Gellu DORIAN
N-as putea spune cu certitudine care a fost prima poezie citită de mine. As fi ipocrit să spun că am început cu Eminescu sau Alecsandri. Cum de altfel, la fel de ipocrit as fi dacă as încerca aici să spun că mama mi-a pus în mînă pentru prima dată o carte de poezii – dacă a făcut-o, atunci acea carte cu sigurantă a fost o carte de rugăciuni, pentru că Biblia mi-a arătat-o mult mai tîrziu, după ce am început să înteleg pe ce lume mă aflu – sau că învătătoarea mea, o fiintă aleasă dar preocupată doar să ne învete alfabetul si să nu iasă din litera manualelor pline numai de poezele patriotard-ideologice, ar fi făcut gestul să-mi arate în biblioteca scolii cărtile lui Eminescu, Alecsandri, Bolintineanu, Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi sau Labis. Nici nu stiu dacă pînă în clasa a V-a, am călcat în biblioteca scolii. Cînd am descoperit-o, i-am spus mamei că pe lumea asta mai sînt si alte cărti decît cele de rugăciuni pe care o vedeam că le citeste în fiecare seară si dimineată de se făcuseră, unele dintre ele, ferfenită. Si mi-a spus să-i aduc si ei să vadă ce citesc eu ascuns prin podul surii. Acasă nu aveam, desigur, bibliotecă. Dacă am fi avut, tata ar fi fost trecut la chiaburi si aruncat în puscărie. Si asa făcuse cinci ani de prizonierat în lagărele rusesti, încît atunci cînd vedea preceptori însotiti de militieni pe la poarta noastră se ascundea de frică să nu-l ascundă iarăsi. Totusi mama, la sărbătorile de iarnă, în mod special, ne învăta colinde, ne spunea un fel de poezii care sunau frumos, ne învăta urături, care ni se păreau nouă, copiilor, a fi poezii. Si le învătam iute pe de rost. Dar mama stia doar cîteva astfel de colinde si urături, încît atunci cînd, la un vecin de al bunicii dinspre tata, am ascultat pentru prima dată la un patefon cu ac cîntece cîntate de Zavaidoc si Maria Tănase, mi s-a părut că urc usor la cer. De altfel, de acolo, am crezut, pe cînd eram copil, că pogoară scriitorii. Nu mi-l puteam închipui pe Eminescu pămîntean. Nici chiar pe Creangă, ale cărui amintiri păreau rupte din zilele noastre de vacantă si de scoală. Cu atît mai putin acele voci care ieseau din acea cutie pe care se învîrtea un disc negru de ebonită, zgîriat atît de melodic de un ac, disc la care am visat multă vreme, să-l putem avea si noi în casă. Cînd mama, după ce a vîndut recolta de usturoi dintr-o vară, undeva pe la munte, a adus, din banii cîstigati, si un aparat de radio – „Miorita” – , viata noastră a căpătat alt sens iar în capul meu s-a născut visul de a ajunge poet. Descoperind, din cărtile luate de la biblioteca scolii, că toti scriitorii au fost oameni ca si noi si că nu mai departe de douăzeci de kilometri, cu mai putin de o sută de ani în urmă de a mă naste eu, la Botosani, se născuse Eminescu, iar peste apele Siretului si ale Moldovei, lîngă Cetatea Neamtului, se născuse un alt pământean, Ion Creangă, mi-am zis că nu este deloc imposibil.
Si atunci a început calea mea spre poezie. Mai întîi ca un învederat cititor, atît cît îmi putea oferi biblioteca Scolii generale din Cosula, bibliotecă destul de săracă si dotată cu literatură sovietică pe care nu o puteam ingurgita. Abia cînd am ajuns, în clasa a VII-a la Cîmpulung Moldovenesc, am găsit la biblioteca Liceului „Dragos Vodă” tot ceea ce doream. Ei, mai tîrziu, cînd am descoperit si biblioteca orăsenească, mi-am dat seama că nu puteam găsi acolo tot ce doream. Descoperisem la chioscul de ziare „Gazeta literară” si „Luceafărul”, apoi „România literară”. Dar acum eram, pe lîngă multi dintre colegii mei care aveau alte preocupări mai realiste, un bun cunoscător al poeziei noastre, în special, si căutător prin colectiile bibliotecilor al poetilor străini. Primul iesit în cale a fost Rilke, cu o editie ce purta un titlu neutru, sters – „Versuri” –, carte apărută la Editura pentru Literatură Universală în 1966. Era o antologie de aproximativ patru sute de pagini, ce aduna traduceri semnate de: Maria Banus, Lazăr Iliescu, Eugen Jebeleanu, Dan Constantinescu, Al. Philippide, N. Argintescu-Amza, Ion Pillat, Maria Magdalena Popa, Stefan Aug. Doinas, Virgil Nemoianu, Ion Caraion, Petronela Negosanu, Veronica Porumbacu – o serie întreagă de nume, din care mi-au atras atentia în mod special traducerile lui Blaga, Philippide si Stefan Augustin Doinas. Cele mai multe traduceri le semna Maria Banus. Elegia a patra era tradusă de Doinas si Virgil Nemoianu. Dar adevărata substantă a „Elegiilor duineze” am gustat-o în 1978 cînd a apărut la Editura Univers, în traducerea lui Dan Constantinescu, o editie bibliofilă bilingvă ce cuprindea pe lîngă cele zece elegii si „Sonetele către Orfeu”. Comparate acum cu traducerea lui Nicolae Breban, elegiile par a oferi, prin prisma fiecărui traducător, alte si alte noi valente. Atunci, în acea editie din 1966, totusi, tin minte, nu „Elegiile duineze” m-au încîntat atît de mult pe cît de mult m-am simtit atras de traducerea poemului epic „Povestea iubirii si mortii stegarului Christoph Rilke” semnată de Eugen Jebeleanu. Cu dictionarul în mînă, avînd în fată si originalul poemului, am încercat o proprie variantă pe care am rătăcit-o apoi printre lucrurile la care am renuntat, printre care si o primă încercare de epopee, la care am început să lucrez prin 1968 si am abandonat-o prin 1971, cînd am părăsit Cîmpulungul, pentru a mă aseza definitiv la Botosani si a începe o corespondentă asiduă cu Geo Dumitrescu, care m-a si debutat în 1972 în „România literară”.
