Simona DUMITRACHE
Caracal
Jurnal de stări
***
cu ochii tăi vorbesc din cînd în cînd
iar trupul tău rătăceste căutîndu-mă
azi în rai, mîine în iad
si tot asa prin întunericul
care deschide lumina
ce vine din urma pasilor mei
care au străbătut desertul
căutîndu-te
***
acum orice simt contează
orice secundă oră an
acum umbra mortii veghează
timpul este retractil si viclean
mă întîlnesc deodată
cu toti prietenii mei
care stau si sărbătoresc
clipa aceea devastată
drumul cel nefiresc
eu stau si mă uit la ei
cum ochii le rîd de bucurie
cum inima totul
învie
***
uneori mă uit în oglinda din mine
îmi admir chipul cel nevăzut
ceva se aprinde se stinge
atît de seci sînt lacrimile mele încît
nimic nu mă mai atinge
nu mă mai sfîsie
simt tot mai mult
o ardere vie
care este lentă
si care nu mă lasă să respir
***
te privesc ca pe o cetate
spre care mă înalt
în fiecare zi
să ating cele mai mari trepte
spre poarta inimii tale
numele tău este scris
pe fiecare parte din mine
acest nume pe care
eu îl port în suflet
si pe care îl asez într-un lacăt
în care mă închid
din care niciodată
nu vreau să mai ies
***
aud tot timpul o voce
care mă cheamă
si nu mă lasă să respir
o voce care vine
din întunericul noptii
învăluită de mister
acea voce îmi spune
iubeste si lasă-te să fii iubită
căci totul, absolut totul
este frumos
atunci cînd iubesti
***
închide ochii
să-ti simt
fiinta ce apune
tremurînd în palmele mele
ce-ti cuprind nelinistea
rece în zilele calde
***
umbra cuvîntului
cade peste scrisul meu
peste orasul inundat de lacrimi
de dorintă de singurătate
***
fug în mine
si nu mă regăsesc
chipul nu-l recunosc
el pleacă
în trupul pe care odată îl simteam
azi nu-l mai simt
sîntem doi străini
în căutarea unui drum
ce ne desparte
