RECENZII
Daniel DRAGOMIRESCU
INEDITELE LUI NICHITA STĂNESCU
Cu cîtiva ani în urmă – în 2004 –, prin grija lui Alexandru Condeescu, director al Muzeului Literaturii Române din Bucuresti si critic literar, revista „Manuscriptum” publica în premieră natională o importantă parte a operei poetice inedite a lui Nichita Stănescu, de la a cărui disparitie fizică tocmai se împliniseră două decenii.
Cum bine se stie, poetul era un fiu risipitor al muzei Erato, mai ales de la un moment al afirmării sale încolo. Trăind mereu la temperatura înaltă a incandescentei sale vocatii lirice, el compunea în orice împrejurare, chiar si atunci cînd făcea apel – cu asumată sau poznasă modestie – la întelegerea celorlalti, solicitînd să i se acorde si lui dreptul omenesc „de a nu fi întotdeauna genial”. Numărul celor care au avut prilejul si privilegiul de a-i servi drept secretari, scribi, copisti etc. în clipele în care îsi rostea trăirile poetice, atunci înfiripate în mintea sa – parcă fără nici un efort si fără nici o premeditare –, precum si a celor care au adunat cu hărnicie, în varii ocazii, frînturi sau firimituri de la ospătul muzelor, unde autorul „Lectiei despre cub” părea să fie eternul conviv, este greu de apreciat cu exactitate, astfel că nu se stie ce noi texte nichitstănesciene vor mai putea iesi la iveală în anii care vor veni (cum bine afirma acelasi Alex. Condeescu).
Această senzatie de revărsare lirică nestăvilită, torentială, coplesitoare – care l-a iritat într-atît pe gazetarul C.T. Popescu, încît l-a determinat să condamne opera lui Nichita la arderea pe rug, cu exceptia cîtorva pagini „de dimensiunea unui buletin de identitate” (afirmatie care i-a contrariat pe multi, dar care ar trebui să fie luată mai degrabă ca o simplă butadă) – se degajă si din textele inedite publicate, la vremea respectivă, de revistele „Manuscriptum” si „Poezia” si reproduse partial în numărul 7/ aprilie 2006 al revistei „Adevărul literar din Vaslui”: La umbra piramidei, Orbite fără ochi si oarbe, Luarea pulsului, Sala tronului si Cîntec pentru copii. E un alt Nichita Stănescu, mai bun sau mai putin bun decît cel cunoscut din opera edită, aici? Întrebarea este, în acest caz, retorică. Toate cele cinci texte inedite nu oferă nici o surpriză de fond, căci ele nu fac decît să reconfirme – dacă mai era cazul – harul poetic cu care era înzestrat autorul celor 11 elegii si din filonul cărora par, de altfel, să fie desprinse. În ce împrejurări temporal-biografice au fost zămislite nu stim si nici nu are vreo importantă specială. Cert este că Poetul Necuvintelor îsi vădeste si aici, ca peste tot în creatia sa, calitătile binestiute: o disponibilitate reflexivă deosebită, dublată de o capacitate expresivă pe măsură. Nu stim cît s-a remarcat pînă acum, dar filonul eminescianismului creator îsi află, prin Nichita Stănescu, o nouă si remarcabilă întruchipare, după care n-a mai putut să urmeze, în chip natural, decît închiderea paradigmei estetice lansate în urmă cu un secol, sub auspiciile „Junimii”. În lucrarea sa de doctorat publicată în 1999, Mircea Cărtărescu îl considera pe Nichita Stănescu drept „ultimul mare poet modernist”. Si mai bine – sau la fel de bine – s-ar putea afirma că Nichita Stănescu este ultimul mare poet de filiatie eminesciană, o ultimă ipostaziere a geniului creator care a marcat – prin Arghezi, Blaga, Barbu si Bacovia – întreaga evolutie a poeziei românesti din secolul al XX-lea (cum în mod just prevăzuse, la vremea sa, Titu Maiorescu). Constiinta acestei continuităti o va fi avut Nichita Stănescu însusi, care obisnuia să afirme cu un prilej sau altul că, dincolo de persoana fizică pe care o întruchipa, posteritatea va trebui să tină seama de „contributia (sa) la dezvoltarea poeziei românesti”.