Nu pot începe acest eseu fără a cita din acea primă antologie din poezia lui Rilke, căzută în bratele mele prin 1968, cînd lucrurile, în privinta lecturii poeziei, deveniseră preocupările mele zilnice. Si voi cita aici integral poemul „Cititorul”, din volumul „Cartea imaginilor”, în traducerea lui Al. Philippide, nu pentru că ar fi un poem ce-ar iesi din nuanta de „remarcabil”, ci mai curînd pentru că pare a fi emblematic pentru ceea ce ar trebui să fie un adevărat cititor si cu atît mai mult un cititor de poezie, specie din ce în ce mai rară, avînd în vedere, desigur, pe cititorul de poezie care face acest lucru cu aceeasi pasiune cu care se aruncă asupra cărtilor politiste cititorul care-si caută reconfortarea, deconectarea, în astfel de lecturi:
„Citeam de mult. De-atunci de cînd acea
ploioasă dup-amiază la geamul meu zăcea.
Afară vîntul nu-l mai auzeam:
era grea cartea-n care m-adînceam.
Priveam în foi ca-n niste chipuri care
se-ntunecă de multă chibzuire,
si-ncetinită, vremea mă priveghea-n citire.
Deodată filele-s strălucitoare,
si-n loc de-a sirurilor încîlcire:
amurg, amurg eu văd în fiecare.
Dar nu vreau încă să mă uit afară,
si vorbele din siruri se desprind
si se rostogolesc si-n voie pleacă…
Si stiu acum că ceruri mari se-ntind
peste grădinile strălucitoare,
si peste tot e înc-o dată soare.
Si iată noaptea vine, văratică si-adîncă,
ce e răzlet în grupuri mărunte se adună,
pe drumuri lungi, ca umbre trec oameni împreună,
si straniu de departe s-aude cum răsună,
multiplicat, putinul care se întîmplă încă.
Si cînd acum ridic din carte ochii,
nimic nu e ciudat si totu-i mare.
Tot ce există-afară stiu ei aici de mult,
si-aici, si-acolo lumea e fără de hotare;
iar eu cu-aceste toate m-amestec tot mai mult;
privirea mea pe lucruri cînd se lasă,
pe grava lor simplicitate,
pămîntul din el însusi parc-ar rîvni să iasă
si să cuprindă cerurile toate,
si prima stea e-asemenea cu cea din urmă casă”.
Pentru cititorul postmodern, Rilke pare a fi poetul depăsit, bun doar pentru cititorul începutului de secol douăzeci, modern pentru acea perioadă, desuet, poate chiar pe linia unui feelling dezavuat de ochiul actualului cititor de poezie, gonaci spre locurile fruste si minimaliste ale textului poetic. Or nu este deloc asa. Pentru mine, cititor consecvent de poezie, el este la fel de proaspăt, azi 21 iulie 2007, cînd scriu acest eseu, ca atunci cînd l-am descoperit într-o bibliotecă publică din Cîmpulung Moldovenesc, în primăvara lui 1968, dar la fel ca-n primele decenii ale secolului XX cînd intra la noi prin traducerile lui Blaga. Poemele lui Rilke intră în aceeasi linie de perenitate în care au intrat marile poeme ale lumii: „Ghilgames”, „Rigveda”, „Iliada” sau „Odiseea”.
