Gellu DORIAN

 

 

 

Astfel lista poetilor de pînă la acea oră, din care citisem cel putin o carte, dar de regulă, fiind lucrător la Colectura bibliotecilor, la Centrul de Librării Botosani, în perioada 1978-1979, nu-mi scăpa din mînă mai nimic, iar din unii poeti aveam tot ce apăruseră pînă atunci, nu numai din poetii români, dar si din cei străini, cît se putea, repere fiind „Panorama poeziei universale” a lui A. E. Baconski, apărută în 1972, pe care am recuperat-o de vreo trei ori de la anticariat, dar si alte antologii, iar în privinta poeziei americane mă ghidam după Serge Fauchereau – „Introducere în poezia americană modernă”, deci lista poetilor români fisati, si de care dau în caietul meu, arăta cam asa, luînd-o cronologic(la acea oră nu apăruse „Istoria poeziei românesti” a lui Mircea Scarlat, ajunsă si ea, al aparitie, din cauza mortii premature a istoricului literar, la poetii interbelici, iar preconizata istorie a poeziei românesti a lui Radu G. Teposu, oprită si ea în fise, probabil, doar în proiect, tot din cauza mortii tragice a criticului literar optzecist) : Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ienăchită Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Alecu Văcărescu, C. Conachi, Nicolae Văcărescu, Gh. Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, Ion Prale (am notat în caiet în dreptul lui: „stranie ideea de studiu despre pozitia patului, studiu ce se doreste în intentia lui Corneliu Popel a se transforma în teză de doctorat!” – nici această teză n-a mai fost posibilă din cauza mortii premature a poetului dărăbănean), Beldiman, Anton Pann, Ion Eliade-Rădulescu, C. Bălăcescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Andrei Muresanu, Nicolae Pauleti, Vasile Alecsandri, Eminescu, Veronica Micle, I.L. Caragiale, Ioan Nenitescu, Alexandru Macedonski, Andrei Bârseanu, Dim. Teleor, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahută, Mircea Demetriade, T. Robeanu, Traian Demetrescu, Iuliu C. Săvescu, George Cosbuc, Ioan Păun-Pincio, Artur Stavri, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, George Tutoveanu,  Ovid Densusianu, St. O Iosif, Mihai Codreanu, Stefan Petică, Elena Farago, Tudor Arghezi, Panait Cerna, Octavian Goaga, Ion Minulescu, George Bacovia, Urmuz, V. Voiculescu, Al.T. Stamatiad, George Topîrceanu, Emil Isac, Alice Călugăru,  Barbu Nemteanu, Emanoil Bucuta, Mihai Săulescu, Al. Mateevici, Artur Enăsescu, Horia Furtună, Nicolae Davidescu, Eugeniu Sperantia, Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, I.M. Rascu, Ion Pillat, Aron Cotrus, Adrian Maniu, Perpesicius, George Magheru, Mateiu Caragiale, Demostene Botez, Mihail Celarianu, Camil Petrescu, Al. O. Teodoreanu, Otilia Cazimir, Ion Barbu, Lucian Blaga,  Ion Vinea, Tristan Tzara, Stefan Nenitescu, B. Fundoianu,G. Călinescu, Al Philipide, Camil Baltazar, Zaharia Stancu, Ilarie Voronca, Stefan Roll, Ioan I. Ciorănescu, Simion Stolnicu, Radu Gyr, Virgil Gheorghiu, Radu Boureanu, Dan Botta, Mihai Beniuc, Constantin Nisipeanu, Virgil Carioanopol,  Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Ion Sofia Manolescu,  Victor Valeriu Martinescu, Miron Radu Paraschivescu,  Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Gherasim Luca, Maria Banus, Gellu Naum, Magda Isanos, Dimitrie Stelaru, Teohar Mihadas, Stefan Baciu, Constantin Tonegaru, Mihu Dragomir, Andrei Ciurunga, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, Stefan Augustin Doinas, Ion Caraion, George Mărgărit, Darie Magheru, Ben. Corlaciu, Lucian Valea, Nina Cassian, Alexandru Lungu, A.E. Baconsky, Marcel Gafton, Leonid Dimov, Tudor George, Dan Desliu, Radu Cârneci, Toma George Maiorescu, Alexandru Andritoiu, Ion Horea, Vasile Nicolescu, Ion Brad, Aurel Rău, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Nicolae Neagu, Petre Stoica, Florin Mugur, Romulus Vulpescu, Anghel Dumbrăveanu, Grigore Hagiu, Negoită Irimie, Nichita Stănescu, Horia Zlieru, Florenta Albu, Ovidiu Genaru, Miron Cordun, Ion Gherghe, Nicolae Labis, Doina Sălăjan, Grigore Vieru, Gheorghe Grigurcu, Miron Kiropol, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Sorin Mărculescu, Sergiu Adam, Dan Laurentiu, Mircea Micu, Darie Novăceanu, Ioanid Romanescu, Cosntanta Buzea, Marin Tarangul, Gheorghe Azap, Cezar Baltag, Emil Brmaru, Ion Cocora, Ilie Constantin, Sebastian Costin, Mihail Sabin, George Iarin, Nicolae Ioana, Cristian Simionescu, Ovidiu Hotinceanu, Slavco Almăjan, Mircea Ciobanu, Gheorghe Istrate, Alexandru Grigore, Ion Iuga, Gheorghe Pitut, Constantin Abălută,  Adi Cusin, Mihai Elin, Cezar Ivănescu, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Pop, Marius Robescu, Alexandru Miran, Nicolae Turtureanu, Mihai Ursachi, Vasile Vlad, Ana Blandiana, Eugen Dorcescu, Serban Foartă, Virgil Mazilescu, Gabriela Melinescu, Dusan Petrovici, Nicolae Prelipceanu, Pan Izverna, Grigore Arbore, Horia Bădescu, Ion Drăgănoiu, Florin Muscalu, Ion Nicolescu, Paul Emanuel, Adrian Păunescu, Dumitru Pricop, Marius Robescu, George Alboiu, Gavril Matei Albastru,  Vasile Igna, Marin Mincu, Stefania Plopeanu, Mihai Cantuniari, Dorin Tudoran, Daniel Turcea, George Tărnea, Radu Ulmeanu, Constantin Stefuriuc, Dinu Flămînd, Ioana Ieronim, Dumitru M. Ion, Iolanda Malamen, Florica Mitroi, Gabriela Negreanu, Lucia Negoită, Nastasia Maniu, Aura Musat, Tamara Pintilie, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dan Verona, Lucian Avramescu, Vasile Dan, Mircea Florin Sadru, George Florin  Cozma, Ioana Diaconescu, Grtete Tartler, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ioana Crăciunescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Dinescu, Ioan Flora, Octavian Doclin, Sabin Opreanu, Damian Ureche, George Damian, Ion Beldeanu, Mihai Florin Petrescu, Ion Crînguleanu, Nicolae Tatomir, Dumitru Tiganiuc, Dumitru Ignat, Corneliu Popel… O listă si ea selectivă, lăsînd în urmă alte cărti care chiar nu mă interesau, ale unor poeti lipsiti de orice valoare, de orice interes: erau poetii proletcultisti, obedienti noului regim. (Pe Ion Crînguleanu îl fisasem din mai multe motive – unu, cărtile lui de început nu erau de lepădat pentru acea perioadă, doi, era din Cosula si-l cunosteam, avusesem mai multe întîlniri benefice cu el – îl stia pe Kavafis pe de rost! - , trei, le adusese la Cosula, mai întîi pe Constanta Buzea, apoi pe Daniela Caurea, o femeie extrem de frumoasă si poetă destul de bună (a murit la cutremurul din 1977), patru, eram verisori de mîna a treia, cum se spune si-mi oferise toate cărtile apărute pînă la acea vreme, destul de multe; după ce a dat în obedientă fată de Ceausescu, m-am lepădat de el, cum se spune). Din poemele selectate, multela număr, redau aici doar poemul „Corydon” de Radu Stanca, poem uitat de mine în acel caiet si auzit apoi, jult mai tărziu, după ’90, de poetul Daniel Corbu, care, pentru necunoscători, nu enunăta si numele autorului:

„Sunt cel mai frumos bătbat din orasul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de gratios port inelu-n ureche,
Si-atît de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeste-n oras toată lumea.
Sunt printul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimase,
Prin părul meu vînăt, subtiri, trec ca ata,
Si toti mă întreabă: sunt moartea, sunt viata?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?
Si nu-i chip să scap nici pe străzi mărginase…

Panglici, cordelute, nimicuri mă-acopăr,
Cînd calc, parcă trec pe pămînt de pe-un soclu,
Si-ntregul picior cînd păsesc îl descopăr,
dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha! Ha! dac-ati sti cît vă sade de bine,
Cellalt ochi s-amuză si-l las să s-amuze.

C-un tainic creion îmi sporesc frumusetea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,
Si-n loc de scuipat am ceva ca un  lapte,
pantofi cu beretă mi-ajută zveltetea,
Si-un drog scos din sînge de scroafă nobletea.

Toti dintii din gură pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămasă,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept, tatuat am un taur,
Si fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite
Umbresa cu cap de pisică rînjeste,
Si nu stiu de ce, cînd plimbarea-mi prieste,
Cînd sunt multumit c-am stîrnit noi ispite,
Din mine ies limbi si năpîrci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Si însămi natura atotstiutoare,
Ea însăsi nu stie ce sunt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit între case,
n turn de pe care cad pietre pretioase.

Sunt cel mai frumos din orasuul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de gratios port inelu-n ureche,
Si-atît de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.”

Pînă aici se delimitează prima etapă a lecturilor mele, care, evident cuprindeau si o serie de cărti ale poetilor străini, pe care o să-i amintesc mai jos. Un prim reper, de fapt, în jalonarea istoriei poeziei românesti, prin prisma cărtilor de poezie citite de mine, ar fi acel extrem de furibund, pentru acea vreme, Colocviu National de Poezie de la Iasi, din 1978, moment în care si legenda poetului Nichita Stănescu si-a făcut loc si în provincie, iar opera lui se delimita de restul cărtilor sale prin „Epica Magna”, etapă din care apare o oarecare diluare a discursului poetic stănescian, dar si prin anuntata „promotie optzeci” de Laurentiu Ulici, care a invitat un număr de tineri poeti, peste vointa cenzurii disperate care se afla în sală, să citească din creatiile lor. Dar generatia a fost anuntată, tot în acel an mi se pare, de aparitia cărtii Ilenei Zubascu – „Întru totul”, carte reper pentru cine vrea să facă o cronologie a promotiilor literare si să observe anuntarea unui altfel de discurs poetic, oarecum adus în scena poeziei românesti de precursorii încă vivace Virgil Mazilescu, Angela Marinescu, Vasile Vlad si Cristian Simionescu. Iată si poemul emblematic (pe lîngă prima carte a lui Petre Romasan) care anunta generatia optzeci, moment de ruptură de discursul poetic de pînă atunci si etalonarea altui discurs:

„Generatia noastră nu trece prin lume
ca umbra prin apă,
sufletul ei învesmîntat în lavă
smulge
penele îngerilor căzuti.

Asteptăm viitorul cu încredere
ca laptele proaspăt la usile caselor,
noi nu suntem hornuri
specializate pentru diverse specii de fum
ci vetre arzînd
pretutindeni
focul unic al tineretii.
Corbăbiile cu care avem să-ngropăm universul
nu au alte pînze în care să bubuie vîntul
 decît propriile noastre flăcări uriase.
Fiecare poem al nostru este o anchetă
interogînd realul dintre atomi si stele,
o permanentă întrebare pe masa muncitorului în zori,
o splendidă solicitare a mîinilor întinse după pîine,
propunere fără de moarte realizîndu-se mereu
unificînd pe dinăuntru lumea
 ca tărmurile mării pe sub mare.

Niciodată nu-i prea devreme,
niciodată nu-i prea tărziu.
Trebuie să inventăm împreună
un plus nemărginit de fericire.”
          (Ileana Zubascu – Generatia noastră).

Numia „Cartea de iarnă” a lui Ion Muresan a mai putut jalona atît de clar vîrstele poeziei românesti contemporane. Dar despre asta mai la vale.

Dar au început în acea perioadă euforiile unor întălniri cu prietenii care se prelugeau pînă peste zile si nopti, timp în care se citea, se recita, se comenta poezie în draci. Eram într-un oras ce părea mort în foama lui de manifestare. Aici se năcuse Eminescu, dar de el se vorbea, pe scurt si cu urechile foarte ascutite la ceea ce se spunea, doar în ianuarie si iunie. În rest era întuneric, frig, foame si disperare. Dar noptile de primăvară păreau raiul pe pămînt si strigam prin parc, pe străzi, cît ne tinea gura:

„Nu-i nimic, în noaptea asta
Luna junghie copacii,
Frunzele si iarba de sînge s-au umplut,
ce frumoasă-i viata, la toti dracii,
Dati din mînă-n mînă cănile de lut!”

