Gellu DORIAN
Cititorul de poezie
iii

                Întorcîndu-mă în timp, la acele frumoase timpuri ale primelor lecturi de fond, cînd descopeream nu poezii ci cărti de poezie, nu doar cărti de poezii ci poeti, vreau să-mi amintesc aici de cutia mea de cărti de poezie plimbată cu mine în armată. Pînă atunci trecusem prin rufăria sentimentelor pierdute, deziluzii si iubiri care m-au lăsat lesinat, predispus izolării si însingurării. Toate trecute mai usor cu ajutorul poeziei, cu ajutorul lecturilor care mă tineau într-o apărare de sine mult mai importantă decît expunerea în public, cu nuante de gelozie din care s-ar fi putut naste agresivităti regretabile. Acest lucru l-am simtit pentru prima dată la o vîrstă cînd dragostea este confundată cu palmele mamei care din mîngîiere se pot transforma în lovituri peste obraz, gest ce poate stîrni uimire si durere cruntă în suflet, asa cum am simtit atunci cînd am văzut-o pe Dorica Gasner sărutîndu-se cu antrenorul ei de handbal. As fi vrut să-l provoc la duel pe acel nenorocit care corupea astfel o minora, la duel asa cum citisem în Puskin, în Lermontov, lecturi pe care tocmai le parcursesem în acele zile la biblioteca din oras. Mă si vedeam umplîndu-l de sînge pe acel antrenor sau pe mine căzut pe iarbă si ridicat de mîinile Doricăi, speriată si plîngînd. Dar s-a rezelvat totul altfel, urcînd în tren si plecînd la Cosula unde mă asteptau doar palmele mamei obosite de muncă dar si mîngîind seara si dimineata cărtile de rugăciuni, Biblia, făcîndu-le ferfenită deja – un refugiu benefic în podul surii unde frunzăream pentru prima dată acel volum masiv de poezie semnat de Lucian Blaga, o carte foarte frumoasă, impresionantă, mută pentru mine pînă atunci, găsită în biblioteca unchiului meu din Cîmpulung, Stefan Bodnărescu, căsătorit cu sora mamei, un bucovinean din Marginea care pe lîngă pasiunea istoriei avea si pasiunea lecturii poeziei de această calitate, adică bună. Cartea avea o copertă de culoare închisă, un verde pămîntiu, cu initialele lui Lucian Blaga pe toată coperta – L, ca o lebădă mută pe o apă linistită, sus, B, jos, ca o altă lebădă adormită în îmbrătisarea altei lebede –, iar între aceste initiale numele poetului, iar sub el titlul cărtii scris mic – POEZII. Cartea costa 18, 50 lei: adică, în calculul meu de atunci, desi încă nu începusem să fumez, trei pachete de „Virginia” si un tub de mentosane sau, pentru că eram un înrăit de film, patru bilete de film, la patru lei bucata, si patru „Eugenii”. Dar, desigur, cartea nu era de vînzare, mai ales că i-o subtilizasem unchiului meu din bibliotecă fără stirea acestuia, el nefiind un generos în privinta împrumuturilor din bibliotecă. Cartea, evident, după lectura ei si reluarea repetată, cît si însotindu-mă în toată armată ca o iubită tainică, mi-am păstrat-o si o am si acum în biblioteca mea. Este plină de însemnările de atunci, unele fiind chiar niste replici în versuri albe la cîteva poeme ale lui Blaga. Mi-am notat, totusi, în caietul meu mai multe poezii, dar nu si cele pe care le aveam deja în manuale. Redau mai jos o poezie care m-a impresionat foarte mult la acea vreme. De ce?, nu-mi mai explic acum, însă poezia are o frumusete aparte si îmi justifică mie anumite stări de atunci, dominante si acum în sufletul meu:

 „Tinere, care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pîn-apune soarele?

Vreau s-mi dau sufletul
deodată cu serpii striviti în zori
de ciomegele ciobanilor.
N m-am zvîrcolit si eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit si eu în soare ca ei?
Viata mea a fost tot cei vrei,
cîteodată fiară,
cîteodată floare.
cîteodată clopot – ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, si golul mormîntului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Astept în prag răcoarea sfîrsitului.
Mai este mult? Vino tinere,
ia tărîna în pumn
si mi-o presară pe cap în loc de apă si vin.
Botează-mă cu pămînt.

