DAMNATIUNEA DANTESCA INTRE TALION
SI EXEMPLARITATE
Dragos COJOCARU
Năzuind a mîntui omenirea prin restaurarea imperiului roman după principii ghibeline, sufletul lui Dante Alighieri purcede, călăuzit de umbra maestrului Vergilius, prin lumea cea de dincolo, unde sufletele celor decedati sînt prinse în ipostaze exemplare. Unele sînt pedepsite si ispăsesc in Infern. Altele se curătă, ajutate de rugăciunea celor vii, în Purgatoriu. În sfîrsit, altele se bucură în Paradis, unde cîntă si iau parte la lumină.
Fireste, din toată călătoria ultramundană a florentinului poet si politician, partea cea mai spectaculoasă o constituie Infernul. Rînduite de Minos (reconvertit în postură de judecător) potrivit unei filosofii justitiare a pedepsei, sufletele păcătosilor i se înfătisează pelerinului doritor de salvare în postúri care mai de care mai expresive. Astfel, amantii iliciti (i peccator carnali, printre care se numără Francesca da Rimini si Paolo Malatesta) sînt tîrîti de o vijelie simbolizînd puterea irepresibilă a pasiunii lor, suscitînd în inima călătorului (dar si în aceea a cititorilor de peste veacuri) mai curînd compătimire decît dispret.
O sugestivă situare punitivă le revine ereticilor (epicurieni sau neîncrezători în existenta însăsi a lui Dumnezeu): acestia stau la păstrare în sarcofage cuprinse de flăcări, după traditia medievală a ispăsirii prin foc a crimei comise prin neadecvarea la Scriptură ori la dogmă. Partizanul Dante îi include aici pe inamicul său politic, măretul Farinata degli Uberti, precum si pe Cavalcante dei Cavalcanti, tatăl prietenului Guido.
Una dintre cele mai cutremurătoare privelisti din Infernul dantesc o aflăm în strania pădure a spînzuratilor ce adăposteste, în asteptarea Judecătii de Apoi, sufletele sinucigasilor. Acestea zac în trunchiurile unor arbusti spinosi, pentru ca, după momentul Iosafat, să urmeze a se balansa atîrnate fiecare de uscata creangă ce-i corespunde. Dedublarea eternă îl va astepta, printre altii, pe Pier della Vigna, al cărui glas de dincolo de plantă îi rezumă călătorului înmărmurit tardiva constientizare a dreptătii divine: che non é giusto aver ció c’uom si toglie (căci nu e just să aibă omul ceea ce el însusi îsi refuză).
Sufletele răilor sfătuitori Ulise si Diomede se prezintă sub înfătisarea unei flăcări despărtite în două, iar discursul eroului homeric despre nebuneasca încercare de a trece dincolo de hotarele lumii stabilite se realizează prin miscarea mai marelui corn al vechii flăcări aidoma unei limbi articulînd ardente cuvinte de cutezantă.
Contele Ugolino della Gherardesca, închis într-un turn si lăsat să piară prin înfometare alături de fiul si nepotii săi, roade necontenit din teasta însîngerată a arhiepiscopului Ruggieri, dusmanul său terestru, iar la solicitarea lui Dante, înainte de a-i oferi lămuritoarele precizări, îsi sterge gura de părul asupritului prelat. Vorbind si lăcrimînd mă vei auzi în acelasi timp, îsi expune eterna îndurerare nenorocitul ce si-a văzut murind progenitura.
În sfîrsit, o cumplită situare post-mortem le revine trădătorilor, înghetati în mlastina posomorîtă a Cocitului. Spre deosebire de alti păcătosi, care au cel putin posibilitatea de a-si recunoaste sau deplînge eroarea din timpul vietii – posibilitate de care nu toată lumea profită: unii îsi înfruntă destinul infernal cu demnitate sau chiar cu mîndrie, iar de-ar putea s-o ia de la capăt, la fel ar proceda), trădătorii au ochii acoperiti de gheată, orice lacrimă de regret fiindu-le cu desăvîrsire imposibilă.
Însă expresia teoretică a filosofiei dantesti a pedepsei ne apare ilustrată în cazul cu deosebire condamnabil, din perspectiva politicului în sens larg, anume acela, generic numit, al semănătorilor de discordie. Mahomed însusi, lider al unor credinciosi pe care (din unghiul de vedere al crestinului medieval) îi abătea de la dreapta credintă, profetul se pomeneste pedepsit să-si poarte măruntaiele la vedere. În aceeasi zonă punitivă apare însă, exemplar si definitiv prin înfiorătorul imaginii versificate endecasilabic, trubadurul Bertran de Born. Acesta păseste purtîndu-si propriul cap în mînă, ca pe un felinar. Asa cum am dezbinat oameni la viata mea, explică el lipsit de remuscare, la fel îmi port teasta desprinsă de principiul ei, care este în acest trunchi. Asa se observă în mine lo contrapasso (legea talionului). După faptă, si răsplată.