Strofa i-o atribuiam lui Esenin, dar cine stie a cui o mai fi fiind. Dumitru Necsanu, care debutase prin 1971 în „România literară”, lăudat de Geo Dumitrescu si de Doinas în „Familia”, cu regretul că nu-i poate publica poemul „Omphalos”, perora astfel de strofe prin parcul din fata militiei încît curiosii de acolo, ca un client al lor, îi aplicau amenzi care nu puteau anula dragostea lui pentru poezie. Si se auzeau iarăsi versuri precum:

„Otrepe suntem din mocirla hram
Ne terfelim, că cinstea-i de haram
Si-n ăst’ traftir ne ducem veacul…!
                   (După Villon)

Din care mai recitam cu aplomb:

„Eu sunt Francois - si de-aia-s breaz! –
Făt din Paris lîngă Ponthoise.
În streang va sti bietu-mi grumaz
Cît trage curul la necaz.”

(Patruversul pe care l-a făcut Villon cînd a fost osîndit la moarte.
Trad. de Romuls Vulpescu).

Mai aveam si alte recitări la liber:

„La curtea cu trei crasi valahi
a lui matei, bătrînul rege,
născu femeia mea de frig –
din stirpe rea, întîiul rege.
Si robi l-au botezat, si sfinti
l-au fost sfintit pre el cu nume
si pe sub pajeri l-au trecut
si l-au împins bolnav pe lume.
Vreme cu vreme i-au fost dat
si poate o femeie-amară
si poate un toiag de faceri –
si l-au hulit din el afară.

Si eu eram atunci bătrîn
si ei prădară-mi semintia
si m-au mintit că sfîntul duh
o au prădat-o pe Maria.
O, eu eram atunci plecat,
asemenea lui Irod, pe lege,
la curtea cu trei crai valahi
a lui matei bătrînul rege…”
         (Miron Cordun – Curtea veche)

 

Sau:

„Prieteni, am lipsit mult,
Am fost dincolo, pentru încercare,
Mortii nostri sunt bine,
Ne trimit sănătate si lăcrămare.

De-acum să-i lăsăm. O iarnă
Să ne-adîncim în hruba unui schit,
O băutură sfîntă ca oloiul
Să spele tot ce-am preacurvit.

Din cînd în cînd căte-o buseală
Să-ncerce-nchizătura locului.
Nu vom deschide. Nu e vîntul
Si-o fiară e păcat să o răpui.

Ce spuneam? Fratii nostri
Sunt tot în deal. Beau si trăiesc.
Nu i-am văzut. Erau pe prunduri
Îngeri, si-am ocolit. Nu pîngăresc.

Eu? Tot asa ca lemnul
Mult însetat de udătură…
E-o liniste în mine cîteodată,
Că îmi aud cuvintele în gură.

Prietene, sănătate si floare!
Se luminează si mă va dibui
Cel care mi-a schimbat
Pe-un pumn de nemurire, întîia zi.”
(Ovidiu Hotinceanu – Scrisoare)

Ovidiu Hotinceanu este un poet total uitat, pe nedrept. Poezia lui din cele cinci sau sase cărti publicate poate sta mărturie reconfirmării unui talent de exceptie. Mai redau aici, spre argumentare, încă un poem de Ovidiu Hotinceanu:

„Dormi doamna mea
Douăzprezece ceasuri mor în douăsprezece turnuri
Somnul moare în baioneta santinelei
Si te iert desi
Cartea mea nu are semne de pace
Ci osteni presărati cum florile de cîmp
Cartea mare are cuvinte începute cu litere mari
Oh, umblă fiare prin cetatea viselor
Si nu mă apăr desi
Sunt oradă rară
Dormi doamna mea si nu te teme
Te voi duce spre glorie desi
Drumul trece pururi prin moarte.”
              (Nu mă apăr)

Un alt poet, desi printre noi, uitat de la o zi la alta, de o extraordinară originalitate, Vasile Vlad a atras atentia asupra poeziei sale, în 1978, prin cartea reper, as spune eu, pentru noua deschidere ce se anunta deja – „Îndreptările doctorului Faustus sau calea cea mai lungă”. În caietul meu mi-am notat poezia Pedeapsă:

„Unul îl tine pe celălalt să nu fugă,
celălat îl tine pe altul de vorbă,
ultimul tace gîndindu-se la singurătate.

A doua zi, măine,
i-om pregăti adevărului piatra, pomana de zoaie,
nici măcar degetul arătător. Vai de cel din Of!
Este un fapt cunoscut că nechibzuinta
îsi face damblaua si-n costumul de ginere;
asa că privighetoarea încearcă să cînte aidoma cucului,
 asa că poti alege cît vrei între o tobă si un ghioc,
asa că poti să te rogi; dă-i cu roaga,
dacă vezi vreo biserică-n moara de vînt – pentru
orbul din carnea pungită, pentru iertare, pentru
ce-a mai rămas.
Avem despre ce discuta.
dacă-mi arăti că sunt prob, arată-mi!
Dacă mă convingi că sunt viu, convinge-mă!

ce vrei să te faci, băiete,
cînd vei fi mare?
– Apă!

Bine. dar nu uita.

Unul îl tine pe celălalt să nu fugă,
celălalt îl tine pe altul de vorbă,
ultimul tace gîndindu-se la singurătate.”

Un alt poet lăsat la margine, pe nedrept, si care ar trebui să umple manualele de literatură, este Cristian Simionescu, din care la acea vreme notam:

„ Cîntecul acesta plin de sfiosenie
l-am auzit la un casap:
„Dar e un ul care m-a salvat de la încec
dar e unul care m-a salvat de la înec,
dar e unul care m-a salvat de la înec.”

Ei, asta-i! În rest:
„ e unul care m-a salvat de la înec.”

Vrei o descriere a lui în detaliu,
ceva biografic?
Ei, bine – „ e unul
care m-a salvat de la înec.
Ei bine, el s-a înecat.
Ei, asta-i.”

Si Ion Mircea mi-a atras atentia într-un mod aparte. Cu el si cu un alt sibian stiam cam încotro trebuie să o ia poezia noastră:

„Am treizeci de ani si-n floare
vai eu n-am văzut piperul
                 lăudat fie piperul
Visnu însusi îl mănîncă.

la treizeci de ani în floare
va eu n-am văzut piperul
                  lăudat fie piperul
chiar de limba mamei lui.

am treizeci de ani si-n floare
vai eu n-am văzut piperul
                   lăudat fie piperul
lăudat ca aurul.

la treizeci de ani în floare
vai eu n-am văzut piperul
                   lăudat fie piperul
cum e-n grajduri taurul.”
                 (Lauda piperului)

Dar Ion Mircea urma să se impună cu Copacul cu 10.000 de imagini, Piramida împăturită, Socul oxigenului si antologia Pororoca.

Trecînd spre alte lumi, unde poezia curgea în valuri care nu udau si ochii nostri, am găsit bucurii mari în cărtile sfinte pe care le mîinile mamei le făcea ferfenită. Am notat în caietul meu:
„1. De as grăi în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-al cunoaste si orice stiintă, si de as avea atîta credintă încît să mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Si de as împărti toată avutia mea si de as da trupului meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeste răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cît despre poorocii – se vor desfiinta; darul limbilor va înceta; stiinta se va sfîrsi.
9. Pentru că în parte cunoastem si în parte proorocim.
10.Dar cînd va veni ceea ce e desăvărsit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinta.
11. Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cînd m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedeam acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, fată către fată; acum cunosc în parte, dar voi cunoaste pe deplin, precum am cunoscut si eu.
13. Si acum rămîn aceste trei: credinta, nădejdea, dragostea. Iar cea mai mare dintre acestea este dragostea.”

(Apostolul Pavel – Corinteni, Cap. 13 – Dragostea si bunurile ei)

            Din „Ecleziastul” mi-am notat doar aceste versuri:

„Pentru toate este timp si o vreme cuvenită pentru orice lucru de sub cer.
vreme să nasti si vreme să mori,
vreme să sădesti si vreme să smulgi ce-a fost sădit,
vreme să ucizi si vreme să vindeci,
vreme să dărîmi si vreme să zidesti,
vreme să plîngi si vreme să rîzi,
vreme să judeci si vreme să dăntuiesti,
vreme să arunci cu pietre si vreme să strîngi pietre,
vreme să îmbrătisezi si vreme să te desprinzi din îmbrătisare,
vreme să cauti si vreme să pierzi,
vreme să păstrezi si vreme să arunci,
vreme să destami si vreme să cosi,
vreme să taci si vreme să vorbesti,
vreme să iubesti si vreme să urăsti,
vreme de război si vreme de pace.”

Iar din Cîntarea Cîntărilor, cea tradusă de Ioan Alexandru în 1977, un fragment:

„Eu sunt o narcisă din Saron,
Un  crin al văilor.
Precum un crin între scaieti
Astfel iubita mea între fete.
Precum un măr între copacii pădurii
Astfel iubitul meu între tineri.
În umbra lui îmi place să mă odihnesc
Si fructul său este dulce pentru cerul gurii mele.
El m-a condus în casa vinului
Si steagul ei deasupra mea este iubire.
Întărisi-mă cu turte de struguri
Împrospătati-mă cu mere
Căci eu sunt bolnavă de iubire.
Stînga lui este sub capul meu
Si dreapta sa mă îmbrătisează
Vă jur pe voi fiice ale Ierusalimului
Pe gazele ori pe ciutele cîmpului
Nu tulburati si nu desteptati
Iubirea pînă cînd o să-i placă ei.
Ascultă iubitul meu
Iată-l aici, vine
Sărind peste munti
Plutind peste dealuri.
Asemenea este iubitul meu unei gazele
Sau unui pui de cerb.
iată-l acolo, stînd în fata peretelui nostru
Se uită pe fereastră, gîndeste printre gratii
Iubitul meu a răpuns si mi-a zis
Desteaptă-te iubita mea,
Frumoasa mea si vino!
Căci iată iarna a trecut
Ploaia s-a dus, a plecat
Au apărut florile pe pămînt,
Timpul tăiatului viei a sosit
Si strigătele turturelelor se aud în tară la noi.
Smochinul si-as pîrguit fructele de primăvară
Si viile în floare împrăstie miros.
Ridică-te iubita mea
Frumoasa mea si vino!
Columba mea, în crăpăturile stîncilor
În ascunzătoarea cărăruii muntelui.
Arată-mi privirea ta
Lasă-mă să aud glasul tău,
Si privirea ta plăcută.
Prinde-ti-ne vulpile
Vulpile mici
Pustiitoarele viilor
Si a viilor noastre în floare!
Iubitul meu este al meu si eu sunt a lui
El păstoreste printre crini.
Pînă ce ziua mai adie
Si se lasă umbrele
Întoarce-te, asemeni, tu
Iubitul meu, unei gazele
Sau unui pui de cerb
Pe muntii Beter.”

