Ion DUMBRAVA
dezordinea lucrurilor
zidul pe care-l credeai fara moarte s-a prabusit
cetatea s-a dovedit un cort de hîrtie
sufletul e o pasare-n cuib de fum
în cuib de cenusa
timp picurat
în cupa ruginita a zilei
o mie de lucruri refuza statornicia
viata coboara si urca
coboara si urca
cu multele enigmaticele ei chipuri
adevarurile sînt mai necrutatoare ca ieri
palesc certitudinile
în fata implacabilei treceri
cu fiecare secunda
se prabuseste un gînd
un drum o fereastra
cu fiecare secunda
mai pradalnice zilele
revarsare de vremi în tiparele-i strîmbe
timp lipsit de substanta
de perspectiva de sansa
cu totul si cu totul întîmplator
trece peste lume o pasare
cu totul întîmplator
afli ca azi e joi
cu toate ca ieri a fost vineri
soarele ca un ochi de mort
o zi din petice colorate un sîmbure
de cireasa scuipat pe asfalt
secunda aceasta
decor ca o ilustrata
ieftina un cimitir
de zile în putrezire
pe putrede mormane de taceri
la nimic nu îti foloseste
umbra de marmora a poemului
gol si nepregatit
te surprind întîmplarile
în numeroasele noastre dueluri
viata s-a dovedit
mult mai iute de mîna
ranile sîngera
mamele lacrimeaza
iubitele ne fug la învingatori
o zi în care ca disperatul te-agati
de orice-ar putea
lasa un semn o imagine
o bucurie drept scut
ciori negre împodobesc
crengile negre
arse de vremi
timp rastignit
nimeni nu stie cît de trist esti
cînd singur te trezesti dimineata
cînd îngerul se întoarce în cer
chip de crist palid
poarta umbra poetului
o capcana e jocul
cu aripi un adevar absolut
betivul urinînd pe zidul casei memoriale
graba senzatia ca nimic nu-i facut
pe potriva ta ca esti o stupida eroare
amiaza-n spirala
ca o scara scîrtîitoare de lemn
o zi cu cosmarul
unui ieri imbecil cu calvarul
secundei ce se adauga
prizonieri ai acestei lumi unde sfintii
au fost rastigniti si unde zeii
sînt falsi unde viata
e moarte sigura
e frig ca într-un turn de manastire
ca-ntr-un vesmînt cernit ca-ntr-o sutana
ca într-o candela fumegînd
focuri albe zapezile pe vîrfuri de munti
sîntem aici si în acelasi timp pretutindeni
niciodata întregi
niciodata numai ai nostri
cuvintele surpa regate
dar ce stii tu despre toate acestea
sînge nebiciuit
nici de vers si nici de femeie
vreme a oglinzilor sparte
imaginea obsedanta a curgerii
care se curge pe sine
sensul e unic
ireversibila curgerea
zile în frac
pe strazile sumbre-ale vremii
obosit si fara de nimeni întîmpinînd noaptea
odata cu senzatia inutilei risipe cînd visele
nici nu au din ce sa se întrupeze
existenta ca spatiu si timp
ca sentinta ca soarta
pendulare continua
între renuntare si vrere
între supunere si razvratire fiinta ta
pasarea din vazduh
pare o rana în cer
zi de sfîrsit de lume mereu
undeva printre astri
ramîn cele de neatins
mereu un poem
îsi va da foc
în semn de protest
viata în gri
ca o esarfa decolorata
ca un val zdrentuit
laolalta ne consumam
existenta laolalta cei ce îsi urmeaza destinul
cu cei care singuri si-au cioplit crucea
cu cei care singuri si-aleg
locul supliciului
tunete surde se-aud în ceruri
ca pe o mare pe care se prada corabii
prin ploi înalte îsi taie drum
pasii singuri trec vieti
fara urma ceea ce pîna ieri
putea sa îti para ciudat
nu mai mira pe nimeni
dramele fac posibile durerile proprii
pe neobservate se stinge ziua
pe neasteptate începe
împrejurul sa semene
cu interiorul unui sicriu
ieftin de brad
trece omul cu doru-i
stupid de vecie
forma fara de fond
nestatornicie ce domina
ravasire de ape-n furtuna
singur ca o cheie pierduta
singur din crestet pîna în talpi
fara vîsle si fara
sublimul nebuniei de a le trece înot
