ESEU

Marian DOPCEA

ÎNCEPUTURI

(Sapte imnuri către Soare, Orfeu Răscumpărătorul, Baladele întocmite de magistrul Serban Codrin în veacul de pomină XX, Incantatii, Heliodii)
Un expresionism violent si destul de rudimentar, mai adesea nelinistitor decît extatic, generează Sapte imnuri către Soare ale încă foarte tînărului, în 1964, Serban Codrin.
Discursul e încrîncenat, uneori bolborosit si anacolutic, mitologia e confuză, viziunea, cosmicizată si sumbră, aproape fioroasă. Poemele sînt însă, în atmosfera sclerozată a acelor ani, proaspete, în felul lor, si ademenitoare.
Asemănările cu poezia congenerilor săi (Ion Alexandru, încă netîrcovnicit si neioanicit, Gheorghe Istrate, Gheorghe Pitut) sînt, pînă la un punct, firesti, ele punînd în evidentă, oarecum, spiritul vremii, ce va să vină, chiar dacă această vreme e comprimată la dimensiunile unui deceniu.
Etichetat de către criticii momentului drept tărănesc si blagian, expresionismul cam după ureche al lui Ion Alexandru si Gheorghe Pitut va face frumoasă carieră, etnicitatea lui asumată ostentativ si retoric deschizîndu-le, destul de curînd, portile editurilor.
Nu acelasi lucru de întîmplă cu imnurile (care nu sînt deloc imnuri!) codriniene.
Lipsite de componenta etnică si de tărănia, fie ea si ortodoxizantă, asa de usor anexabilă de către ideologie, poemele prime ale lui Serban Codrin vor astepta, (spre exasperarea autorului, cu sigurantă) mai bine de un deceniu pînă cînd, ciopîrtite de cenzură, vor apărea într-un volum destinat parcă (atunci!) mai curînd anonimatului: Imnuri către Soare, Editura Albatros, Bucuresti, 1982.
Evident că literatura de sertar nu trebuie căutată, cum s-a întîmplat la noi, după 1989, la corifeii oficiali ai epocii, sîcîiti, desigur, si ei de cenzură, dar călăuziti în scrisul lor de un remarcabil oportunism.
A astepta/ a căuta marile creatii subversive ale unor Nichita Stănescu, Ion/ Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu s.a. înseamnă curată pierdere de vreme.
Unii dintre creatorii autentici si onesti au corespuns (Ioan Alexandru e un exemplu tipic pentru această categorie) exigentelor ideologice ale regimului totalitar prin însăsi structura lor; altii s-au dovedit lipsiti de constiintă profesională si, ahtiati după o iluzorie glorie, au făcut compromisul cu regimul, care le oferea, nu tocmai cu tîrîita, beneficii în schimbul obedientei. Prefer să nu mai nominalizez, lista ar fi prea încărcată...
La fel de evident e faptul că autorii de sertar au avut o evolutie nefirească, mai greu de sesizat, astăzi, în toate datele ei.
Pare putin probabil ca un poet de exigenta lui Serban Codrin să nu fi intervenit, din 1964 pînă în 1982, în textele sale. Putin important, pe de altă parte, acest aspect, căci nu-­mi propun să-i compar evolutia cu aceea a congenerilor, în schimb au intervenit din plin cenzura, sau exigenta manipulată a juriilor diferitelor concursuri de debut, în cazul nostru, al Editurii Albatros, care pur si simplu respingeau cărtile autorilor considerati indezirabili.
Drumul lui Serban Codrin de la discursul initial, (aparent) despletit si (cam) diform, către acela concis si transparent a durat mult, ani si ani.
Vom încerca să-1 urmărim, aruncînd o privire, mai mult fugară, pe sumarul volumului Carte dintr-un exil interior, Editura Startipp, Slobozia, 1997, continînd de acum vechile cicluri Sapte imnuri către Soare (1964), Orfeu Răscumpărătorul (1961) Baladele întocmite de magistrul Serban Codrin în veacul de pomină XX (1967-1980), Incantatii (1982), Heliodii (1982), cicluri care ar fi devenit, într-o evolutie firească, tot atîtea volume, rămase, iată, netipărite, la fel, ani si ani.
Să cităm în întregime Imn Soarelui, 6, păstrînd punctuatia autorului:
Înfricosarea urcă dintre două păduri de lumînări
Cutremurîndu-mă, eu –
Cel osîndit să cucerească
Lunară foamea

