M- am facut bibliotecar pentru a fi alaturi de carti

 

Dialog cu poetul Gellu DORIAN

 

3 Îmi plac femeile a caror discretie este mai importanta

decît frumusetea, evident, trecatoare

 

Vasile PROCA : Desi esti un scriitor foarte cunoscut, pentru cititorii revistei Poezia , cine este Gellu Dorian?

Gellu DORIAN: Gellu Dorian este chiar Gellu Dorian. A debutat în l972, în „România literara”, sub girul lui Geo Dumitrescu, iar în urma unor aparitii editoriale înjumatatite, la Editura Eminescu, în l974, si la editura Albatros, în l981, cu totusi jumatate de carte, Esopia , am debutat cu o carte întreaga la Editura Junimea, în l986, la treizeci si trei de ani. Pîna în l989 n-am mai putut publica nici o carte de poezie, desi am avut doua carti în planurile unor edituri, însa, împreuna cu Emil Iordache, am publicat o carte de reportaje-eseuri, Pasii Poetului , reeditata cu adaosurile de rigoare în 2000. Nici dupa l990 nu m-am înghesuit sa public poezie. Am asteptat pîna în 1993, cînd am publicat o carte scrisa prin 1983, Elegiile dupa Rilke , la Editura Moldova. De atunci au urmat mai multe carti de poezie, antologii de autor, patru romane, o carte de teatru si una de istorie literara. Locuiesc la Botosani, dar îmi duc viata peste tot, unde îmi este familia, alteori singur, numai cu manuscrisele mele sau cu prietenii, care, în ultima vreme, ramîn tot mai putini. Nu duc o viata chiar palpitanta: nu mai fumez de douazeci si patru de ani, nu mai beau (consistent) de ani buni de zile, îmi plac femeile a caror discretie este mult mai importanta decît frumusetea, evident, trecatoare. La Botosani duc o viata sociala inexistenta: nu am prieteni decît amici, putini, unii merituosi, altii pentru ca trebuie sa dai buna ziua cuiva macar o data pe saptamîna; sînt angrenat în cîteva proiecte culturale în derulare – pe unele vor sa le acapareze fosti informatori la securitate ajunsi pe la partide extremiste, dar nu-i las, pe altele nu le mai pot duce în cîrca din cauza cenzurilor financiare – Botosanii este totusi un oras sarac din care toti pleaca, numai cei ce cred ca-l pot transforma într-un Weimar al României ramîn. Aici îmi scriu cartile si locul va trebui sa devina un Macondo al literaturii Române. Nu sînt un om fericit, iar tristetea pare a fi o chestiune congenitala, venind de undeva din strafundurile neamurilor mele, pe care le-am vazut mereu înglodate în necazuri. As vrea sa fie bine, dar cred ca nu va fi.

Care sînt simbolurile culturale (scriitori, carti, evenimente) ce s-au constituit în ipostaze ale modului tau de a fi, ale modului de a gîndi si de a vorbi (a scrie)?

Adevaratele valori ale culturilor lumii, atît cît le-am putut eu cunoaste. N-am crescut de mic într-o biblioteca, dar cînd am descoperit-o, m-am facut bibliotecar pentru a putea fi alaturi de carti. Printre ele am descoperit destul de timpuriu marile carti ale lumi si n-am întîrziat sa le cunosc, dar abia mai tîrziu le-am înteles si, asa cum spunea Blaga, nu mi-au trebuit mai mult de o suta de carti fundamentale pentru a-mi da seama ca rostul meu este acela de a da nastere la cîteva carti care sa-mi poarte numele. Nu stiu daca pot numi acum numele cartilor si modelelor mele, însa ele au fost atît de importante pentru formarea mea ca scriitor încît am fost asimilat de ele, topit în magma lor, ca sa le pot uita si deveni cel care acum se straduieste din rasputeri, împreuna cu multi alti scriitori români, sa învinga ignoranta care navaleste pe toate caile, de la cele de sus la cele de jos, spre numele scriitorului, acum poate cel mai patat dintre toate numele care duc în spate meserii din care au iesit activistii cei mai de temut, securistii care ne conduc acum si ne scot pe foile lor de parcurs ca viermi ai societatii din care facem parte si careia, pe banii nostri de cele mai multe ori, încercam sa tinem vie limba româna, pe care ei o schilodesc. Aproape ca si acestor ipochimeni le sînt dator cu cîte o revolta pe care nu mi-o pot exprima decît în scris. Cum sa-i ierti, cînd modele ca Eminescu, Blaga, Eliade, Cioran sînt terfelite si peste numele si vesnicia lor se cladesc hale de sport sau cimitire de nonvalori ale caror nume nu vor însemna nimic niciodata?

Drumul spre propria identitate, obsesia devenirii, au fost dificile, te-au marcat în vreun fel?

Orice drum este dificil, mai ales cînd îl faci printre balarii si mai ales cînd constati ca ar fi fost normal sa iesi din balarii. Acestea te acopera cu aura lor, data de vremurile prin care acestora li s-au acordat toate sansele de afirmare iar tie doar suferinta si disperarea. Iar identitatea ar trebui sa fie cea pe care tu ti-o formezi si nu altii, asa cum este de regula la noi. Prejudecatile celor din jur, si mai ales ale celor ce diriguiesc destinele literare, îti fac cel mai mult rau în afirmarea propriei identitati. Dar nu ne lasam coplesiti si dam totul în seama timpului format si din judecati de valoare.

