Cosmar (I)

Tunã si fulgerã efectul de serã.
Sã-si scape viata Micsu mai sperã:
Din mîini, din picioare, disperat înoatã.
Iatã cã-l ajunge roata dintatã.
Dar Micsu se-avîntã cu capul în jos
(Se-avîntã degeaba si fãrã folos),
Cãci muntele cade, iar groapa rãmîne
Adãpostind stafii si duhuri pãgîne.
Tremurã soarele, piscul se scuturã,
Picurã sîngele-încet de pe ciuturã,
Din adînc de adînc imensul ochi priveste,
Gura înghite, gheara rãneste.
Ce mai rãmîne-nãuntru, în sac?
E Micsu Cassapu, urcat în copac.
Cosmar (II)

Bulgãri-fulgii de la ceruri traverseazã-n valuri strada.
Mort e Micsu. Stã pe spate si-l acoperã zãpada.

Creierul e mai departe. Craniul înãuntru-i gol,
Iar dintr-însul mai rãzbate, slab, mirosul de alcool.
Urma rotii de trãsurã trece tragic peste el
Si se pierde sub troiene: rupt în douã-i Micsunel.
Fulgii-i dau acoperire pogorîndu-se din cer.
Sîngele, o baltã rosie înghetatã-acum de ger,
S-a prelins un timp din gura ce-i rãmase înclestatã,
Semn mãret de-împotrivire cãtre nemiloasa-i soartã.

„Mamã! – strigã bãietelul – Nu mai vine Mos Crãciun?
Nu mai pot în asteptare, dã-mi sã rontãi ceva bun!”
Si în timp ce-n fata sobei el se-ndoapã cu susan,
Viscolul încheagã fata unui mare pehlivan.

Dupã colt apare-un cîine. Un glas cheamã: „Micsunel!”
Însã cîinele n-aude. Se opreste-ncetinel.
Se aseazã peste mortul. Scheaunã apoi la lunã.
Autorul vã ureazã somn usor si noapte bunã!


Cosmar (III)

Ninge zgomotos cu fulgi cenusii,
Te astept de-o orã! De ce nu mai vii?
Te astept de-o orã! În curînd e searã
Si-mi scot de pe mine cãmasa de varã.

Ninge amarnic cu globuri de foc,
Te astept de-o orã! Chiar nu vii deloc?
Te astept de-o orã! În curînd e noapte.
Mã duc sã beau bere, sînt sãtul de lapte!

Ninge nãpraznic cu scîntei si cãrbuni,
Te astept de-o orã! Te rog sã mã suni!
Te astept de-o orã! În curînd e mîine.
Foamea mã cuprinde. Rod un colt de pîine.

Te astept de-o viatã! Dracu' sã te ia,
De s-ar rupe cerul, tot vei fi a mea!