Purtam de prin 1973, în buzunar, o carte de format mic, „Zi după zi/Giorno dopo giorno”) de Salvatore Quasimodo. Stiam poeme din ea pe de rost („Non mai tradito, Signore/ dogni dolore/ son fato prima nato.”- „Nu mai trădat, Domane,/ fiecărei dureri/ i-am fost primul născut”). Asa cum stiam din Ungaretti, „Soldatii”: „Stau/ precum toamna,/ în arbori,/ frunzele.”, sau o strofă din „Rătăcire”, unde, cînd eram trist, si eram mai tot timpul, înlocuiam „Ungaretti” cu „Dorian”: „Ungaretti,/ om al necazului,/ ti-e de ajuns o iluzie/ ca să capeti curaj.” Erau micile mele fericiri. Rînd pe rînd veneau si altele, după ce pusesem, atît cît se putea, la punct lecturile din Dante, Petrarca, Pindar, Villon, Shakespeare,  Maeterlink, Marlowe, Goethe, Holderlin, Novalis, Lautreamont, Rimbaud, Apolinaire, Baudelaire, Poe, Whitman, T.S. Eliot, Pound, Whitman, Prevert, Puskin, Blake, Byron, Tennnyson, cît îmi era îngăduit din diverse biblioteci (din septembrie 1979 am devenit bibliotecar si am intrat în comoara unui fond de peste un milion de unităti de bibliotecă unde mă puteam lesne rătăci cît doream!; dar pînă  atunci timp de un an si opt luni am lucrat la Colectura bibliotecilor, unde am avut privilegiul să fiu primul cititor din Botosani care punea mînă pe cărtile de poezie – si veneau suficiente titluri de carte apărute la cele saisprezece edituri din România care existau la acea oară – în total erau de fapt douăzeci si unu de edituri, dar numai saisprezece publicau si poezie, dintre care cele mai multe cărti de poezie le publicau editurile Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Litera, Junimea, Dacia, Scrisul Românesc, Facla, Univers pentru poezia străină si încă vreo cîteva). Căutam poezia mai nouă, să văd unde se găseste poezia noastră în contextul poeziei universale. Si pe lîngă „Bucuria” lui Ungaretti, „Heralzii negri” a lui Cezar Vallejo, „Tara pustie” si „Patru cvartete” ale lui T. S. Eliot, „Ploaia oblică” a lui Fernando Pessoa, „Oamenii, da, oamenii” a lui Carl Sandburg, „Versuri” a lui William Butler Yeats, „Ariel si alte poeme” a lui Eugenio Montale, „Cantos-ul” lui Ezra Pound, „Poemele” lui Rabindranat Tagore, „Cartea de poeme” a lui Federico Garcia Lorca, „Tînguirea mierlei” si „Poezii” ale lui Georg Trakl, poet pe structura căruia mi-am organizat un timp încercările mele lirice, „Poemele” lui Rafael Alberti sau ale lui Antonio Machado, poemele lui Saint-John Perse sau ale lui Gotfried Benn, Valery si Mallarme, Vladimir Holan si Vicente Aleiandre, Blok si Boris Pasternak, Maiakovski si Esenin,  W.S. Williams si e.e. cummings, căutam si „Norii magelanici” , cartea Dianei Wakoski deosebit de rîvnită, încît atunci cînd a apărut am cumpărat vreo zece exemplare si le-am împrăstiat amicilor, o poetă pe care am asezat-o totdeauna înaintea lui Ginsberg sau Ferlinghetti, Bukovski sau Gregory Corso, „Meditatii în imponderabil” a lui Frank O’Hara, „Pasii vînătorului” a lui Jose Augustin Guytisolo, „Piatra soarelui” a lui Octavio Paz, „Proces Galilei” a lui Volker Braun, „Poeme” a lui Dario Samper, „Labirinturi” a lui Imants Ziedonis, „Un ghimpe în inimă si alte poezii” a lui W.D. Snodgrass, „Numai o floare ca sprijin” a lui Hilde Domin, „Extazul mortii” a lui Srecko Kosovel, „Cuvîntare solemnă” a lui Ernst Stadler, „Sfîrsitul bufnitelor” a lui Hans Magnus Enzensberger, „Poezii” a lui Georg Heym, „Ariel si alte poeme” a Sylviei Plath, „Kra-kra” a lui Ted Hughes, „Poeme” a lui Michel Deguy, „Călătorul” neîmplint a lui Omar Lara, „Imn materiei” a lui Luis Alberto Machado, „Versuri” a lui Evgheni Vinokurov, „Metamorfozele” lui Murilo Mendez, „După-amiază” a lui Chiril Covalgi, „Sare de lup”  a lui Vasko Popa, „Insula regăsită” a lui Mimmo Morina, „Oratie pentru o renastere” a lui Paulin Joachim, „Polenul insidios” a lui Martin Booth si încă o serie întreagă de alti poeti, în special francezi si englezi, dar si italieni, din care selectam cu generozitate: nu mă omoram după Perse, desi în consideram un mare poet după care s-au mulat multi poeti de la noi un timp, dar îl apreciam pe Robert Desnos, din care chiar recitam cu plăcere adeseori poemul „Atît de mult te-am visat”: „ Atît de mult te-am visat/ că îti pierzi realitatea/ mai este tim p să ating acest corp viu/ si să sărut pe această gură mijirea/ vocii care mi-e dragă./ Atît de mult te-am visat că bratele mele desprinse strigîndu-ti umbra să-mi stea pe piept petrecute nu s-ar urni poate la/ conturul trupului tău./ Si că, în fata arătării aevea a ce mă bîntuie si mă guvernează de ani de zile/ As deveni o umbră desigur,/ O cumpeni ale simtirii./ Atît de mult te-am visat că nu mai e timp să mă trezesc/ desigur./ Dorm în picioare cu trupul pradă tuturor arătărilor vietii si dragostei si tu, singura/ ce contezi astăzi pentru mine, as putea mai putin/ sî-ti ating fruntea si buzele/ deccît primele buze si prima frunte ce s-ar ivi./ Atît de mult te-am visat/ atît am umblat, am vorbit, m-am culcat cu fantoma ta/ că nu-mi mai rămîne poate, si totusi, decît fantomă/ să fiu si umbră mai mult de o sută de ori decît/ umbra care se plimbă si se va plimba grăbit pe ecranul solar al vietii tale.” Cum de altfel nu mă emotionam la gloria lui Louis Aragon pe cît de mult îmi plăcea Paul Eluard sau Andre Breton, depăsit cu mult de suprarealistul nostru Gellu Naum. Prevert pentru mine era cu mult depăsit de mai putin cunoscutul Rene Char, poetul izolat într-o insulă, singur, a cărui moarte în 1988 a însemnat si stingerea pentru un timp a poeziei franceze. Exercitiile lui Raymond Queneau se contrau cu rafinările subtile ale lui Patrice de la Tour du Pin sau cele ale lui Rene Guy Cadou. Dar eu recitam totusi din Henri Pichet:” Mare si vrednic îl cred/ pe acel partizan de la Paris/ care domnilor de la Versailles/ ce trăgeau asupra-i/ le-a arătat curul!”. Dintr-o antologie a poeziei franceze i-am selectat pe Eugene Guillevic, Ives Bonnefoy, Michel Deguy, Bernard Dellvaille, Herri Gwilherm Kerouredan, Jean Metellus, Paol Keing, Mathieu Benezet a căror poezie îmi întărea convingerea că poezia franceză se afla într-o secare a substantei, a lipsei de idei si inspiratie, fată de poezia noastră care se afla într-o evidentă crestere odată cu aparitia poetilor optzecisti, cu precursori de talia lui Mazilescu, Turcea, Angela Marinescu, Ion Mircea, Cristian Simionescu, Vasile Vlad, ca să nu mai vorbim de Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Geo Bogza sau Constant. Tonegaru. Într-un alt caiet al meu am găsit notate două poeme: unul de Georg Trakl si celălalt de  Srecko Kosovel:

„ O, nebunia orasului mare, cînd seara
Arbori schilozi stau încremeniti lîngă zidul negru,
Prin mască de argint priveste spiritul răului;
Cu bici magnetiv lumina sfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor se seară!

Cu spaimă înghetată prostituata naste copilul mort.
Spumegînd, mînia Domnului biciuie fruntea posedatului
Molima purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, rîsul respingător al aurului!

Dar în vizuina întunecată
O umanitate mai tăcută sîngerează în liniste,
Modelează din metale vărtoase crestetul care se eliberează.
                    (Georg Trakl – Celor amutiti. Trad. de Petre Stoica)

„ Celor care caută teme sociale,
Imnuri politice, efuziuni sentimentale,
Cîntînd, le spun:
Eu sunt un arbore fără crengi.

Ce pot eu dacă timpul a făcut să mă nasc!
Ei mă refuză, stergîndu-si din priviri chipil meu,
Acestora, cîntînd le spun:
Eu sunt un arbore fără crengi.

Ei caută doar în arhive proba
Adevărului căruia timpul îi este
Garant,
Celor ce sunt închisi în cercul lor învechit,
Cîntînd le repet:
Eu sunt un arbore fără crengi.”
                 (Srecko Kosovel – Cîntec expresionist. Trad. Radu Cârneci)

În acelasi caiet mai avea notate strofe din diferiti poeti care-mi plăcuseră:

„Femeia-mi nu-i, s-a dus cu bine!
Azi pot pe săturate bea.
Cînd făr-un sfant soseam, tipa
de-mi îngheta sîngele-n vine”
(Baudelaire – Vinul asasinului. Trad. Aurel Rău)
 sau:
„ Umanul sfînt zbor zace-aici
Cu cărtile-i scrum în cădere
Spre-a-l redresa în mîini se cere
Cel putin una să ridici.”
(Mallarmé – Inscriptie pe o bibliotecă,
poem dedicat lui Alidor Delzant.
Trad. de Aurel Rău)

 

„Zori de agonie
Varsă peste prunduri
O melancolie
De prelungi amurguri.
Si melancolia
Leagănă c-un murmur,
Inima-mi oh si ea
Prin prelungi amurguri.”
         (Paul Verlaine – Amurguri. Trad. Aurel Rău)

„Carele de argint si aramă .
Prorele de otel si argint –
bat spuma, -
Ridică vietile mărăcinilor,
Adierile landei,
Si făgasele imense ale refluxului,
Gonesc circular spre est,
Spre pilastri pădurii,
Spre stîlpii digului,
Al căror unghi e izbit de învîrtejiri de lumină.”

          (Rimbaud –Marină. Trad. Aurel Rău)

„Zvîrlind cerneala-i spre zenit,
Bînd sîngele care-l iubeste
Si savurîndu-l fercit,
Monstrul acesta-s eu, fireste.”

            (Apollinaire – Caracatita. Trad. Aurel Rău)

Mai departe, în caiet, titluri din Valery Larbaud,  Jules Supervielle, Blaise Cendras, Saint-John  Perse, Pierre-Jean Jouve, Jean Cocteau, Pierre Reverdy, Paul Eluard, transcrise cele „Cinci vise” ale lui Andre Breton, Henri Michaux, Jacques Prevert („ Un cal se prăbuseste la mijloc de alee/ Frunzele cad pe el/ Iubirea noastră tremură/ Si frunzele la fel.” ( Toamna. Trad. de Aurel Rău), Rene Char („ Pe străzile din oras este dragostea mea. Ce contează pe unde se duce în timpul divizat. ea nu îmi mai este dragostea. Oricine îi poate vorbi. Nu-si mai aduce aminte; cine de fapt o-ndrăgi.” (Linistire. Trad. Aurel Rău), Raymond Queneau si versuri disparate.

Am făcut în acei ani o selectie si din poetii englezi, să văd în  ce măsură fac deosebirea de cei francezi. Si o făceau cu destulă evidentă. Îmi notasem versuri din William Blake, Wordsworth, P.B. Shelley, Walter Scott, John Keats, Byron, Williamn Collins, Emily Bronte, John Galsworthy, Thomas Hardy, Rudiard Kipling, Edward Lear, William Butler Yeats, Oscar Wilde, Louis Robert Stevenson, George Meredith, Francis Brett Young, Margaret Woods, Dylan Thomas („ Si moartea nu va avea împărătie./ Goi, mortii vor fi una/ Cu omul în vînt si luna apusului; Cînd oasele lor se vor descărca, albe, si oasdele vor pieri,/ Stele vor fi la cotul lor si la picioarele lor;/ Chiar de vor înnebuni, îsi vor recăpăta mintile,/ Chiar scufundati în mare, se vor ridica,/ Chiar de s-ar pierde îndrăgostitii, dragostea nu;/ Si moartea nu va avea împărătie.”( Si moartea nu va avea împărătie – Trad. A.E. Baconsky), Harold Monro, Edward Lowbury, Aldous Huxley („Din bilioanele de spermatozitzi/ care-au trăit cîndva,/ Să supravietuiască după cataclism/ Dioar bietul Noe mai spera.// Si din acele bilioane minus unu/ Ales n-a fost să fie/ Un Skakespeare, un alt Newton, un nou Donne: Misa revenit onoarea mie.// Rutine că pe-acesti mai mari ai tăi i-ai dus/ Si-n arcă nu i-ai luat cu tine;/ Dacă mureai, nerusinat Homunculus, /Pentru noi toti era mai bine.”(Cîntecul celui de al cincilea filozof), Rupert Brooke, W. H. Auden din care aveam notat integral sonetul „Aventurierii”:

„Rotindu-se în jurul steie lor centrale
Urmară Calea Negativă spre Desert
Sub cerul gol, pe lîngă pesterile goale
Memoria si-o goliră ca pe un lichid incert –

Ce-n timp ce ei sfîrseau născu un smîrc murdar
Cu monstzrii ce-i siliră să-nece în uitare
Falsa iubire, vană prin consimtire, dar
Absurdul preamărindu-l cu ultima suflare,

Muriră semănîndu-si miracolele lor:
Imaginea grotească a ispitirilor
L-a inspirat pe-un pictor cîndva – si-apoi cu anii

Sterpe sotii veniră si tinere fecioare
Să soarbă apa vie din ale lor izvoare,
Visîndu-ti pruncii viitori si curtezani.”
                    (Trad. A.E. Baconsky)

