ESEU  

 

Dragos COJOCARU

 

Moravuri canine în Divina Comedie

 

Un loc oarecum privilegiat ca numar de referinte îi revine în Divina Comedie cîinelui. Comportamentul acestei specii (fireste, printre ultimele susceptibile de o eventuala descindere din tratate, bestiarii si izvoare literare, la îndemîna cum se afla, în calitatea sa de cel mai bun prieten al omului) a facut obiectul unor descrieri dantesti de vadita consistenta etologica. Obiceiul cîinelui de a se concentra latrator spre mîncarea îndelung asteptata si de a se avînta apoi, renuntînd la orice efort sonor, asupra portiei primite este surprins de poetul-naturalist în Infernul , unde atare manifestare îi este atribuita Cerberului, apropiata desi tricefala rubedenie mitologica a amicului nostru canin, înfatisata, aici (spre deosebire de modelele antice) cu un apreciabil plus de „verosimilitate“:

 

Qual è quel cane ch'abbaiando agogna,

e si raqueta poi che 'l pasto morde,

ché solo a divorarlo intende e pugna

 

( Inf . VI, 28-30)

 

(„Cum e acel cîine care latrînd rîvneste,/ si se potoleste dupa ce mîncarea o musca,/ caci doar s-o devoreze întelege si se lupta”).

Alergarea „nebuneasca” careia i se deda cîinele de vînatoare abia eliberat din lant e amintita într-un episod faimos din Infernul (acela al „padurii spînzuratilor”) pe care l-am analizat cu alt prilej, dintr-o alta perspectiva:

 

Di retro a loro era la selva piena

di nere cagne, bramose e correnti

come veltri ch'uscisser di catena .

 

( Inf . XIII, 124-126)

 

(„Dinapoia lor era padurea plina/ de negre catele, avide si alergatoare/ ca niste ogari care ies din lant”). Aici, de fapt, negrele catele evoca, atît prin culoarea beznei cît si prin amenintarea devoratoare, niste creaturi demonice, înrudindu-se astfel, pe linie simbolica, cu lupul cel rau, de asemenea salasluitor pe domeniile forestiere. E drept ca, în similitudine, Dante le compara cu domesticitul ogar, campion la alergare, proba din care poetul selecteaza, întru potentarea imaginii, momentul exploziv al startului, la eliberarea din lesa ce împiedica, aproape insuportabil, desfasurarea fireasca si agresiva a galopantelor instincte.

Scarpinatul cîinelui, un alt obicei, ca sa spunem asa, emblematic al speciei, dimpreuna cu actiunea, adesea complementara, a muscaturii prin blana, muscatura cautatoare, imprecisa dar îndîrjita, de parazitare nevertebrate exasperante (într-o enumerare triplu-generoasa, chiar daca disjunctiva, sporind sentimentul de neplacere produs, mai mult ca sigur, de inoportunele întepaturi), face obiectul atentiei dantesti într-o alta tertina plasata în Iad (de aceasta data, într-o comparatie cu camatarii pedepsiti), actiune însotita si de o binevenita precizare calendaristica:

 

non altrimenti fan di state i cani

or col ceffo or col piè, quando son morsi

o da pulci o da mosche o da tafani.

 

( Inf . XVII, 49-51)

 

(„nu altminteri fac vara cîinii/ cînd cu botul, cînd cu laba, cînd sînt muscati/ sau de purici sau de muste sau de tauni”). Iata o partiala (desi multipla) revansa entomologica, luata asupra unui animal si asa supra-exploatat, atît în viata cotidiana, cît si în alcatuirea repertoriilor simbolice si metaforice.

O alta obisnuinta canina sta la baza unei alte comparatii infernale, în momentul în care Vergiliu se pomeneste împresurat de diavolii înarmati cu harpoane:

 

Con quel furore e con quella tempesta

ch'escono i cani addosso al poverello

che di subito chiede ove s'arresta

 

( Inf . XXI, 67-69)

 

(„cu acea furie si cu acea repezeala/ cu care sar cîinii pe sarmanul/ care îndata cerseste pe unde se opreste”). Celli si Venturelli observa ca, de multe ori, cîinii se reped la cersetori, probabil pentru ca acestia apar învesmîntati în straie „diferite” si pentru ca mersul lor sovaielnic le-ar sugera altfel latratorilor paznici o furisare nedorita.

În sfîrsit, tot în jurul latratului se centreaza, cu dispretuitoare precizari, imaginea care urmeaza, selectata din Purgatoriu , unde se descrie – cu eruditie mitologica, negreseala geografica si, ceea ce ne intereseaza, risipa metaforica – curgerea rîului Arno:

 

Botoli trova poi, venendo giuso,

ringhiosi piú che non chiede lor possa

e da lor disdegnosa torce il muso

 

( Purg . XIV, 46-48)

 

(„Catei gaseste mai apoi, venind în jos,/ mîrîitori mai mult decît presupune forta lor/ si de la ei dispretuitoare îsi întoarce privirea”). Ironia – sa adaugam îndata: muscatoare – îi vizeaza pe locuitorii orasului Arezzo, a carui stema cuprinde o trimitere – e drept, litotica: A cane non magno… – la specia examinata în aceasta ipostaza. Cometariul propus de Ottimo e lamuritor în privinta vocabulei dantesti botoli : „a caror însusire este de a latra; nici o alta însusire nu au, sînt mici, au putina putere si latra mult” 1. Desigur, cîinele care latra si nu musca a devenit proverbial de mult, poate înca din zorii omenirii. Însa, pentru cazul nostru, interesanta apare pozitia explicativa evolutionista a zoologului Desmond Morris (citat de Celli si Venturelli), care avanseaza ipoteza ca rasele de cîini micsorate, nebanuind consecintele minorilor parametri la care au parvenit, se comporta în continuare afisînd limbajele amenintatoare (cîndva, de buna seama, convingatoare) ale strabunului salbatic, nu mai putin metaforiceste (si mai întotdeauna în sens negativ) exploatatul lup. Sigur, dintotdeauna si pretutindeni, contrastul disproportionat dintre marimea unui efort angajat si putinatatea neînsemnata a efectelor obtinute constituie prin sine însusi o sursa de comic (daca nu, cel putin, de penibil): tocmai dimensiunile (excesiv de) mici implicate în termenul dantesc selectat ( botoli ) ne îndeamna sa consideram ca autorul a avut în vedere (cu tot sarcasmul de rigoare, precum si cu aplicarea atît de adecvata la repertoriul gesturilor, cutumelor si ponoaselor omenesti) tocmai un asemenea comportament.

1 Cf. Fallani, G. si Zennaro, S., în Dante, Divina Comedie , ed. cit., p. 314, nota 47-48.