Pădurile se scurg... mai e nevoie
De-o patimă fără sfîrsit, lumina dă în spume
Se abureste sfinxul, se stinge pîlpîind
S-a pus un stîlp de pază pe începutul lumii

Nici ochii mei nu mă suportă, m-am desfigurat
Mă strînge negura de piept întepenind
În cerul pînă la cruzime
Gol

Poemul mi se pare caracteristic atît pentru că ilustrează cele două mari tentatii codriniene din această etapă, (eul exacerbat în patimile lui pînă la desfigurare si exteriorul cosmicizat), cît si pentru precaritatea lui în registrul imnic: poemul este al unei spaime confuze, viziunea căznindu-se parcă să se aleagă dintr-o materie neguroasă, generatoare, totusi, de emotie:
Vine curent din cosmos –
A mai rămas o scăpărare să pîrjolească plopii
Si sortii m-au afurisit să nu mă-apropii
Cu ochii dezlegati

Bolnav, pe labe se trezeste sfinxul
Cu flăcări între gheare –
Sleite negurile curg
Pe coama lui de munte vrăjit, cu-nfrigurare

Duhneste-a mortăciune carnea
Grozavei arătări
O, capul, ce frumos, de stranie femeie
Si ochii îngroziti –
Atîrnă poezia de un fir de păr

Cine se furisează în gîndurile mele?
Pămîntul s-a amestecat
Cu fiara fără viată, cu fiara fără moarte –
Toată sămînta lumii va înverzi spurcat

Se subtiază muntele, se sfarmă –
Înfricosat cu lună
Va învia destinul mai sus de înserare –
Dacă ar arde toate pădurile din cosmos
Vor tine loc o noapte planetelor de soare?
(Imn Soarelui, 4)

Prezente simbolice, grave si enigmatice, veghează mersul unei lumi duhnind a mortăciune, în pofida semnelor simbolice ale unei geneze încă neîncheiate: împăratul, pîndarul, sfinxul. Poetul pare hărăzit lirismului parabolic, dar parabolele lui se încheagă în imagini aberante, precum acest clopot crucificat:
Nebunul bea cu pumnii din scorbura fîntînii
În apa primenită se-ntunecă nămol
Nu te uita –
Îi sîngeră pe frunte mărăcinii
Si bate cuiele în clopot
Pe cerul scrijelat crucificîndu-1

Se mîntuie a opta zi
De la zidirea lumii
Si Calea Robilor se umple de morminte –
Apucă-mă de mînă, am uitat să merg
Împleticiti se-acoperă cu floare
Si-mi sîngeră pe frunte mărăcinii:
E liniste – neliniste
(Imn Soarelui, 3)
Poemul sovăie între întelesul larg, general uman, si acela restrîns, al trăirilor obscure si greu descifrabile într-o constiintă angoasată.
Nimic nu prevesteste, în aceste imnuri de început, pe poetul atît de senin în lentă devenire, nici viziunea, nici sintaxa. Enigmatice, ele sînt ca un semn de hotar, unde se asteaptă ceva încă neprecizat, difuz, dar extrem de puternic. O secventă incantatorie, vădind remarcabile disponibilităti lirice, prefigurează heliodiile de mai tîrziu:
Lumină fulgerare-a mintii
Părinti străfulgerînd părintii
Lumină jar, cenusă-albastră
Lumină arsă carnea noastră
Lumină roată-n cer, lumină
Belsug mereu, mereu putină
Lumină har si legămînt