După serii succesive de lecturi, lucrurile deveniseră suficient de clare pentru un cititor care îsi pregătea viitoarele lecturi pe un postament destul de solid dar totusi nu îndeajuns de consolidat. Nu-mi era clar ce putea fi mai bine pentru mine: lirica suculentă, tumultoasă, cu explorări ale eului asa cum era cea franceză sau poezia de substantă si situatii, usor delirantă, încetosată, plină de imagini care incitau si stimulau cum era cea engleză. Erau indecizii de cititor care stia că poezia lumii ascunde si alte valori pe care era absolut necesar să le descopăr. Nu mă ghidam după sugestiile unor critici pe care începeam să-i descopăr si să le observ ghidajele lor didacticiste uneori, alteori istorico-descriptiv bibliografice, ci mă orientam, în general, după antologatori si traducători, după istoriile literaturilor din care scoteam la iveală poetii preferati. Găseam lucruri destul de bune si acolo, prin cărtile care aveau, desigur, rostul lor. Îl citisem pe Umberto Eco, cu „Opera deschisă”. Nu-mi era străin Croce sau, pentru poetii francezi, Thibaudet, adept al criticii creatoare, care, în fond continua ceea ce începuse Sainte-Beuve, dar nici Bergson sau Hugo Friederich, cu a sa teorie despre „structura liricii moderne”, începută cu analize la Novalis, Edgar Allan Poe, Rimbaud, Mallarme, Lautreamont, Valery si continuată cu Trakl, T.S. Eliot, Ungaretti, Lorca, Gottfried Benn, Perse, Quasimodo, Ezra Pound, Prevert sau Karl Krolow. Pentru americanii moderni era căutat Serge Fauchereau, iar pentru italieni Giacomo Debenedetti. De la acesta din urmă, dar si cu traducerile care apăreau prin „Secolul XX”, cît si prin antologia lui Marin Mincu, puteam afla de starea poeziei italiene, una din cele mai vii si mai generoase pentru un cititor înrăit de poezie. Poeti ca Giovanii Pascoli, Gabriele D’Annunzio, Umberto Saba („I-am vorbit unei capre/ Singura pe pajiste, legată/ Sătulă de iarbă, scăldată/ de ploaie, behăia.// Acel behăit stins era frate/ cu durerea mea. O imitai întîi/ în glumă, apoi fiindcă durerea-i eternă, -/are voce unică si nu se schimbă./ Această voce se auzea/ gemînd într-o capră singuratică.// Într-o caprcă cu chipul simetric/ se auzea jeluindu-se olrice altă durere,/ orice altă viată.”( Capra. Trad. Marin Mincu), Eugenio Montale(„Verzui e focul( ce pîlpăie-n vatră/ si-un aer întunecat apasă/ asupra unei lumi indecise. Un bătrîn/ obosit lîngă pirostrii doarme/ somnul abandonului./ În această lumină abisală/ ce închipuie bronzul, nu te trezi,/ adormitule! Si tu care treci,/ umblă lin; dar mai întîi/ adaugă o creangă focului/ din cămin si-un ciorchine/ în cosul ce zace/ alături: cad la pămînt/ poamele adunate/ pentru ultimul drum.”( Verzui e focul….Trad . A. E. Baconsky) , Giuseppe Ungaretti, Dino Campana ( „Pilonii fac fluviul mai frumos/ Arcadele fac cerul mai frumos/ În arcade imaginea ta/ Mai pură-n azur e luminas de-argint/ mai frumoasă imaginea ta/ Mai frumoasă lumina de-argint în umbra arcadelor/ Mai frumoasă ca blonda Ceres imaginea ta.” – Pilonii fac fluviul mai frumos. Trad. A.E. Baconsky), Salvatore Quasimodo, Attilo Bertolucci, Alfonso Gato, Mario Luzi, Cezare Paveze („Tu esti ca un pămînt/ nerostiti niciodată de nimeni,/ tu nu astepti nimic/ decît numai cuvîntul/ ce va tîsni din adîncuri/ ca un fruct între ramuri/ Un vînt te atinge./ Lucruri aride si moarte/ te stînjenesc si pier în vînt/ Cuvinte si membre vechi./te înfiori în vară.”(Tu esti ca un pământ. Trad. A. E. Baconsky), Leonardo Sinisgalli, Vitorio Sereni, Sandro Penna, Pier Paulo Pasolini, Bartolo Catafi, Luciano Erba, Alberto Giuliani, Giuliano Gramigna, Antonio Porta, Edoardo Sanguineti, Amelia Bosselli, Adriano Spatola, Dario Bellazza, Maurizi Cucchi, Milo de Angelis, Valerio Magrelli, Corado Govoni, Aldo Palazzeschi („ Sunt poate un poet?/ Nu, desigur./ Nu-mi scrie decît un cuvînt, foarte straniu/ penita sufletului mie:/ „nebunie”/ Sunt pictor deci?/ Nicicum./ Mi-arată doar o culoare/ paleta din suflet mie./ „melancolie”/ Muzicioan sunt oare?/ Nicicînd. Căci numai o notă-mi răsună/ pe clape, în suflet, mie: „nostalgie”/ Asadar…ce sunt? Eu pun lentilă/ în fata inimii mele/ ca lumea s-o poată vedea./ Cine sunt?/ saltimbancul din inima mea.” (Cine sunt? – Trad. de Marin Mincu), F.T. Marinetti, poate si altii pot oferi reale satisfactii unui cititor de poezie pentru care o astfel de lectură este extrem de necesară.

Din poezia americană au tradus mai multi. S-au publicat mai multe antologii, dintre care cea mai aproape de adevăr mi s-a părut aceea îngrijită de Mircea Ivănescu si apăprută la Dacia. Nici cea a lui Vasile Nicolescu nu era de lepădat, măcar ca informatie. Cea mai completă a fost cea din BBT, apărută în 1978, îngrijită de Leon Levitchi si Tudor Dorin. Totusi Mircea Ivănescu n-a inclus în antolofia lui poeti de real talent, cum ar fi Charles Bukowski sau Diane Wakoski. Pe Charles Bukowski era greu să-l introduci la acea vreme într-o antologie. El a fost tradus la noi abia după 1990, mai întîi ca prozator si abia mult mai tărziu ca poet. Dacă  Sylvia Plath a fost antologată pe merit,  Diane Wakoski ar fi putut sta la fel de bine alături de poetii americani, fiind o poetă de real talent:

„Femeia e desăvărsire
Trupul ei

Mort, poartă surîsul împlinirii
Iluzia măsurii vechilor greci

Vibrează în statuaru-i vesmînt
Picioarele ei goale

Par să rostească:
S-a isprăvit am ajuns.

Fiecare copil mort, sarpe alb, se lipeste
De fiecare biberon.

Rămas pustiu.
ea le-a strîns în trupu-i

Cum îsi strînge petalele
tainicul trandafir cînd grădina

Atipeste cu sîngerări de miresme
În dulcile gîtleje-ale reginei noptii.

Cum se uită de sub gluga-i de os
Luna nu mai are nici un motiv de tristete.

După cele văzute n-o mai surprinde nimic
Si umbrele negre străbat necuprinsul.”

        (Sylvia Plath – Margine. Trad. Vasile Nicolescu)

si:

„Sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
sînt
      un cutit ascutit.
Nu-ti culca limba
pe mine.
nu mă lăsa
să mă odihnesc fără
o teacă
rezemată de coapsa ta
nu mă lăsa
să sun
asemenea clopotelor de biserici
în bucătăria ta
pentru că eu
cînt
cînt
cînt
cînt
cînt
cînt
cînt
despre otelul
pentru care tu n-ai ars destul de puternic
să-l forjezi.
Esti toporul
pe care trebuie
să-l ascut.”
 
      (Diane Wakoski – Cîntec pentru un cutit ascutit. Trad. Liliana Ursu)

                Mircea Ivănescu i-a selectat pe: Conrad Aiken, John Ashbery, John Berryman, Hart Crane, e.e. cummings („pe-aceste străzi sticloase înselătoare si strălucitoare/ ale amintirii vine inima mea, cîntînd ca o/ idioată, soptind ca un betiv urît// si ( la un anumit colt, deodată), care/ se întîlneste cu politaiu-nalt al mintii mele, e trează/ căci nici n-a adormit, în altă parte visele ne-au început/ care acum se-mpăturesc; dar anul si-a încheiat/ viata ca un puscărias uitat// - „ici?” – „Ah, non, mon, cheri; il fait trop froid”,/ s-au dus; pe lîngă această grădină bate vîntul aducînd/ ploaie si frunze, umplînd aerul mocnit/ cu spaimă si cu liniste…se opreste (putin soptind…putin cîntînd// tremură mereu surîzătorii chevaux de bois)// cînd erai la paris aici ne-am întîlnit”, Allan Dugan, T.S. Eliot („Noi suntem oameni găunosi/ Suntem oamenii împăiati/ Sprijinindu-ne unul de altul/  Cărpe umplute cu paie. Vai, iată!/ Glasurile noastre, cînd/ Soptim laolaltă/ Sunt stinse si fără înteles/ ca vîntul prin iarba uscată/ sau labele sobolanilor peste sticla fărîmitată/ În pivnita noastrăuscată// Formă fără cocntur, umbră fără culoare,/ Fortă paralizată, gest fără miscare;// Cei care au trecut/ Cu ochii, spre împărătia cealaltă a mortii/ Îsi mai amintesc de noi – dacă-si mai amintesc – nu ca de pierdute/ Nestăpînite suflete, ci doar/ ca de oamenii găunosi/ oamni împăiati.” ((Oameni găunosi, I), Robert Frost, Antony Hecht, Randall Jarell, Robinson Jaffers, Weldon Kees, Stanley Kunitz, Denise Levertov, Vachel Lindsay, Archibald Mac Leish, Edna St. Vincent Millay, Mariane Moore („Si mie-mi dispalce, sunt lucruri importante mai presus de toată maimutărerala asta./ Citind-o însă, cu un total dispret pentru ea, descoperi în/ ea, pănă la urmă, ceva genuin./ Mîini care pot să cuprindă, ochi/ care se pot deschide mari, părul zbîrlindu-se dacă/ trebuie, si toate astea importante nu pentru că o//interpretayre pretentioasă si s-ar putea aplica ci pentru că sunt/ ultile. Cînd ajung atît de deviate încît să fie de neînteles/ acelasi lucru s-ar putea spune despre noi tosi, că nu/ admirămn ceea ce nu/ mai reutim să întelegem; liliacul/ agătîndu-se cu capu-n jos, sau căutîn du.si căte ceva// de mîncare, elefantii împingîndu-se, calul sălbatic galopînd, un lup încordat( sub un copac, criticul intransingent zgîrîindu-si pielea ca un cal simtind musca,/ amatorul de sport, omul care invocă statistici –/ si nu-i corect nici/ să lasi deoparte „ documentele” de afaceri si//manualele de scoală”; toate aspectele acestea-s importante. trebuie să facem însă/ o distinctie: cînd sunt aduse în prim plan pseudo-poeti, rezultatul nu e poezie/ si nici pînă cînd poetii dintre noi nu vor putea fi/ „interpreti ad-litteram ai/ imaginatiei” – mai presus de/ insolentă si banalitate si vor putea înfătisa// privirilor „grădini imaginare cu broaste reale înăuntru”, nu vom avea/ poezia. Între timp, dacă ceri, pe de o parte, materia brută a poeziei, cu toată/ brutalitatea ei originară si/ ceea ce este, pe de altă parte,/ real, atunci înseamnă că te interesează poezia.” (Poezia), Hovard Nemerov, Charles Olson, Silvia Plath, Ezra Pound („Fii în mine ca închipuirile vesnice/ Jsle vîntului posomorît, si nu/ Cum sunt lucurile trecătoare -/ bucuria florilor./ Stăpîneste-mă în aspra singurătate/ a stîncilor fără soare/ Si a apelor cenusii./ Zeii să vorbească încet despre noi/ În zilele care-au să vină./ Umbroasele flori din Orcus/ Să-si amintească de tine.”( Doria), John Crowe Ransom, Mueriel Rukeyser,  Edwin A. Robinson, Carl Sandburg, Delmore Schwartz, Wallance Stevens, Richard Wilburg, William Carlos Williams (  „Cum pisica/ cocotată acolo/ sus pe dulapul/ cu borcane/ întîi cu laba/ dreaptă din fată//cu grijă/ pe urmă cu cea din spate/ s-a lăsat în jos// chiar în/ glastra de flori/ goală”(Poem), Allen Tate, William Stafford, Edward Field, Carolyn Kizer, Lisel Mueller, Adrienne Rich, Donald Justice, Richard Howard, W. S. Merwin, Anne Sexon. Lipsesc de asemenea Emily Dickinson si Edgar Lee Masters:

„Alte picioare prin grădina mea umblă
Si alte degete brazda o răscolesc –
Alt trubadur, deasupra ulmului,
Spulberă solitudinea.

Alti copii se joacă prin verde
si alti morti dorm sub pămînt –
din nou revine-ngîndurată primăvara,
din noua zăpadă, punctual.
         (Emily Dickinson – Alte picioare. Trad. A.E. Baconsky)

si:
„Au gravat pe mormîntul meu cuvintele:
Viata i-a fost generoasă si elementele se amestecară în el
în asa chip, încît natura putea să se-nalte spunînd tuturor –
Acesta a fost un om.
Cei ce mă cunoscură rîd
citind această retorică goală.
Epitaful meu trebuie să sune asa:
„ Viata n-a fost generoasăcu el
si elementele se amestecară în el
în asa chip încît declară război vietii
si căzu ucis aici.”
Cît am trăit nu am putut luipta cu defăimătorii,
acum că sunt mort sunt silit să suport epitaful
gravat de un  prost!”
           (Edgar Lee Masters - Cassius Hueffer. Trad. A.E. Baconsky)

Înainte de a reproduce aici si un poem de Charles Bukowski, datorat traducerii lui Dan Sociu, as mai aminti încă o serie de poeti americani care fac acum scoală de poezie în America. Nu însă înainte de a observa că antologiile i-au eliminat de fiecare dată pe poetii „generatiei beat” -  Jack Kerouac, Allen Ginsberg, Gregory Corso, Laurence Ferlinghetti -, poeti care se doreau în afara unei societăti pe care o detestau. „Beat Generation”, asa cum observa si Fauchereau, a dat cei mai multi „martiri”, datorită convingerilor lor, multi dintre ei fiind asociati cu hipiotii deceniului sapte: Hart Crane, Artaud, Jean Genet, Charlie Parker, Billie Holiday, Dylan Thomas sau Carl Solomon care s-a supus de bună voie unor socuri electrice -, acesti poti sunt: Wil Alexaner, Anselm Berrigan, Ted Bewrrigan, Jim Caroll, Andrei Codrescu, Clark Coolidge, Joseph Donahue, Edwar Foster, Jorie Graham, Fanny Howe, Lisa Jarot, Ronald Johnson, Robert Kelly, Laura Moriarty, Nathanaiel Mackey, Harry Mathews, Eillen Myles, Murat Nemet-Nejat, Alice Notley, Geoffrey O’Brien, Michael Palmer, Simopn Pettet, Ed Roberson, Leslie Scalepino, Leonard Schwartz,  David Shapiro, Aaron Shurin, Eleni Sikelioanos, Arthur Sze, John Taggart, Nathaniel Tarn, Tod Thelleman, Angelo Verga, John Yau, Rosmarie Waldrop, Roger Weingarten.