Umbra lumii îmi trece peste inimă.”
       (Călugărul bătrîn îmi sopteste din prag)

Acum cînd transcriu acest poem si cu ajutorul cărtii, pentru că din caiet nu mai întelegeam anumite cuvinte, mi-am adus aminte de ceea ce se petrece cu mormîntul lui Blaga din cimitirul din Lancrăm. Acest poem ar trebui scris acolo, ca o premonitie a lui Blaga, să-i facă pe cei ce nu tin cont de memoria marelui poet, construind o sală de sport pe care ar fi putut-o ridica în oricare altă parte prin împrejurimi, să se cutremure. Dar, ca un făcut, de la chinurile pe care i le-au administrat comunistii, cu ajutorul unui confrate, Mihai Beniuc, pe atunci presedinte al Uniunii Scriitorilor aservită boslevicilor, si acum urmasii acestora, pesedeii lui Ilici Iliescu si ai alibabistului Năstase vor să joace tontoroiul pe mormîntul celui ce si-a spus că este „mut ca o lebădă”. Si mut ca o lebădă este în continuare, nu însă si poezia lui care rămîne vie. Si de pe pagina alăturată, acum cînd transcriu, îmi face cu ochiul o altă poezie care vrea să intre aici, în această pagină, si o redau mai jos, pentru că mă impresionase la fel de mult si atunci, în vara lui 1968:

„În apropiere e muntele meu, munte iubit.
Înconjurat de lucruri bătrîne
acoperite cu muschi din zilele facerii,
în seara cu cei sapte sori negri
care aduc întunericul bun,
ar trebui să fiu multumit.
Liniste este destul în cerul
ce tine laolaltă doagele boltii.
dar mi-aduc aminte de vremea cînd încă nu eram,
ca de o copilărie depărtată,
si-mi para asa de rău că n-am rămas
în tara fără de nume.
Si iarăsi îmi zic:
nici o larmă nu fac stelele-n cer.
Da, ar trebui să fiu multumit.”
       (Liniste între lucruri bătrîne)

Dacă în timpul armatei, care s-a desfăsurat într-o primă fază la Sighetu Marmatiei, apoi o altă etapă la Carei, ca apoi un an de zile să stau pe malul Tisei, la Cîmpulung, mi-ar fi dispărut una din cărtile pe care le-am luat cu mine, să-mi fie armata mai dulce, mi-as fi iertat, nu însă si dacă as fi pierdut cartea lui Lucian Blaga. Aveam un legămînt aparte cu această carte si de aceea o tineam la fundul cutiei, ca din întîmplare vreun curios, dînd iama prin geamantan, asa cum se mai întîmplă în soldătie, să nu mi-o fure. Dar nu s-a întîmplat cu niciuna din cărtile pe care le aveam cu mine. Unele dintre ele deveniseră de nerecunoscut, săreau foile din ele, ca hainele de pe trupul femeilor cînd dragostea devenea de nestăvilit. Si-n armată, dacă nu-ti găsesti de lucru, o poti lua lesne razna. De lucru eu îmi găsisem, atît cu femeile, cît si cu cărtile. Mai si scriam la o foaie militară. Ieseau banii de tigări. Pentru un text publicat în acea foaie, pe care, evident, îl regret, mai tîrziu, regretatul Radu Săplăcan m-a tras de urechi. Dar a trecut, asa cum a trecut si amintirea celei de a treia iubiri, o ungurioacă frumoasă, Bobby Shaffar se numea, în bratele căreia mi-a trecut armata mai usor. Dar nici ei nu i-am spus versuri. Lucra la o fabrică de ambalaj din cherestea, lîngă gara din Cîmpulung la Tisa, unde îmi exercitam zilnic misiunea de grănicer la un punct de control trecere frontieră. Dincolo de Tisa era tot tinut românesc. Satul Peret era plin, ciudat, numai de români si doar putini unguri si aproape deloc ucraineni, în timp ce Cîmpulung la Tisa era populat numai de unguri. Alături, spre Sighet, Sarasău, numai cu maramuresenii de pe Valea Marei ce se vărsa prin apropiere de oras în Tisa, apă ce însotea somnul tăinuit al detinutilor politici, undeva la iesirea din Sighet, pe dreapta drumului, cimitir acoperit de lanuri de porumb la acea vreme, despre care am aflat mult mai tîrziu, iar spre Tara Oasului, Săpînta, cu al ei cimitir vesel, de pe crucile căruia am citit pentru prima dată acele versuri hazlii menite să-si bată joc de moarte, sat, de asemenea, numai cu maramureseni. Eu, însă, ca într-un fort din desert, soldat al unei legiuni străine, în pichetul acela de grăniceri, citeam versuri si, uitînd de Dorica, de Erika, de o vagă aventură cu o colegă de la Botosani, mă gîndeam la noua mea iubire, Bobby. Si gîndul nu dura mult, pentru că, spre miezul noptii, săream gardul si aterizam direct în bratele ei generoase, pierzîndu-mă, ca un Attila, în ochii ei de Ildiko. Dar nici ei nu i-am recitat poezii, desi, fată de primile mele două iubiri, acesteia de acum i-ar fi plăcut. Asa simteam. Si as fi putut, desigur, să-i recit, dacă as fi avut cartea la mine, că tocmai apăruse în acea perioadă la Editura Dacia din Cluj „Poemul de purpură si alte poeme” a magistrului Mihai Ursachi, ale cărui prime trei cărti le aveam în cutia mea din geamantan, as fi putut, deci, să-i recit fragmentul „Jocul”, partea a VI-a din unul din cele mai frumoase poeme ale literaturii române din toate timpurile:

