Daniel DRAGOMIRESCU

MIHAI APOSTU, UN POET AL ZILELOR NOASTRE

Poezia lui Mihai Apostu este expresia unei reale vocatii si a unui

evident atasament pentru universul muzei Erato. Iscusinta sa nativă în

materie de versificatie, care ar fi putut face din el un mester anonim de

doine si cîntece populare, de balade sau de cimilituri, dacă i-ar fi fost dat să

se nască în urmă cu multe generatii, este însotită de înclinatia spre reflectie

si autoreflectie, dar prezintă si certul avantaj al unor lecturi atente din

poezia românească si din cea universală.

De la momentul debutului său editorial, cu volumul intitulat

(dinadins, desigur, dar cu tîlc opus) Atentat la poezie (Ed. Macarie,

Tîrgoviste, 1995) si continuînd cu Vocile (Ed. Cronica, Iasi, 1997), A cincea

stare (Junimea, 2000) si Dialoguri perpendiculare (Panfilius, Iasi, 2001)

Mihai Apostu a construit încet si cu migală un univers poetic care îl

reprezintă foarte bine din toate punctele de vedere si pe care un poet ca Ion

Iancu Lefter l-ar fi validat cu satisfactia confratelui de breaslă. Numele

regretatului poet al lacrimilor de tăran nu este invocat întîmplător în acest

context, ci cu sentimentul că între cei doi autori - cel de ieri si cel de azi –

există un fond de sensibilitate comun, dar exprimat cu mijloace distincte, si

mai ales există la Mihai Apostu o credintă aproape mistică în rostul Poetului

si a Poeziei în lumea contemporană, în ciuda tuturor impedimentelor.

Desigur, se interferează în primele manifestări ale poetului Apostu ecouri

din întreaga poezie românească de ieri si de azi, de la Bacovia la Nichita

Stănescu sau de la Lucian Blaga la Vasile Voiculescu ori Ioan Alexandru.

Într-o lume totusi plină de poeti (chiar dacă mitul poetului pare să fi fost dat

uitării, în favoarea măruntilor zei de azi pe mîine si de unică folosintă ai

lumii postmoderne), este o mare provocare si o mare dilemă descoperirea

unei poteci pe care să nu mai fi călcat nici un alcătuitor de stihuri mai

înainte. Mihai Apostu simte nevoia permanentei sale redefiniri în lumea

purtătorilor de liră si de vorbe mestesugite. El crede totusi în cuvinte, asa

cum Nichita Stănescu căuta vraja necuvintelor si se vede implicat într-o

relatie intimă cu tezaurul nesecat al lexicului străbun: „De cînd mă stiu miam

învătat cuvintele / să meargă, să vorbească, să spere” declară poetul cu

justificată mîndrie ( Eu si cuvintele , p. 16). Amurg transcendent sună

blagian, iar continutul este oarecum eminescian: „La ora aceasta se nasc

universuri” (p. 18). Întîmplări (p. 21) stă sub umbra tutelară a lui Ion Iancu

Lefter: „Caii se plimbă prin praful de stea”, afirmă poetul, animat de

nostalgia satului românesc arhaic-traditional. Memoria poetului fulgerat de

mîna destinului la 1 martie 1990 este evocată, în chip de omagiu, în poezia

Autumnală (p. 30). Un text de factură neoconstructivistă – Fabrica de

poeme – descrie într-o manieră mucalită actul creatiei poetice cu o recuzită

împrumutată din activitătile industriale: „Îmi trag salopeta peste creierul

mic/ în fata bancului de lucru A4”. În tonuri mai grave misiunea poetului

P OEZIA / vară 2010

242

contemporan este înfătisată ca un nou apostolat ( Elegia poetului dispărut ,

p. 238). Poetul poartă cu demnitate si destulă usurintă multe din

„provocările” existentei postmoderne, dar nu se poate acomoda defel cu

singurătatea (ca rău metafizic) fiindcă îl „doare”( Noapte anonimă , p. 25) si

chiar scrie un manifest poetic împotriva singurătătii ( Antisingurătate , p.

26-27).

Volumul recent apărut antologhează creatia de pînă azi a autorului,

completată cu ciclul inedit Poemele auguste . Este o însumare a ceea ce

autorul consideră a fi mai reprezentativ pentru întreaga sa operă, constituită

sîrguincios pe parcursul a două decenii si mai bine, cu o trudă vrednică de

Mesterul Manole.

Multe se pot spune despre poezia lui Mihai Apostu si multe s-au spus

deja prin vocile autorizate ale lui Cezar Ivănescu, Theodor Codreanu sau

Constantin Dram. „Avem nevoie de poeti”, clamează autorul. Într-adevăr.

Nu sînt doar niste vorbe frumoase spuse la o ocazie festivă. Orasul Vaslui, si

nu numai, are nevoie de lira si de credinta sinceră în Poezie ale

menestrelului contemporan, Mihai Apostu.