Dar iată si poemul lui Charles Bukowski:

„unii spun c-ar trebui să ne tinem departe
resentimentele de poezie,
să ne tinem abstracti, si au într-un fel dreptate,
dar, hiiisuse! doispe
poezii pierdute si nu păstrez copii si ai si picturile
mele
cele mai bune; e sufocant:
vrei să mă distrugi cum vor toti?
de ce nu mi-ai luat banii” de obicei asta fac curvele,
îmi curătă buzunarele
cînd sunt probusit.
datat viitoare ia-mi mîna stîngă sau una de 50$
dar nu poemele mele:
n-oi fi eu Shakespeare
dar uneori pur si simplu
nu-mi mai ies altele, abstracte sau nu;
o să fie mereu bani si curve si betivi,
pînă-n ultima clipă,
pînă o să cadă si ultima bombă,
dar, cum zice Dumnezeu,
stînd picior peste picior,
Observ că am făcut multi poeti,
dar prea putină poezie.”
        (curvei care mi-a furat poemele – Trad. Dan Sociu)

Lectura unor antologii din literaturile lumii îti puteau arăta doar cîteva repere si mai putin posibilitatea de a pătrunde în structurile poeziei ce se scria, să zicem , în Chile, în Canada, în China sau Japonia.Dacă, de exemplu, stiam de Gabriela Mistral, de Vicente Huidobro, Pablo Neruda, Nicanor Parra sau Omar Lara, nu-mi erau cîtusi de putin cunoscuti alti poeti chilieni precum Gonzalo Millan, Oscar Hann, Herna Valdes sau Gonzalo Rojas. Sau, cu atît mai putin să intru în arealul poeziei chineze, îmi era si mai greu. Dar o antologie foarte bună din poezia chineză au îngrijit Mira si Constantin Lupeanu, în 1986. Aproape optzeci de poeti chinezi mi se arătau în poemele traduse. Diferentele fată de poezia lumii erau clare. Altfel de limbaj poetic, o altă structură, o altă stilistică. Dar nu aceste elemente mă interesau într-atît de mult cît poezia în sine ce putea izvorî din acea parte de lume. Eram familiarizat cu haiku-ul japonez, dar ceea ce era poezia chineză nu-mi era cîtusi de putin cunoscut. Am notat mai multe lucruri atunci despre poezia chineză, însă mai mult decît atît nu puteam face. Era un tărîm si o lume mult prea îndepărtate si altfel de stări poetice erau trăite acolo. Numele poetilor nu-mi spuneau nimic, asa cum, de exemplu, îmi spuneau numele poetilor chilieni. Efectele lecturii însă au fost benefice, întrucîtva lămuritoare. Totusi notasem cîteva nume, pentru culoare si sonoritate, ca: Lu Xun, Mao Zedong, Wang Jiaxin, Taang Xiaoni, Li Xiaozu, Yan Li, Jiang He Fu Tianlin, Chen Jingrong, Zho Xiang, Zang Kejia. Dintr-un  poet născut în 1956, Gu Cheng, am notat poemul „Prin ploaie”, cu suficiente locuri comune cu poezia ce scria aiurea:

 „Cenusii, norii
Oricît s-ar spăla, nu se curătă.
Deschidem umbrela de pînză,
Înnegrind de tot bolta cerească.

În noaptea venită în rafale,
Văd două stele
Ce parcă nu sunt fixe,
Ci se îndepărtează,
Se apropie…”

Printre cărtile mele de atunci s-a rătăcit si o carte de poezie semnată de Mao Tze Dun – „Poeme”, apărută în 1959 la E.S.P.L.A, în traducerea lui Al. Philippide, avîntu-l ca responsabil de carte pe Romulus Vulpescu. Iată o mostră:” Acum o mie de ani si mai bine/ Împăratul U din Vei, plesnind din bici, / „Călătorind spre Răsărit”, venea încoace,/ Si-acum mai „ oftează trsitul vînt al toamnei”/, Lumea însă s-a schimbat.” Probabil, la schimb, erau tradusi ai nostri poeti proletcultisti, la acea vreme în plină floare.

Antologatorii români din poezia universală, la un moment dat, se luau la întrecere. Tonul l-a dat A.E. Baconsky cu „Panorama poeziei universale contemporane”, apărută în 1972 la Editura Albatros. Apoi Petre Stoica, cu „Roza vînturilor – poeme din lirica secolui XX”, apărută la Editura Univers în 1977, dar si Marin Sorescu, în 1985, cu „Tratat de inspiratie”, antologie apărută în 1985 la Scrisul Românesc. Antolgatori buni din lirica universală au fost si Ion Caraion, Vasile Nicolescu, C.D. Zeletin, Mircea Ivănescu, Romulus Vulpescu. Cel mai generos în selectie a fost în „Roza vînturilor” Petre Stoica – a inclus aproape două sute de poeti de pe toate meridianele, de la Anna Ahmatova la Jiff Wolker, de la Ghenadii Aighi la William Carlos Willliams, de la Rafael Alberti la Andrei Voznezenski, de la Vicente Aliehandre la Karl Venberg – si lista ar putea continua asa, încrucisată, prin toate literele alfabetului, toti poetii fiind reprezentati de poeme foarte bine traduse. Acelasi lucru l-a făcut mai tîrziu si Marin Sorescu prin „Tratatul de inspiratie”, colectînd, din desele lui drumuri, poeti de peste tot, de la Fleur Adcock si Bella Ahmadulina la Pierre Zekeli si Nicolai Zidarov. Numele aduse în fată de Marin Sorescu erau diferete de cele aduse de Petre Stoica si A. E. Baconsky. Erau nume noi, cu altfel de discurs si alte modalităti. La Marin Sorescu i-am găsit pe Lawrence Ferlinghetti si Allen Ginsberg, beatnicii exclusi sistematic pînă atunci de cenzură si mentionati doar în anumite studii ale unor exegeti sau cu exemple cuminti în antologia poeziei americane din BPT, alături de Hart Crane si Gregory Corso. Din poezia beatnicilor s-au născut la noi poeti importanti ai generatiei optzeci, precum Traian T. Cosovei sau Mircea Cărtărescu. Iată cum sună un poem de Ginsberg si o să vă dati seama cît de aproape este acesta de poezia lui Train T. Cosovei:” Peste iarba cafenie/ gaura în cauciucul negru de camion/ se leagăn lenes între pomi// Raze de praf încă amestecate/ din spatele unui camion/ pe drumul noroios.”(I) „Asezat pe-o buturugă cu ceasca de ceai pe jumătate goală/ soarele a coborît în spatele muntilor.// Nici o Vorbă! Nici o vorbă!/ Vorbesc niste muste în locul meu- /si vîntul care parcă zice altceva.”( Colibă în muntii stîncosi). Asa cum în poezia lui Cărtărescu găsim ecouri clare din Ferlinghetti:” Ochiul poetului cu privire obscenă/ vede suprafata lumii rotundă/ cu acoperisurile-i bete/ si oiseaux de lemn pe frînghii de rufe/ si bărbatii, femeile ei de lut/ cu picioare aprinse si sîni ca trandafirii-n mugur/ în paturi pliante/ si copacii ei plini de taine/ si parcurile ei de duminică si statuile  fără grai/ si America ei/ cu orasele ei fantomă si Insulele Ellis pustii/ si peisajul suprarealist cu/ preerii zănatice/ mahalale cu magazine uriase/ cimitire încălzite cu abur/ zile sfintze de ciulama/ si catedrale protestatare/ o lume ce poate fi atinsă cu buzele fără pericol/ cu capace de plastic la toaletă si taxiuri/ cowboy drogati si fecioate las vegas/ indieni sărăciti si matroanhe cinemoarte/ senatori neromani si constiinte care nu se opun/ si toate celelalte fragmente fatale ciuntite/ ale visului de imigrant care s-a adeverit prea tare/ rătăcire/ printre trupurile întinse la soare.”( Ostrovul zurliu al mintii, 3).
Muscat de atunci de morbul singurătătii, am găsit în antologia lui Marin Sorescu un poet rus, Alexandr Mejirov, depsre care nu am mai auzit nimic, dar mi s-a părut atunci că suna destul de bine si mai ales spunea altfel despre singurătate:

„Singurătatea mă mână
Din prag în prag
Prin amurgul în flăcări.
Am prieteni
Slavă domnului
Am prieteni.

Singurătatea mă mână
Prin gări mirosind a peste sărat
O să-mi surîdă o bufetieră inimoasă
Înveselindu-se
cu zgomotul paharelor sparte.
Singurătatea mă mână
Prin vagoane de clasa a doua
Începe o interminabilă discutie, din cauza insomniei,
care mă acoperă pînă peste cap
Ca un cearsaf uzat.
Singurătatea mă mână. Eu stau.
Fac pom de iarnă în casă străină
Dar nu te bucură veselia străină
Sufletul meu singuratic.
Cînt.
Singurătatea mă mână
Încotro văd cu ochii.

Prin bezna noptii si-n amurgul zilei
Am prieteni
Slavă domnului
Am prieteni.”

N-am intrat în posesia „Panoramei poeziei universale contemporane” a lui A.E. Baconsky în 1972, cînd aceasta a apărut, ci abia în 1975, cînd, întors din armată, golisem gemantanul de cărti pe care le purtasem cu mine, golisem inima de amintirea lui Bobby Shafar si-mi încărcasem sufletul si inima de iubirea pentru Sofi, descoperind în librăria din centrul vechi al orasului „biblia poetilor”, cum am aflat că-i spuneau amicii cărtii de aproape nouă sute de pagini, în format mare. Erau acolo antologati o sută de poeti din toată lumea. Pe unii îi stiam, îi citisem cu putinele aparitii din revistele literare, dar mai ales din revista „Secolul XX” care era destul de deschisă spre literatura universală pentru acea vreme cînd „tezele” ceausiste, după modelul revolutiei culturale chineze, se aplicau vîrtos iar cenzura secera prin edituri si redactii de reviste mai ceva decît combinele lanurile de grîu ale patriei de pe miristile cărora se auzeau cîntece heirupiste precum „Spic cu spic, patrie snop!”. De A. E. Baconsky stiam că este un poet de la Cluj, de la Steaua, ajuns la Bucuresti, căruia urma să-i apară o carte de poezie despre căre se făcea multă vîlvă: era vorba de „Corabia lui Sebastian”, din care apăruseră cîteva poeme prin „Secolul XX”, dar cartea n-a putut iesi cu adevărat decăt după 1977, adică după moartea tragică a acestuia în cutremurul din 4 martie. Din glumă, adus mereu în discutie de Lucian Valea, pe lîngă care ne completam bibliografiile cei ce căutam un drum sprte poezia adevărată, recitam un catren din A.E. Baconsky din perioada lui de compromis proletcultist pentru a putea păstra revisdta „Steaua” la un standard estetic nealterat ideologic, si anume:” După noapte se urmerază zi/ Se ascute lupta dintre clase/ Si cheaburii se arată a fi/ Elemente tot mai dusmănoase.”. Dar acest lucru nu nu-mi afecta imaginea despre un mare poet ce, dacă ar fi trăit, la lobby-ul pe care deja îl avea, dar si la proiectele literare de mare maturitate, printre care si romanul „Biserica neagră” ascultat mai întîi la „Europa liberă”, ar fi putut lua Premiul Nobel. Părea o strofă hazlie, asa cum erau cele de tipul „Hai să fascem o gospodărie/ colectivă si la noi în sat, / Munca să ne fie bucurie,/ Viata să-nflorească ne-ncetat/ Si-n gospodăria mare/ A intrat si Mos Mardare/ Cu Frusina, baba lui/ În ciuda chiaburului.”. Baconsky, pentru acea vreme, era poetul care scria poezii ce sunau altfel decît cele ale poetilor nostri, de parcă venea din altă lume; si cu singurantă, cu poezia lui din „Corabia lui Sebastian” se năstea un tip de poezie ce suna altfel, cum poate numai la Mircea Ivănescu sau mai tîrziu la Sorin Mărculescu se mai putea întîlni. Colindase toate meridianele lumii si selectase din mii de poeti doar o sută pe care ni-i oferea în op-ul său ca modele si ca repere de care trebuia să tinem cont. Dar, înainte de a trece la antologia în sine, poate cea mai buna si reprezentativă din poezia universală apărută al noi în secolul XX, reproduc aici poemul care poartă în titlu numele nebunului care simboliza corabia în derivă, motiv de la care pleacă, folosind un limbaj esopic, A. E. Baconsky în constructia cătrii sale ce avea ca miză oglindirea unui naufragiu dement în care se afla România cîrmuită de Ceausescu ( a vă aduce aminte versurile lui Zaharia Stancu învătate la scoală în care România era văzută ca o corabie înfruntînd valurile iar cîrmaciul destoinic era dictatorul: „…corabia noastră merge-nainte/(…)/…bună corabia/ mester cîrmaciul!”):