Nu mi-a fost dat să descopăr mai întîi epopeea „Gilgames”, una din cele mai veritabile scrieri stăvechi dedicate unui rege cu acelasi nume care a trăit în secolul 28 înainte de Hristos, în orasul sumerian Uruk din sudul Mesopotamiei, erou care după moarte a devenit, în mitologie, semizeu, si care a inspirat prima epopee a omenirii, scrisă pe 12 tăblite de argilă arsă, păstrate în Biblioteca lui Assurbanipal din Ninive. Am descoperit, în această epopee, frumusetea prieteniei dintre Ghilgames si Enkidu, mult mai tîrziu, atît de frumos transmisă peste milenii, nu printr-un edict sau printr-o altă glorificare, ci printr-un poem care, odată citit, te aruncă pe viată în mrejele poeziei. Dacă lecturile din Rilke au avut darul de a găsi poezia si în altfel de forme decît la Eminescu sau Alecsandri, Cosbuc sau Goga, Macedonski sau St. O. Iosif, „Epopeea lui Ghilgames” mi-a deschis usile spre o întelegere profundă a textului poetic, spre decriptarea mesajului ascuns în cuvinte, în simboluri, în sensuri care au făcut lumea să existe pînă la noi si de aici mai departe. Prin Cosbuc sau George Murnu am intrat, mai tîrziu, în lecturile grele ale existentei unui cititor autentic de poezie: „Sacunthala”, „Iliada”, „Odiseea”, „Eneida”, dar si cu ajutorul altor traducători în „Tristele” lui Ovidiu sau poemele lui Horatiu si Vergiliu, ca mai tîrziu să-i descopăr pe Juvenal, Catul, dar si pe Petrarca, Sapho. Nu însă fără să mă întreb ce l-a făcut pe Platon să afirme că poetii trebuie izgoniti dintr-o viitoare cetate în care doar preceptele filosofice pot asigura o evolutie democratică. N-am găsit nici un răspuns concret nici într-un dialog al lui Platon, ci dimpotrivă, peste tot, am găsit imagini poetice, poezie si frumusete a ideii exprimate prin cuvînt. De fapt nu stiam ce caut în astfel de texte pe care le citeam, poezia în geneza ei, starea poetică a acelor timpuri sau artele poetice, în sensul scrierii frumoase a poeziei, nu neapărate calofile, ci profunde si armonios alcătuite?
Si bulversat, un timp de început, de lecturile din clasicii nostri si apoi de cele ale poetilor moderni, m-am întors sistematic la lectura poeziei lumii, atîta cîtă o puteam găsi prin biblioteci, prin anticariate. Fascinat de antichitate, de miracolul poetic, de „Ghilgames” în primul rând, apoi de Orfeu si Tirezias ca eroi dar si ca poeti, de Homer, dar si de Horatiu si Vergiliu, am găsit în perioada preplatonică, pe lîngă Homer, poeti ca Hesiod din Ascra, Arhiloh din Paros, Teognis din Megara, Simonide din Ceos, Corinna din Teba, Pindar din Teba, Theagenes din Rhegion, Xenofan din Colofon, Gorgias din Leontinoi, Metrodor din Lapsac, Democrit din Abdera, Aristofan. Pe toti, bineînteles, cu ajutorul unei culegeri alcătuite de D.M. Pippidi, în 1970. Nu sînt, evident, poeti pe care-i citesti oricînd si oricum, nici măcar integral, ci pe fragmente. Dar faptul că-i puteam găsi la un loc, pe exemplificări si trimiteri bibliografice, unii dintre ei fiind neînsemnati sau uitati chiar si pe vremea lor, darămite acum, a însemnat un punct de plecare întru deschiderea curiozitătii asupra fenomenului poetic al lumii.
Si într-unul din caietele mele de început, în care îmi notam primele impresii de lectură sau pur si simplu ce-mi plăcea mai mult din ceea ce citeam, am găsit si aceste note la:
Homer:
„Cîntă, Zeită, mînia lui Ahile, fiul lui Peleu”
sau:
„Cîntă, Zeită, mînia ce-a cuprins pe Ahil Peleianul”
sau:
„Cîntă, zeită, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de omoruri aduse,
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcîndu-le hrană la cîini si la feluri de păsări”
(Iliada, trad. George Murnu)
Homer:
„O, muză cîntă-mi mie pe bărbatul
Viteaz si iscusit, care-ntr-o vreme,
Cînd el cu mă măiestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Si cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de orase si de datini,
Si patimi asa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Si înapoi să-si ducă pe tovarăsi”.
(Odiseea, trad. George Murnu)
Hesidod:
„Încep slăvind Muzele stăpîne ale Heliconului, munte mare, munte sfînt”
(Teogonia)
Arhiloh:
„Mă pricep să slobod cînt desfătător slăvitului Dionysos, cu mintea înflăcărată de trăsnetul vinului:::”
Simonides:
„…pictura poezie mută, iar poezia, pictură grăitoare…”
(De gloria Atheniensium)
Pindar:
„simplu în cele simple, măret în cele mărete, cinsti-voi pe zeul ce mă ocroteste, slujindu-l după darul de care m-am învrednicit…”
(Pitice)
Xenofan:
„De-ar cîstiga cineva o biruintă cu iuteala picioarelor ori în încincita luptă – ea Olimpia, unde-si poartă apele Pisa – ori la trîntă ori în dureroasa bătaie a pumnilor, în cumplita întrecere căreia-i zic pancratiu, mai plin de fală s-ar înfătisa cetătenilor, la jocuri ar căpăta loc de frunte, ar fi hrănit pe socoteala obstii si cetatea i-ar da si un dar…”
Gorgias:
„Cuvîntul e un crai puternic, mic si prizărit la trup, în stare să săvîrsească isprăvile cele mai dumnezeiesti, să curme frica, să înlăture durerea, să stîrnească voiosia, să înteleagă mila…”
(Elogiul Elenei)
Mentrodor:
„…Agamemnon e eterul, Ahile soarele, Elena pămîntul, Paris aerul, Hector luna (…)…Demetra, ficatul, Dionysos splina, Apolo fierea…”
(la Filodem)
Democrit:
„Deseori am auzit că nimeni nu poate fi poet adevărat fără o anumită aprindere a sufletului si un oarecare vînt de nebunie…(….)…Tot ce scrie poetul cînd e pradă entuziasmului si pătruns de un suflu dumnezeiesc e din cale afară de frumos”.