Lumină bulgăr de pămînt
Lumină stea de alinare
Durerea noastră cînd răsare
Lumină stea de-ntelepciune
Durerea noastră cînd apune
(Imn Soarelui, 1)
Peste cîtiva ani, scriind trilogia dramatică întemeietorii, poetul va face să răsune în templele dacice aceleasi incantatii, în corurile preotilor:
Înaltă-te, lumină vie,
Noi te primim cu bucurie,
Cu lacrimile din pruncie,
Lumină vie din vecie,
Trăind, te-ntîmpinăm, lumină,
Murind, ne-ntoarcem în lumină
Si orice faptă e-o lumină,
Lumină vie din lumină,
Pe vatră creste purpurie
Stihia focului, stihie,
Ofrandă îti aducem tie,
Lumină din lumină vie.
O lărgire a orizontului poetic, în sensul diversificării tematice, dar si al adaptării, sporadice, a versului clasic, este de consemnat în ciclul/volumul următor, Orfeu Răscumpărătorul, fără deosebiri fundamentale, însă, fată de precedentul. Aceeasi recuzită fioroasă si barbară, aceeasi simbolistică greu de descifrat:
În tara aceea de piatră
Pădurea năpîrleste c-o noapte mai devreme
Si zgîrîie cerul cu labele goale

Trăia pe acolo un taur bătrîn
Cu moartea rămasă în el jumătate –
Îl căutau ciobanii pe urmele vîntului
Si-n lemnele puse să ardă pămîntul
Spre soare-apune –
I-au dezgropat numai capul
Cu luna jupuită si teapănă pe frunte

Se coborau din stele stihii de promoroacă
Si-o pasăre albă
S-a prăbusit cu-aripile zdrobite
Izbindu-se de coarne

Un aer vag blagian, amintind Paradis în destrămare, învăluie Cîntecul iadului.

Vîntoasa rupe poarta din tîtîni
Si una cîte una cheile
Îi ruginesc lui Dumnezeu la brîu –
Îi vîjîie în barbă
Păduri de mărăcini –
Si, vînătă, i-a încoltit pe crestet iarbă

De multă vreme ciorile
S-au cuibărit în merii de pe rai
Si le mănîncă florile

Prin fumul rosu joacă măsti cu pene
Din áripile îngerilor
Si focul sfîsîie butucii
Ca un cutit scrîsnit pe esafod

Cazanele frămîntă viile cu struguri –
S-au răsucit cîrcei de vită si de floare
Si la spînzurătoare
E hăituit cu cîntece satana (...)
Poemul este frumos, de altfel, sustinîndu-se, ca toate celelalte, datorită unui esafodaj destul de riguros, în pofida eventual reprosabilei lipse de originalitate, (adevărată marotă a poetilor aculturali si, poate, lenesi).
Inconvenientele existentei sînt consemnate cu o satisfactie de-a dreptul masochistă,
Văzduhul stoarce saramură limpede si grea
În taină soarele
Se umflă cu besici si coace veninos de crud
În univers trec trîmbe, cicloane noroioase
O gîtuială de ciclopi flămînzi, încătusati si orbi
Pe-un putregai de pîine
(Elegia celor sapte elegii, II)

pentru că Divinitatea e smintită, iar urcusul fiintei e pîndit de ochiul unui zeu dement:
Suisul taie, siroiază pînă
Se macină si curge sub picioare
Ce vultur să-mi întindă-o mînă
Ce aripă să mă ridice salvatoare?
Nu sînt decît păianjenul robind zadarnic să se catere
Pe piscuri atîrnat –
Si muntele e despuiat pînă la impudoare
(Elegia celor sapte elegii, VI)