„Dans al formelor alungite, dans de cîini
dans de cuvinte streine, dans de moravuri –
manechine limfatice promit fericiri tuturor
celor ce-nvată dansul ti în vitrine se-neacă
piticii veniti din Levant – nu mai avem
decît aur, nu mai avem fier, nu mai avem pămînt –
apă, jur împrejur n umai apă, totul rotund,
totul se-nvîrte, dansează, dansează, dansează,
toate devin rotunde din cauza dansului
capete smulse de pe umeri zboară prinzîndu-se
pe alti umeri, nimeni nu mai stie al cui
e capul pe care îl poartă, nimeni
nu mai priveste căutînd tărmul făgăduit
si fiecare se vede multiplicat de oglinzile
atîrnate-n tavan. Si totusi plutim înainte
cu toate pînzele-n vînt – nici un soarece
n-a părăsit vasul. Noaptea o-ntîmpinăm
cu o muzică albă, muzică de ospiciu, de var,
cu toate că plăngerile ce se aud uneori
transpar cu pete rosii de rugină si fratii
nu se mai stiu între ei. Am uitat
calendarele, ceasul si stelei polare
i-am schimbat masca. Pe căile lungi, ondulate,
cînd întîlnim corăbii – tot ma rare –
părăsim soarele si lăsăm idolii nostri
să le salute cu surîs aurit – în timp ce noi
cuprinsi de ciudata betie a dansului
ne rispim în spirale.”

        (A.E. Baconsky – Sebastian Brant)