Năzuind a mîntui omenirea prin restaurarea imperiului roman după principii ghibeline, sufletul lui Dante Alighieri purcede, călăuzit de umbra maestrului Vergilius, prin lumea cea de dincolo, unde sufletele celor decedati sînt prinse în ipostaze exemplare. Unele sînt pedepsite si ispăsesc in Infern. Altele se curătă, ajutate de rugăciunea celor vii, în Purgatoriu. În sfîrsit, altele se bucură în Paradis, unde cîntă si iau parte la lumină.
Fireste, din toată călătoria ultramundană a florentinului poet si politician, partea cea mai spectaculoasă o constituie Infernul. Rînduite de Minos (reconvertit în postură de judecător) potrivit unei filosofii justitiare a pedepsei, sufletele păcătosilor i se înfătisează pelerinului doritor de salvare în postúri care mai de care mai expresive. Astfel, amantii iliciti (i peccator carnali, printre care se numără Francesca da Rimini si Paolo Malatesta) sînt tîrîti de o vijelie simbolizînd puterea irepresibilă a pasiunii lor, suscitînd în inima călătorului (dar si în aceea a cititorilor de peste veacuri) mai curînd compătimire decît dispret.
O sugestivă situare punitivă le revine ereticilor (epicurieni sau neîncrezători în existenta însăsi a lui Dumnezeu): acestia stau la păstrare în sarcofage cuprinse de flăcări, după traditia medievală a ispăsirii prin foc a crimei comise prin neadecvarea la Scriptură ori la dogmă. Partizanul Dante îi include aici pe inamicul său politic, măretul Farinata degli Uberti, precum si pe Cavalcante dei Cavalcanti, tatăl prietenului Guido.
Una dintre cele mai cutremurătoare privelisti din Infernul dantesc o aflăm în strania pădure a spînzuratilor ce adăposteste, în asteptarea Judecătii de Apoi, sufletele sinucigasilor. Acestea zac în trunchiurile unor arbusti spinosi, pentru ca, după momentul Iosafat, să urmeze a se balansa atîrnate fiecare de uscata creangă ce-i corespunde. Dedublarea eternă îl va astepta, printre altii, pe Pier della Vigna, al cărui glas de dincolo de plantă îi rezumă călătorului înmărmurit tardiva constientizare a dreptătii divine: che non é giusto aver ció c’uom si toglie (căci nu e just să aibă omul ceea ce el însusi îsi refuză).
Sufletele răilor sfătuitori Ulise si Diomede se prezintă sub înfătisarea unei flăcări despărtite în două, iar discursul eroului homeric despre nebuneasca încercare de a trece dincolo de hotarele lumii stabilite se realizează prin miscarea mai marelui corn al vechii flăcări aidoma unei limbi articulînd ardente cuvinte de cutezantă.
Contele Ugolino della Gherardesca, închis într-un turn si lăsat să piară prin înfometare alături de fiul si nepotii săi, roade necontenit din teasta însîngerată a arhiepiscopului Ruggieri, dusmanul său terestru, iar la solicitarea lui Dante, înainte de a-i oferi lămuritoarele precizări, îsi sterge gura de părul asupritului prelat. Vorbind si lăcrimînd mă vei auzi în acelasi timp, îsi expune eterna îndurerare nenorocitul ce si-a văzut murind progenitura.
În sfîrsit, o cumplită situare post-mortem le revine trădătorilor, înghetati în mlastina posomorîtă a Cocitului. Spre deosebire de alti păcătosi, care au cel putin posibilitatea de a-si recunoaste sau deplînge eroarea din timpul vietii – posibilitate de care nu toată lumea profită: unii îsi înfruntă destinul infernal cu demnitate sau chiar cu mîndrie, iar de-ar putea s-o ia de la capăt, la fel ar proceda), trădătorii au ochii acoperiti de gheată, orice lacrimă de regret fiindu-le cu desăvîrsire imposibilă.
Însă expresia teoretică a filosofiei dantesti a pedepsei ne apare ilustrată în cazul cu deosebire condamnabil, din perspectiva politicului în sens larg, anume acela, generic numit, al semănătorilor de discordie. Mahomed însusi, lider al unor credinciosi pe care (din unghiul de vedere al crestinului medieval) îi abătea de la dreapta credintă, profetul se pomeneste pedepsit să-si poarte măruntaiele la vedere. În aceeasi zonă punitivă apare însă, exemplar si definitiv prin înfiorătorul imaginii versificate endecasilabic, trubadurul Bertran de Born. Acesta păseste purtîndu-si propriul cap în mînă, ca pe un felinar. Asa cum am dezbinat oameni la viata mea, explică el lipsit de remuscare, la fel îmi port teasta desprinsă de principiul ei, care este în acest trunchi. Asa se observă în mine lo contrapasso (legea talionului). După faptă, si răsplată.