Contrastul cu optimismul oficial e atît de evident, încît n-ar mai trebui să căutăm alte motive ale respingerii cărtii de către o editură, care tipăreste Colectia Luceafărul, unde debutează Adrian Păunescu, Ion Alexandru, Constanta Buzea, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Pitut, Ana Blandiana, Petru Popescu, George Alboiu, Virgil Mazilescu, etc. Orfeu Răscumpărătorul este un manuscris nepotrivit, creat la timp nepotrivit. Mai mult:
Un om avea o liră, si lira – coardele de sîrmă ghimpată:
atunci omul acela, senin, liturgic de senin,
cu degetele însîngerate începu cîntecul său
(Elegia celor sapte elegii, VII)
E limpede că poetul începe să vorbească (prea devreme si prea insolent) de funie în casa spînzuratului. Insatisfactia de a exista nu este numai metafizică, ci se radicalizează politic, pînă la a deveni revoltă fătisă.
Momentul este, pare-se, hotărîtor pentru evolutia lui Serban Codrin. Nu s-a supus, pînă acum, niciunui felde constrîngeri, (în afara celor de ordin interior, inerente oricărei constiinte artistice autentice). Nu a căutat, însă, nici nod în papură sistemului sufocant, care nu i-a adus pînă acum, decît nefericire. Poetul si dramaturgul are o biografie spectaculoasă, (ascendentă germanică, iar arestarea ambilor părinti l-au predestinat unei conditii de victimă). Nu o va face nici în următorii ani, dar se va simti în poezia lui o dezinhibare. Sînt adevăruri, care nu pot fi tăcute. Serban Codrin le va rosti firesc, fără ostentatie si fără încrîncenare, cînd profund dramatic, cînd amuzat, într-o resemnare aparent poznasă.
Revoltei politice i se alătură, în Orfeu Răscumpărătorul, si un alt început: panerotismul dezmătat, care îl învăluie, eretic, pe însusi Dumnezeu:
Pe sînii arsi de cîntec se bucură păcatul
Si sare din vioară necuratul

În lună fumegă tăciuni
Si vine cîteodată Dumnezeu si te sărută
Si-ti năuceste mintea cu minciuni

La cîntători te mîngîie pe păr
Si face semn să-L tragă înapoi la cer
Cu funia de in –
De-I lunecă pe mîneci soarele din sîn (...)
(Cîntecul stelelor)
Efortul de disciplinare a lirei este, si el, evident. Versul memorabil, frumos în sine, începe să primească mai dreaptă pretuire:
Soarele prea e bătrîn, va muri în curînd
Ori:
Un înger cu căpăstru la dracu-n bătătură
Ori:
Arhangheli ai boemei pe mări de alcool
Aici era un munte, acum este un gol
Nebunule, nebune, vezi clipele cum curg
O, rai de verde, verde într-un amurg, amurg
Sacralitatea lumii lui Serban Codrin a fost, pînă acum, una discutabilă. Se va duce, curînd, dracului, cum dusu-s-a, de fapt, democratia, asa de mult si intens trîmbitată de către oficiali. Cîrciuma, ca spatiu al puritătii, în fond, devine cel mai important topos liric al lui Serban Codrin. Iată un fragment din Elegie zadarnică:
Tot studiind filozofia, biet edecar la jugul vietii
Asa-am descoperit eu drumul spre-o crîsmă soră cu drumetii
Se oglindeste lîngă rîul cu ape lungi, cu ape-ncete –
Se oglindeste lîngă rîul, ce-i frate bun cu rîul Lethe

Să mergem amîndoi de mînă la cîrciuma fagăduintii
Să bem acolo singuri, singuri pîn-la înfrigurarea mintii
Să bem acolo vinul vested, căci ne-am îmbolnăvit de sete
Si vom privi cum curge rîul, ce-i frate bun cu rîul Lethe
Textul este relevant si pentru o disponibilitate lirică nedus pînă la capăt, si pentru faptul că poetul e pregătit pentru o mare schimbare.
Baladele întocmite de magistrul Serban Codrin în veacul de pomină XX atestăsfîrsitul anilor de ucenicie. Ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, renuntarea la trecut, la maestri, sau, mai degrabă, a motivul literar al maestrilor, ba dimpotrivă, cu trecerea anilor aceasta tendintă se va accentua si subtiliza.
Serban Codrin are, ca artist, o iesită din comun capacitate de adaptare a eului său la forme aparent străine, la atitudini, la ritmuri, la topos-uri. Partizanii originalitătii goale pot fi nemultumiti. Insii cu simtul timpului – ca adversar al speciei – dimpotrivă. Nici un Poet nu vine din nimic, au rădăcini Poetii, de veacuri, de milenii, dintotdeauna. Serban Codrin este unul dintre Poetii care, întelegînd în profunzime acest fapt, se conformează altor legi decît acelora, imbecile, ale originalitătii (de bună seamă, inerentă, dar în alt sens decît al unei căutări si afisări ostentative), drept care, Poetul îsi asează pe fată măsti, fie dantesti sau villonesti, fie naiv-biblice sau zen-orientale, în orice caz jocuri, trucuri, dialoguri cu lumea ca bibliotecă, Serban Codrin construindu-si opera cu răbdare, în forme fixe, subordonate unor constructii din ce în ce mai vaste.
Insolită, experienta ar merita să fie consemnată de istoricii nostri literari măcar pentru singularitatea ei. Eu merg mai departe, cred în valoarea estetică a acestor poeme cu aer vag arhaic, ironice, „desucheate” uneori, mai întotdeauna în răspăr cu o morală nicidecum comună, ci numai oarbă, fără spirit.
François Villon acceptă, cum se stie, lumea asa cum este. Revoltele sale sînt, cel mult, împotriva sortii. Veacul lui, al XV-lea, mai fericit decît cel de pomină, al XX-lea, nu cunostea ideologia.
Ce rost ar avea să ne prefacem că nu întelegem implicatiile ideologice ale prea multor versuri? Nimic nu trebuie explicat, ci numai citit:
Vouă de-aceeasi vină, cruzi si răi
Si mesteri întru barbarie
Hrăniti cu sînge si urgie
Gîzi, comisari, casapi, călăi
V-o spun: am strîns ca într-o glie
Tot ce-ati adus, teroarea si necazul
Si ura o prefac în datorie:
Cu mîna mea vă răsucesc grumazul