Să pot avea în mica mea bibliotrecă de poezie- bună parte purtată de mine în geamantan în armată, altă parte încropindu-se de la o zi la alta – antologia lui A. E. Baconsky, am făcut eforturi considerabile. Costa 89 de lei, bani pe care nu-i aveam. Dar cu economii si ceva împrumuturi, am reusit să cumpăr cartea masivă, cu o supracopertă ce avea o reproducere din Picaso, din Librăria „Eminescu” din Botosani, unde librarul Trifanov dădea adesea cartile pe sub mână, singura metodă pentru a te putea aproviziona fiind aceea de a te da bine pe lîngă el. Si cum si eu făceam parte din grupul insolit pentru acea vreme al lui Lucian Valea, om ce se manifesta absolut liber cu voie de la partid si securitate, librarul m-a trecut pe lista lui de clienti, pînă cînd în 1978 am devenit coleg cu el, fiind angajat la Centrul de Librării, la Colectura bibliotecilor. Pînă în 1980 a trebuit să recuperez de la anticariatul Zetler din oras de două ori cartea lui Baconsky, fiind dusă acolo de o cumnată de a mea, care mai vînduse astfel si alte cărti din biblioteca pe care încercam să o dotez cu tot ce aveam nevoie, mai ales în materie de poezie.
Ce se putea afla, în fond, din antologia lui A. E. Baconsky: tot ceea ce nu puteai învăta la scoală, în materie de poezie universală contemporană – nici în liceu, nici la facultate! „Imaginea poeziei universale contemporane se alcătuieste din două realităti fundamentale: poeti si curente…mai mult decît poeti înlăuntrul curentelor asa cum erau altădată, cel putin în spatiul ireprosabil parcelat al istoriei literare, unde sistematizarea devine o fatalitate căreia trebuie să i se supună formal toate anomaliile atipice prin definitie, ale personalitătii.” – asa îsi începea antologatorul cartea pe care timp de cîteva luni nu am lăsa-to din mână, fiind în primul rînd un prim contact cu foarte multi poeti de care doar aflasem dar si o importantă sursă bibliografică. Paralelismele impuse acolo de A. E. Baconsky, printr-o asezare antagonică de nume, cum ar fi Quevedo si Gongora, Holderlin si Fr. Schiler, pentru perioade de conceptualizare a unor termeni definitorii pentru etapele istoriei poeziei universale, aveau menirea să profileze o lucrare de mari proportii, unică în literatura noastră. Si toate aceste lucruri într-o perioadă cînd Tezele de la Mangalia ale lui Ceasescu se năsteau ca adevărate cutite de ghilotină pentru astfel de gesturi culturale de mare anvergură. Totusi, paradoxal, antologia apare chiar în anul tezelor, după ce dictatorul în formare s-a întors din China unde i s-a arătat ce este o „revolutie culturală” si ce beneficii aduce ea cultului personalitătii. Spania lui  Francisco Gomez de Quevedo Vilegas (1580 – 1645), cu lumea lui Filip al IV-lea, cu „Visele” sale în stilul reinventării modelului antic a la Lucian din Samosata, dar si cu lumea romanului „Istoria vietii lui Buscon, numit Don Pablos, pildă a vagabonzilor si oglindă a golanilor” nu este alta decît aceeasi Spanie  a lui Luis de Gongora y Argote (1561 – 1627), cu ale sale fabule ale lui Polifem si Galateeiei sau ale lui Piram si Tisbet, dar si cu „Singurătătile” sale, texte ce-au creat, prin abundenta figurilor de stil, în special a metaforelor, cît si aluvionarea discursului poetic, asa-numitul „gongorism” de care mai tărziu au fugit cei ce au dorit o simplificare a ultilizării mijloacelor de stil, dar, desigur, si aceea a lui Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), cu poate cel mai rîvnit tip de personaj cum este „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha) – o lume, după cum se stie, care a marcat o întreagă devenire a literaturii de mai tîrziu dar mai ales a poeziei care-si găseste în toti cei trei reale repere pentru viitor. Dar iată ce spune Cervantes despre opera lui Gongora, la chiar acea vreme: „În don Luis de Gongora vă dăruiesc/ fără pereche-un geniu de aleasă fire;/ cu opera-i petrec si mă îmbogătesc/ nu numai eu, ci-ntreaga omenire./ Si de ceva cu merit, fiindcă vă iubesc,/ faceti ca să-i dureze înalta-i strălucire/ în laudele voastre vesnic, cum se cuvine/ contra vremii ce trece si mortii care vine.” (Trad. de Darie Novăceanu). Astfel antologatorul, printr-o privire de ansablu, cu vădită cunoastere a temei, trece de la „conceptismul” de ev mediu al poetilor „para los cultos” de „ inflexiuni gongorice” la „romantismul” de început, ajungînd la „imagisti”, „generatia de la 1927” din Spania, dar si la expresionistii germani, definind , în final, drept  „adevărate curente literare”: futurismul, dadaismul, imagismul, suprarealismul, contrapunînd o „gîlceavă a celor vechi cu modernii”, cei vechi intrînd pînă la limita secolului XIX – noi avîndu-l aici ca „ultim mare romantic” pe Eminescu –, iar cei moderni, venind din ruperea simbolistilor de parnasieni, cu nuante, la noi, păsunist-semăntoriste, ori ideilogico-poporaniste de influentă bolsevică, pînă ce modernismul, adică „cei noi”, îsi fixează granitele de început al secolului XX, cînd apar, paralel cu avngardele, constructiile inovatoare, cu rădăcini traditionaliste, pe linia unei ascendente ce tin de istoria fiecărei literaturi. Se pare că această granită poate fi delimitată mai clar de la „manifestul cubo-futuristilor rusi”, manifest care lasă în urmă pe „versificatorii modesti” si-i asază în fată pe Blok, Solugub, dar nu si pe avangardisti de talia lui Velemir Hlebnikov, Osip Mandelstam sau Vladimir Maiakovski, asa cum „ultraismul hispano-american este anti-Ruben Dario si respectiv anti-Lugones, iar imagismul si apoi vortismul poundian reactionează împotriva lui Whitman.” Atentionări care, pentru acele vremuri de început de consolidare a lecturilor mele poetice, însemnau foarte mult si, acum îmi dau seama, mi-au fost absolut necesare. Poti întelege mai usor de ce actualii „fracturisti”, sau să le zicem „milenaristi”, se despart cu foarte mare usurintă nu numai de marii clasici ai literaturilor lumii, dar mai ales de clasicii literaturii române, de modernisti, ci chiar de reprezentantii unei generatii mai apropiate, cum sunt poetii ce alcătuiesc „optzecismul românesc” dar si, în unele cazuri, si de imediat precursorii lor, ca să nu le zic congeneri chiar, nouăzecistii. Contradictiile între generatii sunt si acum evidente ca din totdeauna, desi acum „victoriile” sunt considerate a fi ocuparea acelor oaze poetice lăsate deoparte de înaintasi ca fiind inestetice, inabordabile, banale, minimaliste. Un culoar al avangardismului românesc a fost usor exploatat de unii optzecisti, cei ce semănau întrucîtva cu „generatia beat”, cum ar putea fi considerat Constant. Tonegaru. Dintr-un val de neo-expresionism local, figurat cu succes de Iona Es. Pop, avînd ca înaintas pe Ion Muresan, se hrănesc multi dintre milenaristii nostri, care, la rîndul lor, vor fi „executati” peste vreo zece ani de o altă „promotie” sau „generatie” care ori va reinventa poezia de consistentă estetică, ori va recompune esteticul din resturile rămase de la „curentele postmoderne”, cum ar fi „minimalismul” sau  „autenticismul”, rezultatul fiind un „ covor de nuantele mozaicului venetian” în arhitectură si constructie.
O altă notă remarcabilă pentru acea vreme, care mi-a atras atentia la A. E. Baconsky, suna ca o premonitie pe care nu doream să o iau în serios:” Poetul e amenintat de un anonimat implacabil, se simte refulat spre zonele acelea mai obscure ale interesului unei societăti ce pare să nu-i mai ofere decît rolul ingrat al victimei, al damnatului, personaj de colectie insolită menit să calculeze imensa si euforica fiziologie a prosperitătii…” – si aici, introdus, cred, pentru a salva fraza si cartea, nu că ar fi fost convins de ceea ce spune, pe nuantă esopică, cuvîntul „burgheze”, căci ce era, în viziunea ideologiei comuniste „prosperitatea burgheză”, decît o „lume a putrefactiei si mizeriei occidentale”, loc de unde A. E. Baconsky recolta pentru antologia sa cele mai multe nume de poeti la care altfel nu puteam ajunge. Poetul era astfel „predestinat sacrificiului si reparatiilor postume”. Încă o sperantă ce părera o miză pentru cei ce se aruncau în această profesie, a scrisului poeziei, considerată la noi o „îndeletnicire parazitară”, dacă nu produceai „texte utile partidului comunist”. Modelul futuristilor rusi este dat ca exemplu negativ, deoarece ei au apărut ca adulatori si aclamatori ai ideologiei bolsevice, metodă fără de care nu si-ar fi putut publica adevăratele poezii. Au apărut si la noi astfel de aclamatori, dar, printre care si poetul A. E. Baconsky, s-au recurs astfel, strategic, la limbajul esopic, limbaj în care cenzura se încurca si ce nu se întelegea dar mergea oarecum era lăsat să treacă. Si asa a putut să treacă si antologia poeziei universale, o carte care, chiar dacă nu se recunoaste de cei mai multi dintre poetii de după 1972, a însemnat o deschidere spre o altfel de poezie decît cea scrisă pînă atunci. Dezghetul, desi pe fond de început de revolutie culturală si cult al personalitătii prin „Cîntarea României”, începea să înverzească iar pajistea poeziei românesti care înflorise frumos în perioada interbelică si cosită apoi după 1947 cînd bolsevismul, prin Novikov, Jdanov si Macarenko, din punct de vedere „literar”, a împărtit lumea poetilor în două – cei ai curtii comuniste, cu o activitate de peste patruzeci de ani, sinucigasi de altfel, si cei ai închisorilor si ai rezistentei, care au făcut cursivă valoric istoria poeziei românesti.
Mai tîrziu, după cele două recuperări din anticariatul Zetler a antologiei, dar si după modelul lui Jorge Luis Borges care scosese în tinerete revista ultraistă „Prisma” sub formă de afis pe care îl lipea de zidurile bibliotecii în care lucra, am scos si eu, la un ghestender, două numere din revista „Nord”, samisdat gîndit în curtea de la „Casa veche”, unde locuiam în acea perioadă, ca publicatie a „Grupării Nord” din care făceau parte ca initiatori: eu, Dumitru Necsanu, Neagu Marcel Ciucasu si Constantin Dracsin. Numai că eu nu aveam cum să lipesc revista pe zidurile bibliotecii la care lucram, revistă care era o foaie A4 tipărită pe ambele fete, ci o difuzam pe sub mână, desi în ea nu publicam lucruri subversive ci poezie curată. Însă cum toate aparatele de dactilografiat si copiat erau înregistrate la securitate, foaia noastră, prin grija unui „amic”, a ajuns la securitate si eu, ca salariat al bibliotecii, a trebuit să fiu supravegheat si mai tărziu trimis la o filială, la marginea orasului, loc si mai bun pentru „clubul” celor ce-si făcuseră din cititul si scrisul poeziei un modus vivendi.
În biblioteca în care lucram am descoperit comorile care, în conceptia lui Baconsky, în diverse etape, au fost „incendiate”, fie la propriu uneori – si biblioteca în care am lucrat a fost arsă în timpul războiului! – fie la figurat stocînd cărtile unor poeti declarati indezirabili, fie că au scris în afara „liniei partidului”, fie că au fugit. Dar stocurile, asa cum le avea în vedere Baconsky, păreau cele ale „uitării” sau asa cum avea să spună Bukowsky, chestiune cu care, se întelege, nu poti fi de acord, chiar dacă, în unele cazuri, îi dai dreptate:” Poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals si supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicată. E prea pretioasă. E o grămadă de rahat. Aproape toată poezia lumii e de aruncat la gunoi.” (Trad. Dan Sociu). Si la Baconsky:”…clasicii devin o galerie de mumii inutile…totul se descoperă sau urmează a fi descoperit, construit, întemeiat…bătrînii sunt vetusti, anchilozati, mediocri, iar tinerii sunt în principiu originali, plini de vigoare si sevă eternă, perfect autarhici…desi azi, după deceniile care s-au numărat, imensa majoritate a acelor tineri au devenit bătrîni la fel de mediocri, anchilozati în formule vetuste care nu ne mai spun nimic, hrănindu-se cu analeptice derizorii…gata oricînd să clameze gutural întru incendierea bibliotecilor în care cărtile lor n-au pătruns si nu vor mai pătrunde niciodată…e un frison aprehensiv în această succesiune a destinelor…” – sumbră dar destul de adevărată previziune, acum după treizeci si cinci de ani de la scrierea acestor lucruri pe care atît cititorul de poezie cît si poetul le trăieste si merge mai departe. Spre unde? Spre acolo unde poezia a mers din tot deauna – spre sufletele si inimile oamneilor, spre mintea acestora, sau spre nicăieri: prima categorie a fost mereu putin numeroasă, cea de a doua cuprinde o întreagă imensitate pentru care poezia nu există sau dacă da, atunci este „rahat” sau „gunoi”.
Si marii poeti ai lumii au evitat unele experimente ce  s-au dovedit ulterior a fi de bun augur, cum a fost avangarda. Asta nu înseamnă cu au ignorat-o sau au trecut-o la groapa de gunoi. Ei au reconsiderat „conceptul de traditie” si au asimilat ceea ce părea a fi noul drum al poeziei prin inovatie. Baconsky îi mentionează aici pe T.S. Eliot, Ezra Pound, Lucian Blaga sau Borges, dar si pe Vallejo, Lorca, Michaux, Ekelof, Ungaretti sau Alberti. Dacă avangarda a dinamitat în stări latente, antipoezia se pare că a provocat unele emulatii ce-au eliberat forte nebănuite dar si o nouă lume poetică distantă care l-a îndepărtat pe citirorul de poezie, obligat să se încrunte la artificii pe care si el oricînd le-ar fi putut aplica. Intrarea astfel în fenomenul poetic, în interiorul facerii poeziei cum se spune, a citiorului a născut inapetenta acelor cititori astfel afectati spre adevărata poezie. Or un cititor autentic de poezie lucrează la limita de sus a discernămîntului, acceptînd atît cartea bună de poezie cît si cartea mai putin bună, evitînd-o din capul locului pe cea proastă. O selectie, în jungla de aparitii editoriale, este aboslut necesară. Ce-ar fi însemnat dacă antologia lui A. E. Baconsky ar fi fost plină de tot felul de nume, de ordinul miilor, cîti poeti erau probabil la acea vreme, ce-ar fi avut în fată citotorul? Un ghiveci. Însă, nu-i asa, rostul unei antologii chiar acesta este, să aducă în fată ceea ce este mai bun. Si cei o sută de poeti din întreaga lume, adusi din existentul de pînă la începutul anilor saizeci, dovedesc că poezia adevărată nu poate fi aruncată la „gunoi”.
Printr-o astfel de initiatică se propunea de fapt o „reconstituire a bibliotecilor incendiate”. Dacă din Biblioteca de la Alexandria nu a mai rămas nimic, din celelalte „incedieri”, fie cu flacără rece, fie cu flacără fierbinte, s-au putut recupera valori fără de care am trăi într-un mare dezechilibru, cel putin estetic. Astfel, în viziunea lui Baconsky, reconstituirea ar însemna întoarcerea la uneltele poetilor care au confirmat, asa cum „Esenin se întoarce la Puskin si scrie „Omul negru”. Sau exemplul lui Pound care renuntă la „vorticism” si se exilează în Italia în căutarea lui Dante si scoate acel „Cantos” de referintă. Si exemplele de reîntoarcere la înaintasi continuă cu: Garcia Lorca, T.S. Eliot, W.H. Auden. Alti poeti se întorc direct la folclor si scot opere de mare originalitate, cum sunt la noi Arghezi si Blaga. În Italia, „Umberto Saba si Eugenio Montale îi recitesc pe Leopardi, Tasso, Petrarca.” Si asa mai departe. Cum deja am observat, la ultima generatie de la noi, la „fracturistul” Marius Ianus renuntînd de la o zi la alta la ideile năstrusnice lansate teoretic dar nu si aplicat în poezia sa si întoarcerea privirii mai atente la ceea ce a dat deoparte cu cîteva zile în urmă – poezia scrisă înainte de a iesi si el în lume. Si asfel apare liantul fără de care firul continuu al poeziei din toate timpurile nu poate exista. „Printre ruinele simbolice ale bibliotecilor incendiate numai rămîn decît urmele groparilor fără căpătîi, prizonierii nostalgici ai unei himere juvenile care i-a robit pentru totdeauna” – o imagine ce, la fel, a făcut împlinirea unei premonitii baconskyene.
„Proportiile monstruoase” ale antologiei lui A.E. Baconsky, asa cum spune chiar el, au fost reduse conform unor principii ce-l ajută pe cititorul de poezie să-si reformuleze reperele: nu au fost inclusi „profesorii de poezie” de tip Pual Valery, dar nici „poeti desăvîrsiti” ca Saint-John Perse, sau poeti ca Pablo Neruda ale cărui avalanse poetice nu l-au impresionat pe antologator. Cum nici alti premianti Nobel n-au intrat în antologie pe acest criteriu – ca banalul Sully Prudhomme. Si numele ar fi putut îngrosa paginile antologiei, ca: Anna Ahmatova, Robinson Jeffers, A.Mac Leish, S. Spender, Vicente Aleixandre, Jacob van Hoddis, Babits Mihaly, Karl Vennberg, Ion Vinea, Vasile Voiculescu si altii. Cititorul însă astfel pus în gardă poate el însusi adăuga alte si alte nume, atîta vreme cît el este prezent în arealul istoriei recente a poeziei universale. Or informatia, după cum se stie, vine si ea pe căi ocolite. Dacă intri pe site-urile unor cluburi poetice, unor cenacluri virtuale sau mai nou pe blog-uri din ce în ce mai cuprinzătoare, dar mai toate lipsite de orientare estetică si discernămînt, poti selecta ce-ti convine si da la „gunoi” restul, suficient de mult. Ca modalitate de informare, această metodă rămîne valabilă, însă ca lectură cititorului îi trebuie cartea în fată. Acesta este un aspect, celălalt, atunci cînd are de a face cu traduceri, este obligat să accepte „trădarea”, asa cum stim să i se mai spune traducerii dintr-o limbă în alta, cînd este vorba de literatură. „Poezia nu este alcătuită însă din cuvinte, ci din raporturi de cuvinte, care nu trec niciodată frontierele unui grai fără să-si modifice imperceptibil valoarea.” – îsi încurajează A.E. Baconsky prezumtivul cititor. Si evident că acesta se mulsumeste cu ceea ce i se oferă, iar în cazul de fată, primeste cu asupra de măsură variante ce uneori întrec originalele. Ordinea alfanetică a poetilor inclusi în antologie, de asemenea, îi conferă cititorului nu ierarhia care nu se poate face în astfel de recoltări din poezia universală ci posibilitatea de a-si alege el preferintele conform afinitătilor elective de care dispune. Citotorul de poezie doreste să-i reamintească aici înco o dată pe poetii alesi de A.E. Baconsky în antologia sa: Ady Endre, Delmira Augustini, Conrad Aiken, Rafael Alberti, Mario de Andrade, Guillaume Apollinaire, Tudor Arghezi, W.A. Auden, G. Bacovia, Elisabeta Bahriana, Manuel Bandeira, Ion Barbu, Gottfried Benn, Lucian Blaga, Alexandru Blok, Jorge Luis Borges, Bertolt Brecht, Dino Campana, Jorge Carrera Andrade, Luis Cernuda, Rene Char, E. E. Cummings, Emilly Dickinson, Carlos Drumond de Andrade, Gunnar Ekelof, T. S. Eliot, Odisseas Elitis, Serghei Esenin, Robert Frost, Fust Millan, Federico Garcia Lorca, Ivan Goll, Corado Govoni, Jorge Guillen, Miguel Hernandez, Georh Heym, Nazim Hikmet,  Velemir Hlebnicov, Vladimir Holan, Gerard Manley Hopkins, Langoston Hughes, Vicente Hidobro, Illyes Gyula, Rolf Jakobsen, Mieczyslaw Jastrun, Juan Ramon Jimenez, Jozsef Attila, Uuno Kailas, Constantinos Kavafis, Srecko Kosovel, Par Lagerkvist, Valery Larbaut, Else Lasker-Schuler, Jorge de Lima, Eik Lindergren, Oskar Loerke, Artur Lundkvist, Antonio Machado, Maurice Maeterlinck, Vladimir Maiakovski, Ossip Mandelstam, Harry Martinson, Edgar Lee Masters,  Dusan Metic, Cecilia Meireles, Murillo Mendes, Henri Michaux, O.V. de L. Milosz, Gabriela Mistral, Alfred Mombert, Eugenio Montale, Vitezslav Nezval, Paul Van Ostaijen, Aldo Palazzeschi, Boris Pasternak, Cezare Pavese, Fernando Pessoa, Ezra Pound, Julian Przybos, Salvatore Quasimodo, Pierre Reverdy, Rainer Maria Rilke, Umberto Saba, Pedro Salinas, Carl Sandburg, Ghiorghios Seferis, Anghelos Sikelianos, Edith Sodergram, Ernst Stadler, Wallace Stevens, Jules Supervielle, Dylan Thomas, Gerog Trakl, Miguel de Unamuno, Giuseppe Ungaretti, Katri Vala, Cezar Vallejo, Adam Wazyk, William Carlos Williams, William Butler Yeats. Chiar si asa, o însiruiere de nume, pentru cei ce stiu ce reprezintă ele, este suficient să trăiesti iarăsi bucuria acelor ani cînd, pe unii dintre ei, îi citeai pentru prima oară, cum ar fi poate cel mai mare poet al Americii latine, cum însusi antologatorul îl numeste pe Cesar Vallejo, din care am notat în caietul meu un sonet:

„Eu voi muri-n paris pe-o ploauie grea
cîndva, -ntr-o zi pe care-o am în minte.
Eu voi muri-n Paris – si nu mi-e teamă –
si poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă.

Da, joi va fi, căci astăzi joi cînd scriu
aceste versuri, umerii mă dor,
si astăzi m-am întors ca niciodată
cu-ntregu-mi drum, ca să mă văd eu însumi.

Cesar Vallejo a murit el, care
pe nimeni lovind, toti l-au lovit,
c-un greu baston, cu-o coardă grea si dură.

Sunt, iată, martori, zilele de joi,
umerii săi ca oasele zdrobite,
singurătatea, drumurile, ploaia…”

(Cesar Valejjo – O piatră neagră pe o piatră albă. Traducere de A.E. Baconsky).

