Ioana DUDNIC

Întotdeauna – Cain pe Abel

A murit lumea.
O lume totală de vise, iluzii si zîmbete
expectorante.
Un mic subterfugiu al fluturilor de noapte
dincolo de abisul uitării de sine.
Visele umanitătii sucombă odată cu tăierea
ultimului asin alb de o barbă albastră.
Iluziile sugarilor cum că tîta e albastră.
De ce nu curcubeul?
Zîmbete moi în fata unui Iehova de scame.
De ce mi-ati înăbusit lumea
mînjindu-l pe Isus cu sînge?
Si Fiul ce frămîntă locul
să-l fi ucis pe cel rătăcitor?!
O lume de drumuri si regăsiri a murit odată cu Abel.


Între două identităti

Fata de masă, cu tencuieli de plastic,
Cu guma de mestecat lipită vertical.
Un perete antero-posterior al nuliparei
denumită conventional Maria.
O ramă care nu scîrtîie.
Îmi amintesc – într-o zi voi fi castană.
Si orasul nu se va fi schimbat prea mult.

Cu toate că percep culoarea verde
a frunzei vulturii de varză,
Nu-mi amintesc să-mi fi scăldat
Ochii decît în factori infinitezimali si-n
Virginităti nepierdute, transmise ereditar.

Mi s-a infuzat naivitate încă din faza
de ou.


În absenta unui titlu

Poezia mea e doar poetica.
fără să aibă nimic din ars
Cuvîntul meu e unul comun,
depersonalizat, afon,
foarte sărac în simboluri.
Nu vreau să demonstrez că sînt exact invers.
nici măcar nu sînt guvernată
de atotputernicia mizeriei
din care să derive o frumusete
jos pălăria.
Universu-mi e static,
si, la urma urmei, nu-mi plac atrocitătile
si nici lipsa de fuziune.
Nu-mi plac povestile-n ramă.
Si gîrîi de sentimentalisme.
Nici măcar latura nemuscată a Lunii
nu mă încîntă.
Eu…
răzuiesc covorul cu unghiile,
în căutare de fire moarte de blană.
Dar – Dumnezeu e o simplă conventie.
Si sînt nedumerită de ce
sadicii trebuie să-si înfulece
hîrca altundeva decît
în lumina zilei nou-noute.
Tot nu fac altceva
decît să reediteze…
Un singur lucru
îmi place: nu detest locurile comune.
Si nici parfumurile-amare.
Si nu sînt deloc interpretabilă,
desi cuvintele mele au un continut precizat.
Uneori, poetica nu-mi dă bătaie de cap.

Anotimpul infinit

Crîmpeiul de iarnă îsi gîrîie amar dilatatia;
bulgării de un soare trist nu vor să-si iasă
din nefiintă.
Pîcla de ierburi roscate tine umbrela-platan
firelor de nisip ancestrale din stradă.
Poate începe să-mi ningă cu figura
anotimpului-mamă.

Primul mugure calcă ramul prăfuit de nea
dînd nastere spontană porumbeilor de peruzea.
Ai rămîne cu mine în veci
de mi-as lăsa prinsi ghioceii în trup?

Pescărusul bolnav îsi caută aleanul
în poala Dumnezeului de sare din mare.
Îmi azvîrl urechile să-mi lingă tărmul
gîndurile.

Smocul roz al cozii de vulpe picură a ruină.
Mi se scurge sideful din ciobul aurit a Toamnă.
Gamele frînturilor de curcubeie
îsi extrag inspiratiile cariate
din plexul meu
umflat ca o gogoasă de iubire.

Home