Pe rug aprins, pe esafod, pe cruci
În lagăre, în puscărie
E zdreantă voastră de împărătie
Ca un oftat profund de toamnă în butuci
Ne-ati pus la zid, ne-ati îngropat la temelie
Bubosilor, să nu vă văd obrazul
Cel mirosind a slugă si tămîie:
Cu mîna mea vă răsucesc grumazul
(Balada celor în veselie la ceasul de mînie)
Cum am putea ascunde, si la ce bun, disperarea si revolta din versurile atît de muzical caligrafiate ale Baladei fluviilor din Europa între cizmele mărsăluind si prostii decretînd?
Cînd iarba fierbe fără slavă
Si gîtuie lăutele în greieri
Cînd prostii decretînd otravă
Ne bat cu bîta peste creieri
Cînd florile ascund în miez fitile
Sub argintii petale de armură
Cînd fluturii au roti si au senile
Ne nastem si iubim cu ură

Cînd imnurile au focoase, plopii
Sărută moartea pe custură –
Noi între fluviile Europei
Ne nastem si iubim cu ură
În Balada veacului de pomină XX motivul lumii pe dos, dezvoltat, ce-i drept, într-un limbaj de nobilă calofilie, nu sugerează, cum ar fi de asteptat, grotescul, ci doar un rece sarcasm:
Stiu gunoieri sfintind icoane
Stiu ctitori fără ctitorii
Stiu crizanteme pe maidane
Si spini murdari în florării
Stiu călăreti cu saua-n spate
Si viscole în miezul pîinii –
Împlîntă frica pe cetate
Înjunghiată steaua mîinii –
Stiu prăbusiri care înaltă
Si înăltări înjositoare
Stiu disperări, ce-aduc sperantă
Stiu linistile grăitoare

O strofa precum aceasta,
O zodie cernită ne mîntue la sorti
Murim printre vii, trăim printre morti
Cu áripi uriase, săbii de pămînt
Azurul ne absoarbe din ce în ce mai rar
În spinare frîne de mărfar –
Cavaleri ai pulberii din vînt:
Cuvîntul meu, cuvîntul meu înspăimîntat
La zidul tăcerii a fost împuscat
(Baladă la zidul tăcerii)
grea de aluzii subversive, sporeste, parcă, delicatetea senzuală a celor mai multe dintre baladele erotice, animate fie de prezente exotice, artificial frumoase,

La gît si-n deget – jucării
Si constelatii aurii
De parcă-un templu-ar lumina
Într-o pădure japoneză
Arome de migdal sorbea
Din tigareta new-york-eză –
Dar cu gelosul după ea

