntem parcă niste sfinti// coltul nostru-n lume vătuit cu soapte/ picură în rugurii străvezii de noapte”. Nu alta este, in fond, structura unei glosse unde, însă, continutul gnomic permite, în final, reluarea primei unităti strofice, în ordine inversă a versurilor. La Ioan Cioba volumul se încheie cu un poem într-un vers, ce vine, ca un obsedant ecou, din textul precedent:„Mă întunec Doamne ca un con de pin”.
 Chestiunile de compozitie tinînd să ocupe, în preocupările poetilor, o pozitie secundara, discriminata in favoarea unei „naturaletei” rudimentare, a unei „substante” amorfe, turnate intr-o limba cel mai adesea neglijenta (si criticii, la rîndul lor, omit de prea multa vreme sa mai comenteze acest aspect, obisnuiti, probabil, si ei, cu gîndul ca e într-adevăr unul secundar).
 Nu e, slava Domnului, cazul lui Ioan Cioba.
 Poetul are un remarcabil simt al echilibrului lexical-cu foarte rare momente de dezorientare („se arginte“ e o inovatie grăbita si stîngace, „mă retrag in toamna ca si menta-n struguri” e un vers nefericit datorita comparatiei improprii, „con ilust” e o sintagma pretentioasa) – si acesta este, si el, după umila mea părere, o garantie a vocatiei.
 Sînt greu de uitat cu imaginea lor halucinanta si cu magica sonoritate, versuri precum acestea:
 „un copil din urma vine plînge trece
 bate-n trupul viei ceas de luna rece”,
iar poetul care le-a scris este, fără nici o îndoiala, unul plin de har.

 

Lumea de ipsos!*

Valentin Dolfi*, în care îmi place să cred că se poate identifica una dintre cele mai originale voci ale poeziei noastre postdecembriste, îsi asumă, cu o nonsalanta, aparent candidă, „păcate” capitale cum ar fi infantilismul, narativitatea, exagerarea prozaismului existentei, tonalitatea minoră. „Compunerile” lui de scolar cuminte ne trimit, printr-o rafinată si deloc scolărească, totusi, tehnică a detaliului, într-o lume banală si fascinată în egală măsură.
                Acordarea încăpătînată în copilărie provoacă, la el„ un intens cîmp liric, auster si elegiac, menit să anihileze orice tentatie fictionară. Reconstituită, partial din detalii revelatorii existenta individului devine, tocmai prin lipsa de spectaculozitate, semnificativă pentru existenta speciei, primejduită/ prinsă, aceasta, în mereu misterioase arcane.
                Asumarea simplitătii sintactice si a logicii „naive” a copilului, conexiunile abia sugerate ale punctelor de tensiune epică ori verbalizare parcă obosită a emotiei creează, într-adevăr, impresia de artificial („de ipsos”) a unei lumi care nu este însă deloc una moartă (decît, cel mult la propriu); altfel, în memorie-ea este cît se poate de vie în stranietatea ei.
                Exilat în propriul trecut ori peregrinînd fără noimă printr-un prezent la fel de inconfortabil eul trăieste, fără nici o urmă de patetism, clipa. „Discursul” lui pare mai curînd al unui somnambul decît al unui ins emotional implicat în cele ce (i) se întîmplă; o relatare apusimecanică a unui privitor din afară, fără simtul naturii, fără fior metafizic, fără retorică: „Bunica fuma si bea cafea eu o iubeam mult/ o ascultam în vacanta de vară citeam/ Jules Verne în pat si Cei trei muschetari/ cînd i-a venit prima dată rău a căzut la/ Complex a adus-o acasă un ofiter si-a/ revenit si de atunci n-a mai băut cafea/ si n-a mai fumat tot timpul a luat pastile/ tata plîngea tata zicea că nu e bine din/ pensia ei ne cumpăra parizer si franzelă/ mîncam cu poftă asezati la masă intr-o zi/ bunica a murit a plecat să cumpere pîine după/ ce terminam eu adunam firmiturile pe o bucată/ de ziar si bunica le arunca la păsări în curte (Compunere)
Mitologia umilă a acestui univers domestic se constituie din prezente vagi, a căror sacralitate nu e garantată de nimic, decît, poate, de faptul că ele rezistă ciudatei probe a timpului care este memoria individuală.
Bunicul Carol Adolf, sas transilvănean, deportat în Ucraina „de unde nu s-a mai întors”, Cosma Daniela, colega de clasă, Vasiloiu Virgil, sora Cristina ori domnisoara de matematică, Wogner cel care „are vaci”, doamna Fisher, Mircea ori Cristian Popescu „însufletesc”, pentru cîte o clipă, cenusa cotidianitătii resemnate. E o poezie a recuperării umbrelor si a unei mai drepte cinstiri a umilitătii.
Nici o artă poetică, pe de altă parte, nu pare a motiva scrisul, nici un program existential-viata: „Ce faci tu de fapt zice Mihaela/ te uiti trei ore la televizor îsi faci de/ lucru în bibliotecă trei ore citesti si uite/ cum îti trece timpul cînd nu mai poti să scrii/ arăti ca o molie întepenită de frig pe rama/ ferestrei si nici măcar nu esti un mare poet/ ai ochii aposi si goi iar ai băut ce-o să mă/ fac cu tine ce-o să le spun părintilor tăi/ săracii sînt atît de bătrîni nimeni nu are grijă/ de ei în situatia asta nimeni nu-i întreabă/ dacă au mîncat ceva mîine-poimîine mor si tu/ esti atît de indiferent nu vezi că fata noastră/ a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă/ si uite cum îti trece viata si nici măcar/ nu esti un mare poet asa ca Nichita Stănescu (Un mare poet)
Discursul lui Dolfi poate fi deosebit de convingător si fără masca infantilitătii, demonstrînd că poezia, ca si existentă, se poate constitui din bizareriile mărunte ale hazardului, care ne rezervă, totusi, fie si doar ca revers al mediocritătii cotidiene, momente de neagră iluminare: „la/ metrou la Romană ne-am despărtit noaptea era lungă/ si-naltă moartea era mică si searbădă dulce si/ nepăsătoare curgea viata ca o sticlă de Coca-Cola/ spartă si-mprăstiată pe asfalt (Dulce si nepăsătoare curgea viata)
„Naivitatea” jucată a poemelor lui Valentin Dolfi dezvăluie un poet de rafinament estetic si incontestabilă finete sufletească.

* Valentin Dolfi, Lumea de ipsos, Editura „Ex Ponto” 2005.