Valeriu Bîrgãu: Dragã
Aurel Dumitrascu, te rog sã explici cititorilor tãi cam în
ce parte a lumii se aflã (te fixeazã) Borca, comuna Borca...
8 noiembrie 1986 A consemnat Valeriu BÎRGÃU
Aurel Dumitrascu: Cel mai des am sentimentul cã Borca e un loc
dintr-o carte unde un om singur scrie un poem care i se împotriveste.
Alteori cred cã e un cartier parizian prin care îmi place
sã umblu (“Îmi plãcea uneori sã mã plimb
prin paris/ adicã prin spatele casei/ urzicile înalte cît
la tour effel/ rotile sticlele sparte...”) sau doar o casã în
care pãsãrile intrã si cîntã ca niste
zãpãcite. Cînd nu cîntã nici una, scriu
cele mai frumoase poeme. Oricum, Borca nu e centrul lumii nici mãcar
pentru mine. Poate cã în aceasta stã farmecul ei. Eu
mi-am asumat singurãtatea în care trãiesc, dar de vreo
doi ani doresc sã plec de aici.
- Ce e cu Universitatea poeticã pe care o propui la Borca?
- Universitatea din Borca?! Hm! În peregrinãrile mele
pe aici cu doctorul Luca Pitu, aproape pierduti prin coclauri si pe sub
tihãrãi, ne-a venit ideea acestei Universitãti. Ea
este o utopie, desigur, dar toate utopiile vor sã fie reale. Si-ncã
un lucru: cine n-are Luca Pitu nu poate sã-si cumpere. E unicat,
nu poate fi proprietatea nimãnui.
- Care crezi cã sînt functiile parabolei în poezie?
- Depinde ce întelegem prin parabolã. Termenul are mai
multe acceptii si este folosit în raportãri diferite de cãtre
teoreticieni. Dacã acceptãm idea de Bachelard (destul de
seducãtoare, e drept) cum cã “la poésie est une méthaphysique
instantanée” care refuzã “les préambules, les principes,
les méthodes, les preuves”, parabolicul este exterior poeziei, ca
si fantasticul – care implicã actiune, cum preciza Todorov. O anumitã
ambiguitate este întotdeauna specificã marii poezii, dar ea
nu este datã de “subiect”, ci de fluxul imaginilor poetice. Reactia
cititorului în fata ambiguitãtii poetice tine mai mult de
nivelele semantic si lexical decît de nivelul gramatical. Sintaxa
presupune actiune, dar cred cã poezia este receptatã secvential.
Metafora izolatã nu poate presupune parabola, care poate fi impusã
doar de o “retea metaforicã” (sintagma apartine lui Ricoeur, via
Nelson Goodman). Dacã orice combinatorie a sunetelor sau tautologia
lexicalã prin acele vibratii asociative de-a dreptul incantatorii
– duce la sugestivitate (si nu la inteligibilitate), în ceea ce priveste
parabola referential este mesajul. Dupã Cohen, un mesaj nu poate
fi însã în acelasi timp conotativ si denotativ, cele
douã nivele fiind antagonice.
Ce-ar fi sã ne întrebãm dacã nu cumva parabolicul
tine de îndrãzneala cu care este folosit limbajul împotriva
prozodiei, a conventionalului deci. Parabola raporteazã întotdeauna
la un pretext, ea implicînd un anumit voluntarism în favoarea
unei idei. Mã gîndesc la “fabulisti”, de exemplu. Sã
nu uitãm cã transferul de sens de la text la cititor se face
mental si cã lumea propusã cititorului prin imaginea poeticã
îi dã acestuia posibilitatea de a se egaliza cu textul însu-si.
Cel care recepteazã are libertatea sã facã speculatii,
sã fixeze, deci, o lume. Parabolicul impune o atmosferã,
el reprezintã o rupturã în plauzibil, rupturã
care dã nastere de exemplu uneori unei “mãri cu mãruntaie
de strugure” sau unui “diamant prin care tot mai singur umblã sîngele
tãu”.