Textele inedite revelează, cu claritate, capacitatea poetului de a veni dinspre Eminescu traversînd si asimilînd, în substanta lirică personală, experientele poetice eminesciene de referintă care au fost în epoca interbelică arghezianismul, blagianismul, barbianismul si bacovianismul. Cele cinci poezii republicate în „Adevărul literar din Vaslui” reprezintă tot atîtea explorări în domeniul delicat al raportării filosofice a fiintei umane la conditia sa jalonată tragic între Timp, Nastere si Moarte – prilej de interogatii metafizice ori chiar de lamentări: „De ce ne-ai fost făcut, Doamne,/ Atît de multi si împărati?” (La umbra piramidei), ceea ce se poate pune în paralel cu lamento-ul blagian: „De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/ de ce m-ai trimis?…” (Scrisoare). Desigur, tonul lamento-ului nichitstănescian este mai lejer, nu mai poate fi asumat cu gravitatea de odinioară a lui Blaga, filosoful-poet, spiritul vremii fiind altul, dar fiorul metafizic al interogatiei rămîne. În textul următor întîlnim asertiuni ca acestea: „De pe spinarea zeului cad aripile, jos, în noroi,/ de pe steaua mea cade zeul în noroi” (Orbite fără ochi si oarbe), tot asa cum în interbelic, într-un alt registru, Blaga scria: „Noaptea îngerii goi/ zgribulind se culcă în fîn…” (Paradis în destrămare). După toate aparentele, modelul liric blagian pare să se afle în centrul atentiei poetului, dar nu este singurul. Textul al treilea – foarte nichitstănescian intitulat Luarea pulsului – se deschide cu versurile: „Cad si mor/ frunzele de sicomor,/ cad si urlă/ cărămizile din turlă…”, incipit care poate fi asociat cu celebrele si mult comentatele-admiratele stihuri argheziene: „Au murit si numărul din poartă/ Si clopotul si lacătul si cheia…” (Duhovnicească). Iată si filonul eminescian nemijlocit în versurile: „Condamnati la moarte prin nastere,/ desăvîrsind un păcat,/ o piramidă e tot ce punem/ durerosului împărat,/ care ne face, ne vede si ne stăpîneste” (Sala tronului), versuri reduplicate formal după: „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vîrful lor mare…” (Floare albastră) si în substanta lor comparabile cu sceptica sentintă: „Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/ Deopotrivă-i stăpîneste raza ta si geniul mortii” (Scrisoarea I). Cît priveste cel de-al cincilea text, intitulat în mod ambiguu Cîntec pentru copii, aici Nichita Stănescu se orientează spre tema predilect eminesciană a eternului antagonism dintre principiul masculin si feminin, simbolic (si generic) reprezentat de cupluri precum Samson si Dalila, Pygmalion si Galateea etc.: „Vicleană, femeia era indiferentă,/ numai la mine era atentă (…)/ Se uita la mine neîntelegînd nimic (…)/ Ea dormea, eu adormeam,/ eram noi doi/ si nu eram”, versuri reverberînd parcă din eminescienele Pe lîngă plopii fără sot, Venere si Madonă ori (mai ales) Scrisoarea V.
Dacă este adevărat că în ce priveste reperele tematice fundamentale nimic esential nu s-a mai întîmplat după Eminescu, în schimb totul rămîne nou si surprinzător la Nichita Stănescu în planul unghiurilor de abordare a temelor consacrate si în privinta mijloacelor de expresie utilizate. Aici acel „laser lingvistic” visat de poet face ca lumea gîndită de el să se recompună din noi perspective, generînd pe harta spirituală a tării masivul poetic nichitstănescian. Sensibilitatea si ironia, gravitatea si spiritul ludic, forta de pătrundere în esenta lucrurilor, precum si debordanta fantezie imagistică, fondată deopotrivă pe metaforă si pe oximoron, pe silogism si pe paradox, ca si pe resursele inepuizabile ale limbajului sînt tot atîtea coordonate care asigură poeziei lui Nichita Stănescu un loc privilegiat în spatiul poeziei românesti.