(Despre poezie)
Aristofan:
„Eschil: Iată ce subiecte trebuie să trateze poetii. Adu-ti aminte în ce chip, din cele mai depărtate vremi, poetii cu suflet ales au stiut să se facă de folos semenilor lor. Orfeu ne-a dezvăluit tainele religiei si ne-a învătat să ne ferim de omoruri; Mousaios, oracolele si tămăduirea bolilor, Hesiod, munca ogoarelor, vremea roadei si a arăturii. Iar dumnezeul Hector, de ce e el cinstit si slăvit, dacă nu pentru bunele-i povete: rînduiala ostilor, virtutile sufletului, armele voinicilor?”
(Broastele)
Am găsit aceste note, asa cum am spus mai sus, într-un caiet mai vechi, făcute după lectura acelei cărti în care am aflat pentru prima oară că antichitatea a fost plină si de alti poeti decît doar de cei mai cunoscuti si arătati ochilor nostri de manualele scolare – si acolo cu destulă zgîrcenie si doar cu texte pline de morală si coduri educative convenabile unui regim politic anume – dar si de comentatori ai poeziei vremurilor, dintre care cel mai învederat, în dialogurile sale, a fost Palton, din care as cita următorul fragment din „Statul”:
„– Să înlăturăm atunci, urmai eu, începînd cu epopeea de mai jos, toate versurile de acest soi:
Mai bine-as vrea să fiu argat la tară,
La un sărac cu prea putină stare
Decît aici în iad să fiu mai mare.
(Odiseea)
si acestea:
Si pământenii si zeii să-i vază cu ochii locasul
Muced si negru, scîrbit si de zei.
(Iliada)
si:
Doamne, e drept că aievea pe lumea cealaltă mai este
Sufletul, umbra de om, dar neîntrupat e cu totul.
(Iliada)
sau următoarele:
Desi e mort, e de ziua mortii
Tot fioros si întelept să fie,
Pe cînd ceilalti ca niste umbre zboară.
(Odiseea)
si:
…Spre lumea cealaltă-si ia zborul
Sufletu-i din mădulari si se mistuie-n sine bocindu-si
Nenorocirea, pieri doar în floare si-n plină putere.
(Iliada)
sau acestea:
…Sufletul tocmai ca fumul, sub glie
S-a risipit tîrîind.
(Iliada)
si:
…Cum liliecii
În fundul unei pesteri uriase
Tot zboară tiuind cînd pică vreunul
Din zborul lor cel atîrnat sub stîncă
Si stau acolo strînsi pe lîngă-olaltă
Asa plecară chităind deodată….
(Odiseea)
Îl vom ruga pe Homer, ca si pe ceilalti poeti, să nu se supere dacă vom sterge aceste versuri si pe toate cele aidoma lor, nu pentru că n-ar fi poetice si plăcute la auz multimii, ci pentru faptul că, pe măsură ce sînt mai reusite, pe attît se cuvine mai putin să fie ascultate de copiii si bărbatii hărăziti libertătii si pe care-i sperie mai degrabă sclavia decît moartea.(…)…Trebuie dar înlăturate si toate numele înfricosătoare, cum, ar fi Cocit, Stix, subpămîntenii, strigoii si toate cele asemănătoare, la auzul cărora, pare-se, oricine se înfioară. În aste împrejurări, s-ar putea ca ele să-si aibă rostul; nouă însă ne e teamă, pentru străjerii nostri, să nu-i încingă înfiorarea sau să nu-i vlăguiască mai mult decît se cuvine sa noi.(…)…Din nou asadar îl vom ruga, pe Homer si pe ceilalti poeti, să nu înfătiseze pe Ahile, fiul zeitei:
Tot zvîrcolindu-se-n pat, se culcă pe spate, pe dungă,
Ba cîteodată pieptis, la urmă se scoală-n picioare,
Umblă pe mal mai rătăcind…
(Iliada)
apoi:
Neagră cenuse înpumnă si-o-mprăstie-n capu-i…
(Iliada)
nici plîngînd sau jeluindu-se în toate chipurile, cum l-a închipuit poetul; si nici pe Priam, cel apropiat de zei prin nastere, care:
Tare de toti se ruga, tăvălindu-se jos pe gunoaie
Si se cuvînta el duios si pe nume zicea fiecărui…
(Iliada)
Si încă mai multe îi vom ruga să nu înfătiseze pe zei tînguindu-se si glăsuind:
Vai mie mamă de plîns a viteazului cel mai de frunte!