 

 

3 Cititorii, din pacate, sînt la fel de numerosi precum criticii literari

 

Esti unul dintre putinii scriitori care se angajeaza în proiecte culturale majore, cum ar fi Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu” sau colectia „La Steaua – Poeti optzecisti”, ca sa numesc doar doua. Exista un secret pentru a reusi în aceste demersuri de mare anvergura?

Secretul reusitei în astfel de proiecte este sustinerea celor carora li te adresezi sau carora le adresezi aceste proiecte, dar si în modalitatile de abordare pe care ti le ofera timpul în care traiesti. În primul rînd trebuie sa renunti la o suma de treburi personale, pentru a te dedica altora. Si, de regula, faci acest lucru, ca în final sa primesti picioare în fund sau sa ti se puna în cîrca tot soiul de mizerii ce cresc în mintea celor ce nu stiu sa initieze nimic altceva decît rautati în care au crescut. Cele cîteva proiecte culturale de anvergura pe care le-am initiat acum cincisprezece ani îsi continua din ce în ce mai greu cursul din cauza vremurilor prin care trecem, dar mai ales din prezenta tot mai vie a fostilor securisti printre noi, care privesc cu ochi lacomi la ceea ce tu ai produs si ei nu mai pot amenda, taia. Si astfel îti creeaza o lehamite care te face din ce în ce mai inert, asa cum este mai toata societatea româneasca, blestemata s-o ia mereu de la capat si sa ajunga în acelasi mare cacat în care se scalda de sute de ani. Sînt foarte putini cei ce-i duc mai departe destinul acestei societati fata de cei ce-o trag înapoi si o vor face sa se afunde pîna la disparitie. Numai marile proiecte culturale si de alta natura, menite sa învinga ignoranta, prostia, mîrlania, mizeria, pot salva de la disparitie identitatea unei natii care abia de-a reusit în decurs de secole sa se identifice acasa si sa traga în lume mici semnale de alarma ca exista.

Scrii de multi ani despre tinerii poeti. Scrutînd viitorul, calea regala a poeziei este pavata cu certitudini?

Nu este usor lucru sa descoperi mereu pe cei care vin. Chiar daca, în ultima vreme, cei care vin arunca anatema timpului trecut peste tine si te arunca în valurile ignorantei lor, nascuta dintr-o condescendenta despre care nu stiu nimic, dar si-o aroga. Nu numai ca scriu despre tinerii poeti în special, dar de douazeci de ani, de pe vremea cînd si eu eram mai tînar, ma ocup de deschiderea drumurilor pentru talentele poetice. Nu este o treaba usoara sa organizezi concursuri literare, sa oferi posibilitati de  editare unor tineri care nu au bani dar sînt foarte talentati, sa publici cartile, sa le dai premii de încurajare, sa-i pui în fata criticii literare pentru a fi promovati. Fac acest lucru cu o placere a lecturii, si aceasta, în ultima vreme, este din ce în ce mai rasplatita, vazînd ca viitorul literaturii române nu este unul fara contur, lipsit de numele cîtorva posibili mari poeti. Sa scrii despre ei este chiar o datorie, pe care mi-o exercit cu devotament.

Daca scriitorul, prin cartile sale, este interpretat de cititorii sai, cum ti se pare ca esti receptat de critica literara?

Bine. Dar nu fac parte din rîndul scriitorilor care omoara critica literara, o pistoneaza, o agaseaza. Astept si receptarea vine atîta cîta vine de la sine. Cititorii, din pacate, sînt la fel de numerosi precum criticii literari. Dar ei nu scriu, ei te aseaza în raft, te uita sau te mai scot cînd au chef de tine. Criticii sînt legitimati sa te puna în valoare sau sa nu faca nici un gest. Nu stam atît de stralucit nici cu unii nici cu altii.

Observînd cu atentie climatul scriitoricesc de la noi, pune-i un diagnostic si, totodata, defineste care-i rolul scriitorului în societatea de azi?

Nu-mi pot pune un diagnostic mie, asa cum nu o pot face nici pentru scriitorii români. Eu sînt într-o situatie, cel putin acum, suficient de proasta ca sa o mai amendez si eu. Nu este chiar vina scriitorilor cît a celor ce au reusit sa murdareasca aceasta categorie profesionala. Faptul ca în cîrca lor au aparut tot soiul de mizerii, unele pe drept, altele aduse cu anasîna de chiar unii scriitori care au colaborat cu structurile vechi, dar si cu cele noi, spune foarte mult despre ceea ce merita ca amenda de la lumea din jur aceasta categorie. Ce sa mai zic? Nici nu rîd, nici nu zic nimica, asteptam finisul.

De unde vine forta ta, ca scriitor polivalent?

De la dorinta de a spune ceea ce cred ca merita spus. Si sînt enorm de multe lucruri de spus. dar depinde, evident, cum le spui. Si eu ma straduiesc sa le spun bine.

 

Interviu realizat de Vasile PROCA