PORTRETUL POETULUI LA MATURITATE
În ciuda debutului său juvenil, din 1981, la revista „Limbă si literatură”, Leonard Ciureanu (născut la 20 aprilie 1962) s-a lăsat călăuzit după vechiul si bunul principiu festina lente. Primul său volum de versuri, La marginea noptii, i-a apărut abia în anul de gratie 2000. Afirmarea sa întîrziată nu se datorează, însă, cum s-ar putea crede, vreunei comodităti de tip oblomovist sau dificultătii de a opta clar pentru calea de urmat în viată. Dincolo de orice alte considerente, poetul a avut – bănuim –răbdarea si temperanta de a nu sări peste etapele „exercitiilor” sale „de ardere”, suind fără grabă si fără să triseze pe muntele Parnasului.
Acum, după patru volume publicate, si mai ales odată cu aparitia volumului „Rana absentei” (Editura Timpul, Iasi, 2006), Leonard Ciureanu poate fi considerat un poet ajuns pe creasta valului. Nu ca notorietate publică sau ca statut social prosper, ci ca devenire întru si pentru Cuvînt. Poetul are o viziune precis conturată asupra lumii si a lucrurilor ce o compun si îsi stăpîneste cu lejeritate mijloacele de expresie, fără să rămînă deficitar sub acest aspect, dar si fără să facă în mod inutil abuz de ele. Dintre ipostazele posibile, ipostaza predilectă a poetului este cea a insului solitar, care, scriind, se străduieste să se găsească pe sine si să descopere miezul omeniei din sine. El pozează într-un Diogene al zilelor noastre, care si-a îndreptat razele felinarului său diurn de la cele din afară către cele lăuntrice. Era grea viata bătrînului Diogene din agora ateniană – noaptea în butoi, ca-n matricea primordială, ziua căutînd zadarnic un Om –, dar cea a noului Diogene este încă mai drastică si mai dramatică: „Mustesc priviri rănite/ prin butoiul lui Diogene./ Clipa poartă zăpadă pe gene,/ ne gătesc drumurile – închisoare./ Mă pierd. Mă caut. Unde-s oare?” (poem fără titlu, p. 75). Actul existentei nu este pentru poet o „nebunie tristă si goală”, nu face nici obiectul unei dileme de tip hamletian, ci este resimtit ca neodihnă si frămîntare, ispita si dorul de a fi prevalînd pentru el în fata tentatiei neantului: „Mă despic si mă recompun/ într-o betie de lumină/ pe care vîntul o scutură/ din cînd în cînd/ si o diseminează/ sub aripile silabelor/ prin fraze de carne si sînge/ lîngă o lampă aprinsă” (p. 28).
Rana absentei, poemul care dă titlul întregului volum, enuntă cele patru elemente primordiale, care stau la temelia lumii re-create de către poet. Aerul, Apa, Focul si Pămîntul din cosmologia antichitătii eline sînt substituite aici prin Amintire, Cuvînt, Tăcere si Vis: „Sopîrla amintirilor se tîrîie/ pe nisipul cuvintelor/ …/ Dar vîntul îi închide/ poarta uneori,/ o încuie cu lacătul/ tăcerii. Si atunci/ strigi: ajutor! / VISULUI/ prin singurătăti/ primitive” (p. 25).