„Iubito, hai să ne jucăm
de-a Ildiko si de-a Attila.
Acesta-i cortul meu de blăni
În care te-am adus cu sila.

Dar jocul nu-i adevărat.
Vedem fantasme ca nebunii,
a fost odată-un împărat…
Nuntasii-acestia nu sînt hunii.

Iubite, oare pentru ce
e-atît de rosu acest fluviu?
Si numele lui care e?
Iubito,-acesta e Danubiu.

Iubite, oare fratii mei
dorm linistiti în rosii ape?
Si oare tata e cu ei?
Iubit-o, vino mai aproape.

Iubite, toate au trecut,
să-ti spun un vis din multe vise:
dar mai întîi să te sărut,
căci toate usile-s închise.

Părea c-am fost copii cîndva
în verdele Septentrion
si doica noastră ne citea
Din cartea lui Marcel Brion.

Că ne jucam un straniu joc,
un joc cu flăcări si cu sînge;
iubite dă-mi acum te rog
pumnalul tău, ceva mă strînge.

Să ne jucăm un joc frumos,
ce se va scrie în istorii.
…Deasupra pustei colbul gros,
si lung se tînguie cocorii.”

   Dar, evident, consecvent timiditătii mele, din acest punct de vedere, nu i-am recitat nici ei acest poem. I-am promis că, imediat după terminarea armatei, ne vom logodi. La nunta sorei mele, ce urma să aibă loc la o lună după ce eu mă voi elibera, la Brasov, la un restaurant de sub poalele Tîmpei, vom anunta logodna noastră. Nu eram îndrăgostit, asa cum am fost îndrăgostit de Dorica sau Erika, dar simteam o oarecare responsabilitate si datorie fată de atasamentul ei de femeie care, se pare, iubea. Si săraca Bobby a venit cu tot alaiul ei de la Cîmpulung la Tisa la acea nuntă în speranta că voi anunta logodna. Si n-a fost să fie, din ce motive?, numai destinul le poate descifra. Si se spune că blestemul de unguroaică este unul dintre cele mai grele, atunci cînd vine dintr-o răzbunare ce are la mijloc o deziluzie din dragoste. Si la despărtire, în gara din Brasov, ca să scap cumva cu fata curată, i-am promis lui Bobby ca voi veni în vară la ea si ne vom logodi acolo, iar ea, privindu-mă în ochi, cu ochii ei mari si plini de disperare, de o oarecare umilinta la care a fost supusă pasămite, mi-a spus că dacă nu voi veni mă va blestema si blestemul ei o să mă ajungă cînd îmi va fi lumea mai dragă. Evident, acea vară a trecut, după o primăvară plină de o altă dragoste, ca a soldatului întors acasă, dragoste din care s-au născut cei doi copii ai nostri – atunci a apărut în viata mea Sofi, cea mai frumoasă fată dintre toate pe care le cunoscusem pînă atunci, de care m-am îndrăgostit lulea cum se spune, ea arătîndu-mi aceeasi pasiune declarată, ca mai tîrziu să-mi dau seama, tinînd cont de amintirea blestemului lui Bobby care-mi stăruia în memorie, că ea n-a fost decît parte a blestemului unguroacei – si altele la fel, multe, si la Bobby n-am mai ajuns. Nu stiu dacă trebuie să regret, acum, cînd scriu aceste rînduri, cu gîndul la primele mele lecturi de poezie, la renuntarea de atunci. Cred că nu, pentru că întîlnirea cu Sofi a fost una benefică pentru mine, în ceea ce priveste poezia, atît ca lectură, cît si ca act de creatie. O cunoscusem, de fapt, în goana permisiei, prin septembrie 1974. Era îmbrăcată cu o fustă lungă, de tigancă, cum era moda pe atunci. Era elevă. Cînta în Grupul „Emin”, un grup de muzică folk. Capul ei era plin de codite care-i ieseau de sub o broboadă rosie cu buline albe, look ce-i dădea o înfătisare foarte plăcută, de sălbăticiune cu ochii mari si albastri, cu