SCARA
 
Acolo unde se termină totul începi să plutesti
ca iluzia în mintea în care realitatea
s-a făcut terci,
poti fi vesnic asa cum par a fi cetătile în
care bîntuie fantomele
prin mintea în care realitatea e deja pulbere
din care numai norul va arăta ca o scară a cerului,
nici măcar nu te poti îndoi de tine
pentru că tu nu mai existi,
abia de se mai vorbeste de tine pe acolo pe unde
zilnic se moare ca boabele de grîu măcinate
între pietre ca realitatea făcută scrum în mintea
celui care s-a lăsat în iluzie
ca în cenusă phoenix, acolo unde se termină totul
si poti simti vesnicia ca pe un sat părăsit,-
 
prima ta înfătisare abia vizibilă se face una
cu cerul, pe pămînt încă se moare,
acolo nu vei trăi decît viata vesnică a facerii
la nesfîrsit,
acolo unde se termină totul, tu doar începi
să existi asa cum crezi acum
printre aceste gînduri ca niste femei dezbrăcate în ochii tăi ca bucuria unui gînd
gata să se sfîrsească în faptă, o realitate
din care îti tragi sufletul ca pe un înecat la mal,
doar un fir de praf asezat de ploi
în fundul pămîntului,-
 
încă te plimbi, mîinile au tot timpul de lucru,
clădesc, risipesc, ochii încă ti se trezesc din somn
unde trăiai aproape ca în afara timpului,
te amesteci, dai la spate timpul, cel din fată
te risipeste încet spre trecut,
nu cazi, mereu te ridici ca o pulbere pe straiele
îmbrăcate mereu în zadar,
orice lucru făcut s-a dovedit inutil, adus la zero,
numai iluzia plutea usor peste viata
în care sîngele se măcina pînă la scrum,
pînă la cenusă, pînă la cer, acolo
unde totul se termină, ajuns tu începi să-ti
dai jos rînd pe rînd realitatea din care
nu mai rămîne nimic,
din acel nimic începi să-ti
trăiesti iluzia ca pe o viată din care nu se mai moare,-
 
abia a doua ta înfătisare nu o mai vezi,
o simti numai ca pe o briză trecînd prin tine,
trupul tău rămas să se uite definitiv,
doar tu sub acele îmbrătisări ale aerului
te rostogolesti
la nesfîrsit în somnul pe care
niciodată nu l-ai trăit pînă la capăt,
zilnic te trezeai, îti rupeai visele ca pe niste hîrtii scrise neînteles,
îti făceai de lucru din te miri ce,
măcinai sîngele asa cum fac între aripi păsările
cu aerul ce le tine în zbor,
zi si noapte repetai acelasi huzur al trupului,
acelasi chin al celui care îsi zidea realitatea
ca pe o icoană în care se închina de după iluzia care mijea ca ochii de îngeri
în visul copilului,
ca o repetitie din care memoria retinea alergarea
din sine pînă la capăt, pînă acolo unde se va termina
totul si vei începe ceea ce-ai pregătit de la nastere,
moartea si apoi viata ta vesnică,
pe spusele fărîmitate ale mîinilor care se risipeau
sub umerii de pe care îngerii plecau
asa cum pleacă femeile din turele de noapte
ale unor fabrici de jupuit pielea timpului
tatuată cu numele abia tîrziu descifrate
de cei ce citesc cerul, –
 
mereu
te-ai acoperit cu tristetea altora, trăgînd-o peste tine
ca pe o plapumă de sub care de fiecare dată
iesea altcineva cu care trebuia să te obisnuiesti,
se îndepărta sufletul de tine atît de mult
încît trebuia să respiri adînc
tot aerul din jur prin care se hîrjoneau îngerii
ca niste stelute în ochii tăi deschisi ca ferestrele
hotelurilor dimineata cînd de sub bratele cameristelor
roiau musculitele drosofila,
nu ti-ai mai dat-o jos, peste fata ta stă
întins Modigliani ca în poalele lui Mary Rosalie,
îi curg lacrimile în care îngerii
îsi clădesc obrăjorii lor veseli,
nu plînge, nici tu nu mai plîngi,
te aduni ca o grămăjoară de fulgi prin care
trec măturătorii grăbiti spre fericirea cuibărită în vis,
te strecori linistit în patul tău ocupat
de un milion de gînduri pe care nu le vei descîlci
pînă-n zori cînd va trebui să-l scoti în lume
pe cel ce te-a tinut în viată încă o zi,
nu poti huzuri cu ea lîngă tine, nu o poti
izgoni, îti este atît de aproape
încît o asezi peste fata celui care era pregătit
să se bucure de încă o zi,
o tragi apoi peste tot trupul ca pe o togă
în care stau o mie de judecători
cărora nu stii ce să le răspunzi,
apoi ea se zideste în tine ca un fir de nisip
peste stînca deja adunată acolo,
nimeni nu are nevoie de ea, nimeni nu mai are nevoie de tine
cînd ea stă cocotată în ochii tăi
ca o sperietoare,
nici tie nu-ti este de folos,
nici lui Dumnezeu, asa cum ti se cîntă în strană,
bucurati-vă,
bucurati-vă
bucurati-vă,-
 
nu te poti bucura cînd n-ai cu cine te bucura,
aici unde începe totul abia de reusesti să faci primul pas
că următorul o si ia înapoi,
nu poti fi fericit cînd din fata ta vine trecutul
pe care altii ti-l scriu, tu abia de-l poti
întelege, asa cum fac mătănii fără să stie pruncii
în burtile mamelor lor,
nu te poti înveseli acum,
nu te vei bucura nici mîine,
nu-ti va fi bine,
linistea îti va fi furată de cum te vei apropia de ea,
nu încerca mai mult decît privirea spre cer,
ti se spune acest lucru chiar dacă în gura plină de
cîntece auzi ropotul raiului năvălind spre iad,
de cele mai mult ori este invers,
o noapte pregătită de cum începi să mergi
pînă cînd ajungi să plutesti
ca iluzia în mintea în care realitatea
s-a făcut terci, –
 
peste tine se vor turna găleti de lacrimi
sau nu,
peste tine va sta cerul cum a stat peste venirea
si plecarea ta de milioane de ani,
peste tine vor creste flori,
vor veni abia atunci femeile să le rupă,
să le aseze în sîni, sub perini
ca pe busuiocul aducător de noroc,
nu vor sti cum te-ai numit, vor sti să privească
prin tine în cer, nu vor pluti încă acolo,
lor iluzia le este străină, lor numai dragostea
pe care ti-au furat-o le este dată ca pe o pedeapsă
de ea să se bucure,
peste tine vor alerga ele, tu vei pluti,
prima treaptă va fi a ta,
a doua, tot a ta,
a treia, deja dincolo, a plutirii spre infinit,
vesnic cum par a fi cetătile
în care bîntuie fantomele prin mintea în care
realitatea e deja pulbere,
în mintea lor stă cuibărită orice sperantă,
lasă-le lor tristetea pe care ti-au tras-o peste trup
ca pe o piele pe care si-au scris
numele, suferintă literă cu literă,
să se bucure,
numai ele să se bucure,
cînd vor avea cu cine să se bucure –
 
ea stă departe si de departe se vede pînă aici cum mor

Home