(Iliada)
Iar dacă-i imită pe zei, atunci măcar pe cel mai puternic dintre ei să nu cuteze a-l schimba la chip într-astfel încît s-ajungă a rosti:
Vai mie ce văd cu ochii. Iubitul meu Hector în jurul
Zidului e fugărit. Ah, bietul, mi-e jale de dînsul!
(Iliada)
sau:
Vai mie, fiul meu cel mai iubit de pe lume, Sarpedon,
Are să-mi fie răpus de Patrocle si stau îndoielnic…”
(Iloiada)
Si comentariile lui Platon se duc de la text la text, de la fragment la fragment, în asa fel, ca în final acesta să propună „izgonirea poetului din cetate”, nu pentru că acesta n-ar scrie versuri frumoase, pline de emotie si învătăminte, ci pentru că, pe alocuri, pe unde acestea devin foarte împlinite, realizate, cu exces de frumusete, ar putea schimba orientarea „copiilor si bărbatilor” al căror scop nu era acela de a contempla versuri si a se lăsa pradă lor, rătăcirilor sufletesti, ci unui cu totul alt scop pe care Statul îl avea în plan cu cetătenii lui. O astfel de citire a poeziei, preluată apoi si de cenzurile care au dominat de-a lungul tuturor timpurilor prin care omul a trecut, a putut fi si dăunătoare dar si stimulatoare – pentru că orice coercitie duce la iesirea din spatiul închis, concentrationar, supravegheat, si, astfel, la găsirea altor căi de exprimare a stărilor pline de frumusete, în cazul nostru poezia.
Ce as fi devenit eu dacă nu as fi descoperit lectura poeziei? Dacă în loc de poezia lui Eminescu, pe care am descoperit-o si înteles-o relativ devreme, as fi continuat să pasc vacile si oile, fără să stiu că si aceste îndeletniciri ale omului duc cu ele o adevărată poezie? Desigur, as fi trăit, as fi evoluat într-un fel, as fi fost poate mai puternic, cu un suflet poate mai generos, poate mai împietrit, mai putin sensibil sau dornic să cunoască altfel frumusetea lumii decît doar asa prin stihurile care au iesit de cele mai multe ori din minti si suflete chinuite, din oameni aproape tot timpul izgoniti din lume, în singurătate, în afara cetătii, doar pentru că erau altfel decît cei cărora ei doreau să le cînte versurile lor. Si, descoperind si acest aspect, al damnării poetului, cu atît mai mult am căutat lectura poeziei, loc de refugiu si de oblojire a durerilor si esecurilor care m-au urmărit mai tot timpul.
De aceea „Poetica” lui Aristotel – care considera „poesia – un corp viu” – mi-a deschis o altă pistă a lecturii poeziei. Stagiritul mai spunea că „imitatia este esenta poeziei si a celorlalte arte”. Si faptul că poezia putea împărtită pe „soiuri” după „mijloace cu ajutorul cărora realizează imitatia”, m-a lămurit asupra fondului poetic pe care urma să-l caut în lecturile mele: că poezia putea fi „serioasă” – epopeea si tragedia –, dar si „hazlie” – cum ar fi comedia, satira. Motive în plus să discern altfel decît pînă atunci. Erau, desigur începuturile lecturii în profunzime a poeziei, fără însă să am la îndemînă si cele mai bune cărti de poezie, o bibliografie care să-mi ghideze orientările. Citeam, evident, haotic, dar nu orice! Si în caietele mele din acea perioadă am găsit si această notă extrasă din Aristotel:
„ În general vorbind, două sînt cauzele ce par a fi dat nasterii poeziei, amîndouă cauze firesti.
Una e darul înnăscut al imitatiei, sădit în om din vremea copilăriei (lucru care-l deosebeste de restul vietuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite si cele dintîi cunostinte venindu-i pe calea imitatiei), iar plăcerea pe care o dau imitatiile e si ea resimtită de toti. Că-i asa, o dovedesc faptele. Lucruri pe care în natură nu le putem privi fără scîrbă,– cum ar fi înfătisările fiarelor celor mai dezgustătoare si ale mortilor, – închipuite cu oricît de mare fidelitate ne umplu de desfătare. Explicatia, si de datat aceasta, mi se pare a sta în plăcerea deosebită pe care o dă cunoasterea nu numai înteleptilor, dar si oamenilor de rînd; atît doar că acestia se împărtăsesc din ea mai putin. De aceea se si bucură cei ce privesc o plăsmuire: pentru că au prilejul să învete privind si să-si dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare înfătisează pe cutare. Altminteri, de se întîmplă să nu fie stiut dinainte, plăcerea resimtită nu se va mai datora imitatiei mai mult sau mai putin izbutite, ci desăvîrsirii executiei, ori coloritului, ori cine stie cărei alte pricini”.