nasul în vînt si buzele de o expresivitate aparte. Ea este prima fată căreia i-am recitat cîteva versuri. Dar nu erau nici ale lui Eminescu, nici ale lui Blaga, nici ale lui Ursachi sau Stănescu, ci ale mele. Mi-a cerut să i le scriu pe o hîrtie, să le păstreze. Erau versuri modeste, de început. Pînă atunci mai citisem în public, în 1971, în aula Liceului „A.T.Laurian”, la o întîlnire cu scriitorii, la care participa si Laurentiu Ulici, care m-a remarcat; în 1973, la o altă întîlnire, la o galerie de artă din centrul vechi al orasului, cînd i-am cunoscut pe poetii botosăneni de atunci, Constantin Dracsin si Dumitru Necsanu. Pe Lucian Valea îl cunoscusem deja si începeam să-i rîvnesc biblioteca. Si cred, de la acea primă întîlnire cu Sofi, pe care o vedeam ca pe o adevărată artistă greu de abordat, desi era încă o elevă, ajuns la malul Tisei, în mrejele lui Bobby, nu m-am mai gîndit la Sofi. Pînă în martie, 1975, cînd destinele noastre s-au unit la bine si la greu, cu destule eforturi si contorsiuni care ne-au obligat, în ianuarie 1976, să ne căsătorim, fără a avea o perspectivă clară a ceea ce trebuia să fie o căsnicie. Dar era evident că ne iubeam si nu vedeam greutătile care se adunau în jurul nostru si mai ales în noi. Ea cînta foarte frumos, stia poezie, ceea ce m-a făcut să mă apropii de ea ca de o iluzie ce vizibil se transforma în faptă. Toată poezia citită atunci trecea prin sita sentimentelor dominate de ea. Toată poezia scrisă de mine atunci a trecut numai prin filtrul trăirilor provocate de viata noastră împreună, uneori calmă, alteori tumultoasă, la care s-au adăugat imediat doi copii, ca doi îngeri, care, de asemenea, au schimbat cursul vietilor noastre: Sofi părea mereu disperată, speriată de ce putea să fie viata noastră, mai ales că ei îi dispărea perspectiva unei cariere artistice la care visase; eu păream a fi inconstient, cu capul în nori, victimă a poeziei, atît a celei citite cît si a celei scrise pînă atunci. Poate că în altă parte, în alt regim, cu alte motivatii decît acelea ale traiului de azi pe mîine, ne-am fi netezit drumul altfel. Eu renuntasem, înainte de armată, la studiile de artă plastică, cu alte planuri pentru cinematografie cînd mă voi întoarce din armată. Dar n-a fost asa. Am ratat două examene la filologie. Iar greutătile casei, slujbele prin care am trecut, hotărîrea de a pune în aplicare mai devreme decît de regulă autodidacticismul consecvent, m-au asezat într-un trai de pe urma căruia nu puteau, la acea vreme, iesi mari satisfactii. Spun de autodidacticism, deoarece fără o astfel de strategie, dacă nu există după terminarea studiilor, apar toate sansele unei ratări, indiferent de pe ce pozitie vii, de licentiat, de doctor sau de docent. Suficienta duce la ratare, la scoaterea din cursul evolutiv al lumii. Si eu cred că m-am salvat prin consecventa lecturii continue, prin asumarea unui destin ce urma să se clădească de pe urma acestor lecturi. Evident, nimeni nu mi le va lua niciodată în seamă, îmi spuneam. Important pentru mine era că eu mă luam foarte în serios si încercam să trec peste toate prejudecătile ce planau în jurul meu. Si nu erau putine. Dar cînd ele au început să apară si în sînul micei mele familii, viata s-a transformat în ceea ce puteam defini ca fiind „blestemul unguroaicei”.