O notă specială este dată, în volumul de fată, de fuziunea/ coexistenta unor repere de cultură si de spiritualitate situate la antipozii spatiului indo-european. Homer si Hesiod, pomul edenic al cunoasterii si Iisus Hristos fac casă bună cu Buddha, Maya, Maskarin Gosala si alte figuri din spatiul spiritualitătii orientale de sorginte indică: „În copacul cunoasterii păsările ciripeau/ în limba lor/ azvîrlind în aerul crud/ cîntec verde…/ Maskarin Gosala mă băgase în Ajivika/ Buddha în budism/ si încet-încet am dobîndit/ o bucată de urlet din Cristos” (Aleatoriu, p. 18).
Încărcată de o imagistică bogată si de sensuri, poezia lui Leonard Ciureanu tinde si ea să facă din Timp o temă predilectă. Teroarea timpului este, în Rana absentei, o stare transpusă în variate feluri, dar poetul reuseste să evite pastisa după textele cunoscute ale lui Blaga. El se simte prizonier „în palma timpului” (p. 33), Cronos veghează tutelar peste lume (În van, p. 35), anticul zeu „vremuie viermănos” (Primăvara pe os, p. 36), în mod implacabil – si foarte plastic ca exprimare – „ziua scuipă secunde” (poem fără titlu, p. 41), în vreme ce insul apăsat de fragilitatea conditiei sale „bate cu mîna prezentului/ în poarta Labirintului” (Chibritul răbdării, p. 42).
Singurătatea face parte organic din fiinta poetului. Ea nu este dătătoare de nevroze ca la decadentii simbolisti si nu prilejuieste dileme de ordin existential sau existentialist (în genul camusianului „solitar sau solidar”). Resimtind singurătatea sub latura sa benefică, poetul si-o adjudecă cu serenitate si se raportează la ea simplu, ca un eremit sau în maniera în care o făcea Arghezi la vîrsta senectutii: „Nu pot concepe/ singurătatea fără mine/ si nici pe mine fără/ singurătatea mea./ Prezenta ei trăieste/ în mine./ Eu nu îs lîngă ea, dar/ ea e singurătatea mea” (Cîntec în singurătate, p. 29). Evident, poetul o percepe astfel, pentru că vede în ea o sursă de fecunditate în planul creatiei: „Singurătatea e un exercitiu de ardere/ în spinări de tăceri austere” (Printre sobolanii aristocrati, p. 39).
Poetului îi stă bine atunci cînd ilustrele modele lirice îi servesc drept pretext pentru a-si articula un discurs liric propriu, precum în această replică la Bacovia, cel din texte arhicunoscute, precum Lacustră sau Rar: „O noapte fără noapte/ O ploaie fără ploaie/ Plouă/ Lacrimile apei/ scurgîndu-se pe fruntea/ serii ./ De un amar de vreme plouă/ pe lucruri în abisuri” (Vîntul de noapte, p. 48). La fel, într-un text pornit din erotica lui Blaga, dar deviat către un alt făgas poetic: „Frumoaso, pătrunzi în taina mea/ să ne iubim în poalele văzduhului./ Amor ne asteaptă azi/ ca doi îngeri de lumină albastră ne îmbrătisăm/ sublim/ sub vălul vietii pure” (Invocatie, p. 8). Este locul să precizăm aici că lirica erotică din Rana absentei degajă un aer frust si primordial, puritate si delicatete, ca în Cîntarea Cîntărilor ori ca în alte vechi texte de gen. Metamorfoză si Printre noduri si semne sînt, în chip vădit, două texte de factură nichitastănesciană.
Pentru Leonard Ciureanu poezia nu este un joc gratuit, ci o formă organică de asumare a existentei: „Scriu să-mi revărs din paharul/ ochilor/ apa lăuntrică/ acelei umbre încă vii/ ascunse-n tărna tăcerii pustii” (Icoană lăuntrică, p. 21). Este cazul să reamintim, drept încheiere, opinia criticului Constantin Dram, care afirma nu de mult despre Leonard Ciureanu că „se dovedeste a fi poetul care întelege responsabilitatea existentei sale poetice”. Într-adevăr, poetul „exercitiilor de ardere” este un autor ajuns la maturitate.