Nu stiu acum dacă „imitatia”, în sensul aristotelian, mai este valabilă. Dar cert este faptul că „modelul”, pentru cititorul înrăit de poezie, nu are cum să nu sară în ochi, atunci cînd mimarea celor mai bune realizări poetice – cazuri fericite! – creează, pe lîngă emulatia de timp Eminescu, prin prelucrarea unor texte minore pe care le-a adus la realizări sublime ( a se vedea „Odă [în metru antic]”), sau, mai nou, de tip Cărtărescu, prin realizarea „Levantului” din magma „modelelor” prepasoptiste cu tesături postmoderne sau chiar în trilogia „Orbitor” prin „fuzionarea la rece” a frazărilor (la nivel de topică) din proza eminesciană, cea din „Sărmanul Dionis” în mod special, cu constructiile la zi ale frazelor doldora de un vocabular de top si o sintaxă impecabilă, desigur, si epigoni – cazuri nefericite! – ale căror produse fac din imitatie fondul gros al unui veleitarism agresiv.
„Epistola către Pisoni” din „Arta poetică” a lui Horatiu, în versiunea lui Ionel Marinescu, mi-a lăsat în caietul meu un fragment lung din care citez doar începutul:
„Dac-ar voi la grumazul de cal să-nnădească un pictor
Cap omenesc si să-mbrace de-asemenea cu pene pestrite
Membre-adunate de ici si de acolo, asa ca femeia
Mîndră la chip să sfîrsească nespus de hidos într-un peste,
Rîsul, venind s-o priviti, ati putea să vi-l tineti, prieteni?
Credeti, Pisoni, că s-aseamănă-acestei figuri pe de-a-ntregul
Cartea în care-ntocmiri fără sir vor veni la lumină,
Tocmai ca-n visul bolnavului, unde nici cap nici picioare
Nu se unesc într-un tot unitar. La poeti si la pictori
Dreaptă putere e dată orice să-ndrăznească de-a pururi.
dar să nu fie-nsotite de fiare-animalele blînde,
Nici să se-mbine cu serpi zburătoare, si tigrii cu mieii.
Unui măret început ce temeinice lucruri promite,
De obicei i se pun vreo două fîsii de porfiră
Să strălucească departe, cînd crîngul si-altarul Dianei
Ori cotiturile apei ce-aleargă pe vesele-ogoare
Ni le descriu ale Rinului valuri, si chiar curcubeul.
Stii să-l pictezi; care-i rostul, cînd banii plătind pentru pînză
Fără sperantă, vreunu-a scăpat cu sfărîmate corăbii?
Amforă-n lucru-i: si roata se-nvîrte, să iasă ulciorul?
Simplă să fie lucrarea, avînd mai întîi unitate”.
Am notat si acest poem din Sapho, în traducerea lui Mihail Nasta, cu un scurt comentariu de epocă al lui Dionis din Halicarnas:
„Afrodită, nemuritoare, cea cu jiltul străluminat, de fildes,
A lui Zeus copilă vicleană, tu să
Nu lovesti cu osînda ta si cu negrul chin
Sufletu-mi – Sfîntă zeită!
Vină dar spre mine, dacă si alte ori
Glasul meu auzindu-l departe, acolo,
Tu primeai să m-asculti si lăsînd palatul
Tatălui ceresc, în auritul
Car veneai…mereu…Si frumoasele
paseri, cele iuti, fluturînd deasupra gliei negre
Dese aripi, tocmai de sus, din cer, te purtau
Tăind seninul.
Si repede soseau…Iar tu, slăvito,
Cu zîmbet pe fata cea făr de moarte,
Tu mă-ntrebai: ce-am mai pătit acum, si de ce
Iarăsi te chem?
Si ce doresc mai mult să se întîmple
Cu inima-mi nebună…Pe cine oare îndemnul
Să-l aducă dragostelor tale? Si spune cine
Îti face, Safo, nedreptate?
Căci de fuge acum, curînd ea însăsi se va lua
Pe urmele tale. Si de nu ti-a primit darurile,
Acum ea te va dărui…Si de nu te iubeste încă, îndată va iubi,
Chiar fără voia ei. –
Deci, vină si acum, dezleagă suferinta
Care m-apasă…Si cine mai rîvneste sufletu-mi
La toate să dai împlinire. Tu singură fii
Sprijin luptelor mele”.
(Imn către Afrodita)
„…suavitatea si harul deosebit care sînt proprii acestei rostiri provin dintr-o îmbinare foarte coerentă a cuvintelor, prinse în alcătuirea unor structuri verbale perfect slefuite. Cuvintele au fost asezate potrivit unei vecinătăti statornice, întretesute în asa fel, încît să fie respectate proprietătile lor si afinitătile naturale între sunete”. (…).Vedeti, parcă ar fi o imitatie după o cronică literară scrisă în zilele noastre prin revistele literare, numai dacă, nu-i asa, n-ar fi tocmai invers!
Metrul antic folosit de Sapho în poemele sale m-a pus în gardă cu frumusetea poemului eminescian, unic prin perfectiunea sa, atît ritmică dar si muzicală, în literaturile lumii. Am găsit scrise în caietul meu de început, alăturate, aceste două frumoase ode în metru antic. Redau mai întîi pe cel al poetei Sapho:
„Mi se pare-ntocmai la fel cu zeii
Omul care chiar dinainte-ti sade
Si de-aproape dulcele-ti soapte-ti soarbe
Capul plecîndu-si,
Si surîsul fermecător ti-admiră.
tare-atunci în piept inima mă doare.
De cum te zăresc mi se moaie glasul,
Si mi se stinge.