Un paradis între femei
Femeie paradis de spray
Hotare ar cutremura –
Cea mai felină trecătoare
Dumnezeiască haimana
Si de infern mîntuitoare –
Dar cu gelosul după ea
(Balada cu femeia de paradis îmbietoare si de infern izbăvitoare)
fie de nurii aparent mai accesibili, dacă truverul n-ar face parte din speta eternilor păgubosi:
Răbda Maria nume de fecioară
Si Tatiana giugiulea pianul:
S-avea pe bune cu-unul Brahms, germanul
Si întrolaltă mă trăgeau pe sfoară –
Petra cu ruj pe buze în ghiozdan
Si Ulpia cu viata-n debandadă –
Pe Dana-am sărutat-o cu bravadă
Si-n buzunar noroc de patru bani
(Baladă scrisă duminică după-amiază, dar mai cu seamă isprăvită în zori, cînd tu plecînd)
Îndelungul exercitiu prozodic si rîvna neostenită întru lirismul ludic si pitoresc păreau să statornicească în Serban Codrin un poet baladesc si cam bizar, cînd îngăduitor sau ironic, cînd sarcastic pînă la satira cea mai corozivă, comparabil cu Leonid Dimov, Teodor Pîcă, însă deloc în preajma fumului de tavernă a lui Tudor George, proprietari, si ei, ai unor spatii lirice inconfundabile. Baladele i-au creat lui Serban Codrin faimă printre poeti, faimă deloc spurcată, cum ar fi spus Tudor Arghezi, ajunsă pînă la urechile atente la sunete fundamentale ale lui Stefan Aug. Doinas, care a înlesnit, prin autoritatea sa, editarea într-un volum atent cenzurat, (Imnuri către Soare, editura Albatros, 1982), după multi ani de asteptare a respinsului si marginalizatului poet.
N-a fost să fie capătul drumului, Serban Codrin, desi pe culmi, abia începea un urcus spre o altfel de poezie.
***
Următoarea treaptă codriniană este aceea a Incantatiilor. Modelul exterior ar putea fi persanul Omar Khayyam, de ale cărui rubaiyate poetul român se apropie, probabil o dată sau de două ori, primejdios de mult:
Vreau să-mi sărut iubita cu dragoste pe mînă
Si gura mea sărută o mînă de tărînă
Vreau să ating iubitei obrajii sfiiciune
Si gura mea atinge desert desertăciune

Cîteodată, rar, spiritul vremii se manifestă, aluziv, ba păunescian,
Frunză uscăciune, frunză din alt an
A murit, măicută, încă un tăran
S-a ascuns de muncă, vai de crucea lui
Si-a lăsat în grijă sapa nimănui
ba oarecum cu fiorosenia lui Ion Gheorghe:
Înăbusind pe-amurg drapele-nsîngerare
Cu sapele, cu palmele trăsnite-n bolovani
Cu snopii de copii, cu soarta în spinare
Se-ntorc tăranii din războiul miilor de ani
Se întîmplă însă si jocuri mai subtile, precum această viziune parodic-infantilă a călăului vindecător:
De ce rîde
Domnul gîde?
Pentru că
Vindecă
Incantatiile sînt 117 catrene splendide, fremătînd de lirism, reflexive nu în maniera presocraticilor, pentru că Serban Codrin nu creează texte filozofice, ci poezie marcată de viziune, nicidecum rationamente uscate.
Existenta umană e tragică, pentru că astfel a fost gîndită de Dumnezeu, suferinta noastră e componenta unei creatii perfecte:
Stelele sînt puncte scăpărate de-un
Geometru-al sortii pe mătase-albastră
Mîna Lui de arsiti friptă, si furtuni
Caligrafiază tragedia noastră
Perspectiva e cosmică si senină, în fond,
Stele tinere, aspre, sticlind se răscoală
Fără nici un răgaz galaxiile mor renăscînd
Cad în sine, roiesc înfocat pînă cînd...
Dar ce liniste în univers, colosală
Chiar dacă îndoielile vin în cascadă, relativizînd binele si răul:
O casă mică – împrejurul micii jucării
Pămîntul verde, verde, verde, tuns ca un soldat
În pustnicia Lui – viu între morti, mort între vii –
Îndură unul Dumnezeu, bătrîn si exilat
Sau:
Pe goliciunea mării-alinti putreziciunea
Si în rărunchii beznei tăinuiesti minunea
Cumplite Doamne, te acuz la judecată!
Nu ti-ai iubit creatiunea niciodată
Si încă:
Cine-a făcut lumina cu binele deodată?
Cine – luminătorii si patima cît veacul?
Nu cred! Lumea nu este de Dumnezeu creată
Să cred? Atunci de lume se foloseste dracul
Sunetele baladesti continuă, cu nuante villonesti,
Gunoi bubos, gîngănii, putregai
Cîndva stejar, clopotnită de rai –
Babă, strigoi duhnind a iad...ehei!
Cîndva ardeau hotare pentru ochii ei
Si:
Barocă, aurie, dilie-n cîrdăsie
Cu vrăjitorii celor mai desucheate arte
Of, carnea ta, iubito, unde ursita scrie
Ca pe-un tărîm lunatic: primejdie de moarte
Dar sînt si semne clare prevestind miracolul ca substantă a poeziei
Hipnotizat mă-absoarbe paradisul pentru că
Mai înfloresc salcîmii ca un somn, ca o răsplată –
Fără sfîrsit miresmele cîntînd îmi vindecă
Delirul de a fi o dată pentru niciodată