Notam astfel de poeme din cînd în cînd si le purtam cu mine. Erau uneori ca o mîngîiere, mai ales în zielele cînd găseam usa casei închisă si după usă strigătele femeii iubite, să plec, să nu mă mai întorc. Erau semnele unei singurătăti care mă urmărea ca o boală fără leac. „Singurătatea, drumurile, ploaia…” au fost cu mine mai tot timpul, ca acum să mă ducă la disperare. Dar si cărtile de poezie de care nu voiam să mă despart. Asa îmi notasem în ziua de 6 iulie 1976 următoarea strofă din William Carlos Williams:” Mătură casă/ atîrnă la geamuri/ perdele curate/ pune-ti o rochie nouă/ si vino cu mine.”(Cîntec de iubire). Tot acolo, imediat, notasem versurile următoare din Rilke:” De-acum cel fără casă romîne-n pribegie,/ cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie/ si zbuciumat pe-alei o să-ntîrzie/ cu frunzele prin vîntul care geme.” (Zi de toamnă). Îmi năzărea uneori să mă simt chiar un alt Malte Laurids Brigge, dar vorba personajului rilkeian „Important era să trăiesti. Da, asta era important.” Si tineam si la următorul poem tradus de Blaga din Rilke:

„Marea e moartea
Peste măsură,
Suntem ai ei
Cu rîsul în gură.
Cînd, arzătoare, viata
Ne-o credem în toi,
Moartea în miezul fiintei
Plănge în noi.”

M-am simtit, de asemenea, legat de un alt poet trist, Umberta Saba, din care am notat si merită reprodus aici poemul „Florenta”, din care se poate vedea că poetii, marii poeti se respectă si se iubesc, făcîndu-se uneori eforturi deosebite pentru a se cunoaste:

„Ca să-l îmbrătisez pe poetul Montale
- generoasă e tristetea lui – am venit
în orasul ce mi-a fost drag. E ca si cînd
fiece piatră pe care calc, ar fi
inima mea, dorul meu
de altădată. Dar nu am regrete. Se naste
– altă constelatie – o altă vîrstă.”

Ce era important însă în antologia lui Baconsky, pentru cei ce nu aveau alt acces la informatie, erau informatiile destul de numeroase despre poetii antolgati, informatii care construiau imaginea poetică universală a primei jumătăti a secolului XX. O biografie ca a lui Carl Sandburg, definit de A.E. Baconsky ca fiind „ cel mai putin artist la modul preocupărilor europene pentru universul cuvîntului”, seamănă cu a unui erou de filme de aventură, poetul practicînd tot felul de meserii cum ar fi: portar, cărămidar, muncitor agricol, comisionar, soldat în războiul americano-spaniol, jucător de fotbal, agent de publicutate, secretar de primărie, cîntăret de banjo dar si fermier, imagine din care se despinde următoarea tusă de profil:” îsi amenajează o fermă elegantă pe malurile lacului Michigan si creste – cu o rară pasiune – capre de rasă peentru diverse expozitii, lucru încă o dată bizar la un poet al industriei si al agitatiei citadine prin excelentă. Douăzeci de ani mai tîrziu, se mută în Carolina de Nord. Se spune că mutarea a avut ratiuni pur zootehnice: în tinutul nisipos al Michiganului copitele caprelor n-aveau cum se toci si cresteau prea tare, obligîndu-l pe fermier să le taie mereu.” În altă parte vorbeste de esecul unei poete ca Edith Sodergran, poetă care trece din Suedia în Petersburg, iar de acolo, prin sanatorii, în Italia si iarăsi la Petersburg în plină revolutie bolsevică, fugind în căutarea unei mari iubiri pe care nu a găsit-o niciodată: „ Nicio pasăre nu vine să se piardă în ascunzisul meu solitar.” O altă poetă care nu si-a împlinit iubirea este Katri Vala:” dragostea ei se converteste mai curînd într-o aspiratie spre risipă, într-o dureroasă nostalgie obscură, un dor incert, anxios si sufocant el însusi.” Dar cea mai spectaculoasă biografie pare a fi lui Fernando Pessoa, viată ce se fragmentează în biografiile a încă patru heteronime ce se comportă ca adevărate persoane vii, creînd literaturii portugheze patru poeti distincti de mare valoare: Alberto Caeiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis  si însusi Fernando Pessoa, părintele si congenerul lor. Iată ce scrie cînd evocă moartea lui Albertă Caeiro: „ A fost una din angoaslele mele – angoase reale printre atîtea altele ce fuseseră factice – să stiu că la moartea lui Alberto Caeiro n-am fost alături de el…Eram în Anglia. Ricardo reis nu era nici el însusi la Lisabona; se întorsese în Brazilia. Era doar Fernando Pessoa, dar e ca si cînd n-ar fi fost. Fernando Pessoa simte lucrurile, dar nu se agită, nici măcar înlăuntrul său.” – acesta fiind negrologul semnat de Alvaro de Campos, unul din heteronimii născuti de adevăratul Fernando Pessoa, om cu o biografie de-a dreptul fascinantă nu prin modul de a-si fi trăit viata – si el unul destul de insolit si plin de tot felul de voiajări prin lume -, ci prin aceea de a crea o lume ce face un adevărat capitol de istorie a poeziei în literatura portugheză. Fiecare poet antologat are astfel si o mini-biografie ca de mare personaj literar, din care poti extrage esente ce definesc sacrificiul dat de fiecare în parte pentru poezie. Dar dacă ar fi să aduc aici toate povestile despre vietile poetilor antologati, ar însemna să realizez si eu o „carte de proportii monstruoase”. M-am multumit în acei ani de lecturi ale antologiei si ale celor izvorîte din bibliografiile enuntate acolo să scriu tot atîtea „stante lirice” cîti poeti erau antologati acolo, portrete din cîte două strofe pe care le-am adunat într-un caiet sub titlul „O sută de maestri si un discipol”, asupra căruia nu voi poposi în această confesiune de citirtor de poezie, ci, probabil, cu aceeasi răbdare mă voi întoarce la ele pentru a le da o formă finală pentru a fi publicate cîndva.

Făcînd paralele între unii poeti de aiurea si poetii români antologati de A.E. Baconsky, doar patru la număr – Arghezi, Bacovia, Ion Barbu si Lucian Blaga -, nominalizînd doar încă doi – Ion Vinea si V. Voiculescu -, putem lesne constata, luînd în calcul faptul că poeziile din această antologie sunt opera unui singur traducător si selectia poetilor români apartinînd aceluiasi, că stilurile si abordările poetilor români sunt mult mai diverse, cu o plajă conceptuală mai extinsă decît a multora dintre poetii antolgati. Evident, nu ne-ar fi prins deloc rău să fi avut în compozitia poeziei românesti poeti ca Ezra Pound sau T.S. Eliot, deschizători de drumuri, sau poeti de euforia conceptuală a lui Dylan Thomas, ori frenezia inventivă si ansamblatoare ca a lui Fernando Pessoa, ori calmi si profunzi ca Eugenio Montale, Antonio Machado, Umberto Saba sau eliptici si profunzi ca Ungaretti si Salvatore Quasimodo, ori filosofici ca Miguel de Unamuno sau Ghiorghios Seferis. Blaga s-a lăsat doar vag influentat de lirismul ondulant si dulce al lui Rilke si mai putin de expresionismul savuros si dens al lui Georg Trakl sau al poetilor de nuantă expresionistă, morti de tineri, din arealul german, Ernst Stadler, Georg Heym sau August Stramm. Însă si-a consolidat personalitatea si a devenit un reper în poezia europeană, reper pe care regimul comunist l-a ascuns cu repeziciune si din fata Premiului Nobel. Arghezi nu seamănă cu nimeni. „Niciodată toamna…” poate sta oricînd în primele o sută de mari poezii ale lumii din toate timpurile. Inovatia limbajului poetic prin îmbogătirea vocabularului poetic, să-l numesc asa, îl asază pentru totdeauna alături de Eminescu în istoria poeziei românesti, cu continuatori putini dar de marcă asa cum ar fi Nichita Stănescu pentru savoarea si inventivitatea limbajului poetic sau Marin Sorescu pentru culoare locală si autenticitate a limbajului. Dar si distinct în arealul poeziei universale. Bacovia, de asemenea, la pol opus, original si eliptic, scotînd efecte remarcabile si perene dintr-un fond restrîns de cuvinte pe care a stiut în ce tipare noi să le aseze, făcînd din simbol sens de profunzime si densitate poetică – lucru, luat în context universal nu prea des întîlnit. Asta poate si dintr-un har aparte si, mai ales, dintr-o lipsă de contact cu poezia modernă de atunci, din care s-ar fi putut inspira. Ca si Arghezi, total inimitabil. Cum de altfel si Ion Barbu, fără echivalent în arealul poeziei universale, însă, din păcate foarte putin cunoscut, ca, să zicem, Rafael Alberti, Yvan Goll sau Sergei Esenin. Majoritatea poetilor lumii, în afară de cei estici, mai ales rusi si sovietici, au călătorit de pe un meridian pe altul, de la o paralelă la alta, mirajul fiind Parisul unde puteai muri necunoscut ca Cesar Vallejo, retras ca Rene Char, ori în glorie ca Henrri Michaux sau Saint-John Perse. De aici la cei mai multi dintre ei se poate observa familiaritatea cu noile modalităti de abordare lirică în vogă, acceptate si trecute mereu în topuri, influente si emulatii, fată de linia mai putin comună a poetilor estici, indiferent că făceau parte din futurismul rus sau avangarda care dorea să fie cu un pas înainte fată de modelele deja consacrate aiurea. Altfel sună Ady Endre sau Esenin, decît Ungaretti sau Montale, Yvan Goll sau Esenin, decît Thomas Dylan sau Carl Sandburg, Blok sau Maikovski, decît Quasimodo sau Pessoa, Ossip Mandelstam sau Velemir Hlebnicov, decît Gottfried Benn sau Bertolt Brecht,  Vladimir Holan sau Illyes Gyula, decît E. E. Cummings sau Federico Garci Lorca, Ion Barbu sau Bacovia fată de Uuno Kailas sau Valery Larbaud, ca să enumăr doar cîteva perechi ce se disting clar datorită zonelor în care s-au născut si evoluat, dar mai ales cum au influentat mersul poeziei universale. Poezia sud-americană, de exemplu, cu nume ca Gabriela Mistral, Vicente Huidobro sau Jorge Luis Borges, ca să dau doar trei nume, se distinge clar de poezia nordicilor, cum ar fi cea a lui Edith Sodergran, Par Lagerkvist, Artur Lundkvist sau Gunar Ekelof, ultimul, asa cum îl defineste A.E. Baconsky „poet aproape necunoscut la noi – în ciuda locului important pe care-l ocupă nu numai în poezia suedeză contemporană, ci în întreaga literatură a lumii de azi”, ori de poezia peninsular mediteraniană scrisă de Constantinos Kavafis, Ghiorghios Seferis, Anghelor Sikelianos sau Odyseas Elitis, - dar asta nu l-a oprit pe antologator să le găsească locul comun – singurul de acceptat în poezie – valoarea fiecăruia în parte si a tuturor la un loc, ceea ce a făcut din această antologie o primă treaptă de evaluare comparativă la nivel de masă de cititori, nu de universitari si teoreticieni care, vorba lui Gellu Naum, după mine un mare nedreptătit al antologiei, strică mai mult decît construiesc („teoria strică poezia”). Citez în continuare un fragment doar din poemul „Absentia animi” de Gunnar Ekelof, doar pentru a face o simplă comparatie de cititor cu poezia deja citată a lui Arghezi – „Niciodată toamna…”:

„…
În toamnă
zumzet în poemul meu.
Cuvintele lucrează si zac aici.
Praful cade deasupra lor, praf sau rouă
pînă cînd vîntul în cele din urmă
le învăluie si le asterne aiurea,
Cel ce „above all” va cînta sensul oricărui lucru
a înteles de mult
că sensul murmurului e murmurul
precum în sine un lucru e altceva decît
cizme umede peste frunze
pasi distrati pe covor de frunze
în parc, caline frunzele se lipesc
de cizmele umede, pasi ditrati.
Tu te rătăcesti si te pierzi.
Nu fi atît de grăbit.
Întîrzie putin.
Asteaptă.”
(…)

       Mai aproape de lirica noastră sună poezia lui Lorca:
„ Trec prin crengi de laur două
porumbite-ntunecate.
una era soarele
si cealaltă luna.
Spuneti-mi, le-am zis, suratelor,
unde mi-e mormîntul oare?
În coada mea, zise soarele.
În gîtul meu, zise luna.
Si cum mergeam cu pămîntul
atîrnat la cingătoare,
văd două pajure albe
si mai văd o fată goală.
Una era cealaltă
si fata era nici una.
Spuneti, le-am zis, pajurelor,
unde mi-e mormîntul oare?
În coada mea, zise soarele,
În gîtul meu zise luna.
Văd printre crengi de cires
două porumbite goale,
una este cealaltă
si amîndouă nici una.”
         (Cîntec)
   
Sau, ca să ne gîndim un pic si la M.R. Paraschivescu si Geo Dumitrescu din „Cîntec de nucă verde”, tot din Lorca, doar un scurt fragment din „Romantă somnambulă”:

„Verde cît te iubesc verde.
Vîntul verde. Creanga verde.
Barca lunecînd pe mare
si calul suind pe munte.
Cu umbra la cingătoare
ea visa sus în verandă
carne verde, părul verde,
cu ochi de-argint si de gheată.
Verde cît te iubesc verde.
Sub lună, lună gitană
lucrurile stau privind-o,
ea nu le poate privi.”