De vorbă cu viermele
                               „Zboar-al noptii negru flutur…”

Trimis de Omar, bătrînul rege al amărăciunii,
În fata noastră amurgeste un vin străvechi.
Cupa e-un sîn de femeie înmugurit,
Înserînd auriu la marginea Căii Lactee.
Un singur pahar ne e dat: bem deodată.
El soarbe tăria si frumusetea,
Eu – drojdii de suflet, iz de moartă fîntînă.
El are ochii iubitei, calzi, melodiosi.
Otrăvit de minciună îi cuprind grumazul –
E viermele, tot, un grumaz mătăsos.
O mînă atinge gîtul delicat al iubitei,
Pumnul strînge propria inimă.
Mi-amintesc totul ca o singură noapte de dragoste.
El socoate ruina zilelor,
Măcinarea insomniei mizere,
Diminetile oarbe prăbusite-n tăcere.
Cînd el adoarme-n labirintul aburos al mintii
Sînt gata să scriu această poveste.
Ci la fereastra noptii un flutur îsi deschide aripile,
Pline de praf cosmic, de cald întuneric melodios.

Venirea daimónului

Prin usa deschisă, mireasma mediterană a ploii
Se strecura în casă. Întunericul devenea, pe rînd,
Blană de pisică sălbatecă, mătase, apoi catifea.
Fumam, visînd la Greci si bînd cafea.
Mă obseda tenul ei măsliniu, si încă ceva –
Nu stiam ce-i, cum s-ar numi de s-ar numi cumva.
Nisip roz, sînge de oceanică floare – Gauguin?
Tocmai atunci, siroind, dădu buzna-năuntru
Daimónul cel mare – el, fiul prea-plinului
Si-al sărăciei grozave – sezu, să-si tragă suflarea.
„Să te previn, îmi zise, însumi am trecut;
Dar, mai întîi, dă-mi de băut! Vin negru-ar fi
Mai bun, mai nimerit”.
O, m-am lăsat demult, sînt secole de-acum,
Cum n-ai aflat, mă prefăcui, am alungat orice ispită!
„Uitasem, de asta nu ai nici un haz; te cred,
În sărăcia-ti nu pot găsi un strop de mied.
Aici n-ar sta nici o iubită! – ci te previn:
Bogati si frumosi sînt Grecii, si vicleni.
Mi-e frig, sînt ostenit, iar tu, un bătrînicios ticnit,
O cană de vin în casa ta pustie n-ai…
Nu uita, te-am prevenit! Bye-bye!”

Vizita lui Emetaphor înteleptul

„Pe frunte se va grava cuvîntul emet, care înseamnă adevăr. Pentru a desfiinta această creatură, se va sterge litera initială, căci astfel rămîne cuvîntul met, care înseamnă moarte”.

Între copacii negri plîng negre clopotniti iluzorii.
Vînt.
Îngerul Emetaphor, în chip de bufnită,
Cenusa noptii scuturînd, îmi poposi pe bratul stîng.
Luneci bălos – îmi spuse – între climax si anticlimax,
Limax lingvistic, Gregor logoreic, orb cancer fără clesti,
Trîntit stai pe covor, bînd întuneric din cupele ceresti;
Urîte blasfemii premonitorii din prag bolborosesti,
Lipsite de-alcătuire, de noimă, de măsură –
Si mă pocni cu-aripa de cenusă peste gură.
Asta nu-i poezie – urmă el – în care bîigui, maniac,
De cîrtitele, broastele rîioase si ierbile din curte!
Si mă chiorî cu două fioroase lampioane. Eu tac,
Fiindcă, desigur, are dreptate întrutotul.
Scrie un vers însîngerat de frumuseti si glorii! –
Tipă – si-mi rupse venele tîsnind în zbor.
Tăia-ntunericul tăcut, de-a-notul,
Printre copacii negri cu negrele clopotniti,
Spre cimitirul iluzor.