Dar în gură frîntă-mi rămîne limba
Foc cumplit sub piele mi se strecoară
Să mă văd cu ochii nu pot si tare-mi
Vîjîe auzul.
De sudoare-s plină si mă cuprinde-un
Tremur: si mai galbenă sînt la chipu-mi
de cum este firul uscat de iarbă:
Parcă-as fi moartă”
(Odă)
Si în continuare poezia lui Eminescu, poezie care m-a însotit tot timpul, simtind ritmul perfect al odei ca o ardere continuă în sînge, ca o înveninare care m-a condus spre dragostea netărmurită a lecturii poeziei:
„Nu credeam să-nvăt a muri vreodată;
Pururi tînăr, înfăsurat în manta-mi,
Ochii mei năltam visători la steaua
Singurătătii.
Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi,
Suferintă tu, dureros de dulce…
Pîn-în fund băui voluptatea mortii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai reînviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sîn, nepăsare tristă;
ca să pot muri linistit, pe mine
Mie redă-mă!”
(Odă/în metru antic/)
Dacă Eminescu ar fi trăit pe timpul lui Catul, acesta ar fi tradus negresit această odă, asa cum a făcut cu frumoasa odă a poetei Sapho din a cărei creatie au rămas, pe lîngă multele fragmente recuperate din diverse comentarii ale vremii, doar două poezii întregi, una fiind si oda redată mai sus si tradusă, la acea vreme, de Catul.
Privind în timp, cu ochiul cititorului consecvent de poezie, răsfoind caietul prin care răzletele mele note dezvăluie o asiduă căutare prin cele doar cîteva antologii căzute în mînă dar si prin desele referinte găsite pe ici si acolo, cît si prin cărtile de poezie nu putine la număr pentru acel început, observ acum că nu citisem pînă la plecarea din Cîmpulung Moldovenesc, unde am stat aproape cinci ani de zile, nici un poet integral, chiar dacă unele liste cuprindeau destul de multe titluri. Mă lăudam că-l citisem pe Eminescu, dar mă înselasem, el dezvăluindu-se mai tîrziu cu alte si alte texte noi, unele descoperite de Petru Cretia, altele fiind adaosuri la cele existente. Poate pe Alecsandri sau Macedonski să-i fi epuizat. La Alecsandri, observ, nu mi-am făcut însemnări pe marginea lecturilor, nici nu am selectat vreun poem care să mă fi cucerit. A rămas un poet de manual si unul de lecturi la o anumită vîrstă scolară. Proza lui am descoperit-o mai tîrziu si abia atunci poezia bardului de la Mircesti si-a dezvăluit si alte taine. Nu însă atît de mari cum au fost de la început cele izvorîte din lecturile poeziei lui Macedonski. Lecturile din acest poet au demarat greu, dar depăsind dificultatea „Noptilor”, unele dintre ele sufocate de manualele scolare care le făceau greu de abordat, nesuferite, dificile, am găsit diamantele din celelalte poezii ale unuia dintre cei mai mari poeti români din toate timpurile. Dacă pe Eminescu am încercat să-l imit (un fragment de astfel de imitatie am reprodus în romanul „Insula Matriochka”, publicat în 2005 la Editura Paralela 45), pe Macedonski nu am îndrăznit să-l imit. Poezia acestuia îmi satisfăcea toate curiozitătile si plăcerile lecturii, de la ritm si rimă, la substantă si idee poetică, de la imagistică la stilistică, de la fond la formele uneori artizanale dar fastuoase, cum sînt rondelurile. Nu stiam pe atunci de cearta dintre Eminescu si Macedonski, din pricina acelei epigrame buclucase si regretabile. La început nici nu i-am crezut contemporani. Cine nu le citeste biografiile, poate să-l plaseze usor pe Eminescu în secolul al XIX-lea, iar pe Macedonski la început de secol XX. Influenta pariziană a lui Macedonski l-a dus la o altfel de structură estetică a poeziei sale. Mă întreb acum, dacă Eminescu ar fi ajuns la Paris si nu la Viena si Berlin si s-ar fi scolit în spiritul Parnasului si nu al Under der Lindenului si al Charlotenburg-ului, ar mai fi fost acelasi poet, în structura poeziei sale, sau altul? Dar e bine, desigur, că este asa. Poate că lupta dintre el si Macedonski ar fi fost si mai dură, iar Maiorescu nu l-ar fi curtat pe Eminescu asa cum a făcut-o, stiindu-l de formatie germană. De altfel, poetii, artistii scoliti la Paris s-au îndreptat spre Bucurestiul ce devenea Micul Paris dar cu iz balcanic, sudist, iar cei scoliti la Viena sau Berlin se îndreptau spre Iasi, unde cultura avea greutatea impusă de scoala lui Titu Maiorescu, de spiritul cazon, sever, nordic, mult mai temeinic si mai bine structurat în privinta fondului artistic. Cînd Maiorescu a coborît la Bucuresti, greutatea culturii iesene a scăzut de la an la an. În poezia lui Macedonski erau concentrate altfel de angoase si sentimente, altfel de stări poetice traversau textele de la un capăt la altul, încît simteai cum, în taină, din ea se înfruptă si cei mai avizi eminescofili, ca Vlahută de exemplu. Un timp m-am lăsat cucerit de poezia acestuia si am notat tot felul de lucruri în caietul meu, asupra cărora poate odată voi reveni. Reproduc aici doar un poem de Macedonski, unul printre multe altele transcrise în caietul meu:
„Iată Pometestii, iată Adîncata,
Scurtul pod de bîrne este retrecut.