Sau:
În focul uimirii să arzi ca steaua tăriilor
Ce haruri, ce taine se nasc si fulgeră-n astre?
Brînduse de munte-nfloresc în umbra stihiilor
O, soarele, marele – soim cu aripi albastre

Iată o mărturisire, la care, poate, ar fi trebuit să ne asteptăm:
Zei măsluiti în ode, zei rătăciti în ceată
Zeii realitătii m-au pălmuit pe fată
Vrînd inima albastră de ocnă să o vindec
Corăbii scufundate am ctitorit în viată
Scrisă în anul 1982,cartea celor 117 heliodii a fost respinsă din sumarul volumului Imnuri către Soare si a mai asteptat 15 ani pînă să fie tipărită, asa că ultimele poeme din serie ascund multă si mare si senină amărăciune, totul încheindu-se cu semnătura autorului, ca un epitaf obosit:
Mai stii, Serban Codrin din Bărăgane
Eretic filozof între tampoane
Ce-aurifer tezaur – sărăcia
Si felinar stins noaptea – poezia
***
Imnice în adevăratul înteles al cuvîntului sînt cel 38 de poeme în formă fixă, Heliodii, o formă practicată doar de Serban Codrin. Sînt texte de vrajă incantatorie:
Lumină – magică dorintă
De nefiintă spre fiintă
Ce-i fulgerul decît aripă
Si frenezie de o clipă
Si pînă-n temelia firii
Nesatiul nemărginirii
(XXII, 1-6)
Imnul XXXV dă întreaga măsură a acestui gen de poezie scrisă, parcă, în afara timpului:
Boul materie domoală
Si virginală nădusală
Coarnele foc mistuitor
Înfipt în stînca oaselor
Argint albind, iluminînd
Pogoară boul pe pămînt

Un zeu îl mînă dindărăt
Trăznind cu fulgeru-ncordat
Spinarea blîndului ascet
Greoi si neîngenuncheat

La nesfîrsit tîrăste-un car
Pe rotile de piatră, mari
Si numai fluturii visînd
L-aud prin univers trosnind
Un car domol, un bou cuminte
Planeta – car de oseminte
De la acest nivel, aventura lirică a lui Serban Codrin pare a se frînge, poetul renuntă să mai bată la usile încuiate ale editurilor, ale revistelor literare. Nu-i mai interesează nimic exterior. Complet marginalizat printre colegii de generatie, începe un exercitiu personal, să recitească în versete epopeea Tiganiada (varianta a doua, 1812) de Ion-Budai Deleanu (1760-1820). Îi va lua mult timp de muncă intensă. Cu credinta că marele poem este cea mai importantă creatie epică a poeziei române, o operă fundamentală, SerbanCodrin desăvîrseste proiectul, care, abia după 10 ani de la finalizare, are norocul să vadă lumina tiparului (Ion-Budai Deleanu, Tiganiada, poem eroicomic într-o recitire, Editura Dacia, Cluj, 1994). Încărcat de energie, după munca epuizantă la poemul în versete, poetul revine la propriile proiecte, dar vremurile sînt împotrivă si totul trebuie ascuns în sertare, la fel, pentru multi ani.

 

 

Home