Renviază mama, îmi zîmbeste tata…
Vreme cătă curs-a parcă n-a trecut.
Jar si vălvorare soarele urcat-a
Arde grîu-n flăcări pîn’ la brîu crescut.
iată Pometestii, iată Adîncata,
Scurtul pod de bărne este retrecut.
Iarba pe tot sesul de cosit e gata.
Apele-si desiră graiul nentrecut.
Pentru viata de-astăzi mi-a sosit răsplata:
Copilandrul vesele din nou m-am făcut…-
iată Pometestii, iată Adîncata”.
(Rondelul trecutului)
De ce, de fapt, îmi notam astfel de poezii? Simplu1 Pentru că nu le găseam în manuale. Din primele clase am fost terorizat cu poezii pline de tot soiul de eroi si de laude aduse partidului. „Poetii” care le semnau se numeau: Emanoil Bucuta, Marcel Breslasu, Dan Desliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Maria Banus si multi altii. Acum cîtiva ani în urmă, aflîndu-mă la New York, am întîlnit-o la un party pe poeta Nina Cassian. Nu o văzusem pînă atunci. Făcea parte, pentru mine, dintre poetii usor reabilitati de talentul lor poetic, printre care se numărau si Dan Desliu si Eugen Jebeleanu (pe Beniuc nu am putut să mi-l reabilitez niciodată, chiar dacă acele superbe „Cîntece de pierzanie” mi-au plăcut cîndva, pentru că în mintea mea apărea ca drept călău al lui Blaga). I-am recitat din memorie o poezioară învătată prin clasele primare (– citez din memorie: „De strajă e soldatul Vlad Istrate/ În noaptea asta el e schimbul trei/ Pe acoperisuri palid argintate/ Sclipeste-al lunii neclintit polei”.). A zîmbit si si-a adus aminte si ea încă vreo cîteva, de ale ei dar si de ale congenerilor poeti proletcultisti de care îsi aducea aminte, dacă nu cu nostalgie, măcar cu o anume dragoste fraternă…Ce ar fi fost dacă în locul acestor poeti am fi învătat la scoală de la început pe adevăratul Eminescu, pe adevăratul Macedonski, în loc de Breslasu, pe Mircea Demetriad, în loc de Bucuta pe Al. D. Stamatiad, în locul multor altor versificatori penibili pe: Mihai Săulescu, Nicolae Davideanu, Nechifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotrus, Adrian Maniu, Mihail Celarianu, Mihai Codreanu. Dar si pe adevăratul Blaga, pe adevăratul Ion Barbu, pe adevăratul Bacovia, pe adevăratul Arghezi, pe adevăratul Ion Pillat dar si pe Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu, Constantin Nisipeanu, Miron Radu Paraschivescu, Emil Botta, Gherasim Luca, Gellu Naum, Ben Corlaciu, Magda Isanos, Dimitrie Stelaru, Constantin Tonegaru si multi altii, pînă la contemporanii pe care-i si vedeam: Nichita Stănescu. Marin Sorescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Nora Iuga, Petre Stoica, Serban Foartă, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Dan Laurentiu, Mircea Dinescu, altii si altii. Pe lîngă prost prezentatele în manuale „Miorita” si „Mesterul Manole”, as fi vrut să citesc de pe băncile scolii „Vită verde, iadără”, cea mai veche baladă maramureseană, cu un mesaj extraordinar, de o realizare artistică fără pereche. Dar n-a fost posibil! Studiind altfel de literatură decît cea adusă cu anasîna în fata ochilor elevilor, conform, indicatiilor pretioase, am fi fost, desigur, altii, asa cum sînt germanii pentru că si-au respectat minessengerii, pentru că l-au citit pe adevăratul Goethe, pe adevăratul Novalis, pe adevăratul Hölderlin, pe toti poetii lor adevărati din care si-au extras educatia aleasă de care se bucură, sau asa cum sînt francezii care, chiar dacă l-au izgonit pe Villon, n-au uitat cît de mare poet a fost, chiar dacă Rimbaud a fugit din Franta, nu l-au trecut într-un fond special, să-l uite compatriotii, chiar dacă Apollinaire a sărit calul, nu l-au scos si din manuale, citindu-l din scoală pe adevăratul Hugo, pe adevăratul Balzac si asa mai departe. Englezii, de asemenea, dacă s-ar fi rezumat doar la un sonet de Shakespeare si o piesă de teatru, într-un singur fragment poate, nu ar fi ceea ce sînt acum. Noi, fiind educati din scoală cu sferturi de măsură, am iesit doar pe un sfert educati, popor care-si găseste acum cu greu calea si mai ales popor care nu-si respectă adevăratele valori. Se multumeste, după cum se vede, cu înlocuitori de tip Vadim sau Păunescu, acesta din urmă încă de luat în calcul pentru o parte reusită a poeziei sale.