- Esti trist sau vesel atunci cînd scrii poezie?
Nu stiu dacã sînt vesel sau trist, dar stiu cã
sînt neîmpãcat si liber cu mine însumi. Eu vãd
lucrurile mai întunecat, poate, dar aceasta nu înseamnã
cã sînt de partea întunericului. Mai ales în culturã
eu nu suport întunericul. Mi s-a reprosat (!) uneori cã scriu
prea trist, depresiv chiar, cã textele mele se închid în
ele însele (ideea aceea cu opera sparta mi se pare deseori o gãselnitã
doar; pentru cã opera este evident ascunsã în ea însãsi,
închisã deci, semnificînd numai în prezenta unui
receptor adecvat) si lucrul acesta m-a amuzat si m-a cutremurat în
acelasi timp. Structura sufleteascã a unui om nu poate fi hotãrîtã
printr-o decizie. Existã lucruri ce nu pot fi înlocuite cu
altceva. Ele SÎNT. Aceastã evidentã este suficientã
pentru a li se recunoaste valabilitatea. Pe mine, arta fãcutã
doar ca sã placã mã plictiseste îngrozitor.
Arta trebuie sã-l “deranjeze” pe cel care o recepteazã sã-l
“punã pe drumuri”, sã nu-l lase în pace. Numai asa,
cred eu, îsi meritã numele.
- Ai sentimentul cã apartii unei generatii? Se resimte asta
în scrisul tãu?
Cred cã vorbim prea mult de generatii si mai putin de textele
poetilor. Teoreticienii si istoricii n-au decît sã-si umple
vremea cu înserierea, departajarea si clasificarea plutoanelor de
poeti. Poetii au lucruri mai importante de fãcut. De exemplu: sã-si
scrie cu ultima picãturã de sînge cãrtile si
sã rãmînã în orice conditii oameni de
caracter. Eu nu am deloc încredere în poetii “fãcuti”.
Astfel de poeti sînt si în generatia ’80. Poate cã poetii
adevãrati pleacã de la obscuritate si pînã la
urmã ajung tot la obscuritate, dar poetii “fãcuti” pleacã
de la moft si n-ajung nicãieri. Moftul de a fi scriitor. N-ati observat
cã ospãtarii si gestionarii tin sã-si facã
odraslele artisti, chiar dacã n-au pic de talent?! Vorbeam de moft.
Da, moftul de a nu fi mai prejos decît colegul de grupã care
a publicat o paginã în revista Centrului universitar, moftul
de a fi “cu intelectualii”, ba chiar si moftul de a putea bea o bere la
Casa Scriitorilor. Sociologii au destul material de studiu în sînul
asa-zisei generatii ’80. Îmi repugnã însã orice
mentalitate de trupã în literaturã. Eu mã raportez
mereu la istorie si culturã si stiu cã literatura e o chestiune
pe cont propriu. Tot vorbindu-se de generatii, am observat cã sistematic
se confundã criteriile. Pe multi nu-i intereseazã valoarea
textelor scrise de colegii mei, ci mai curînd necesitatea administrativã,
premiile, stampilele. Eu nu vreau sã mã asemãn cu
nici unul din colegii mei si nici nu am cum mã asemãna. Poetul,
ca manifestare, este oricum o “anormalitate” ceea ce e sinonim cu unicitatea.
Sigur, existã reflexe comune în scrisul celor tineri si ele
tin de o anumitã contaminare culturalã comunã, de
o anumitã atitudine comunã fatã de limbaj si (prin
limbaj) fatã de realitate, o anumitã nonsalantã în
abordarea poeticului, dar eu nu cred în influente atunci cînd
e vorba de vocatii reale. Am foarte mare încredere în vocatia
unor “colegi de generatie” si sper sã citesc fericit cãrtile
lor viitoare. Mimii, una din cele mai interesante faune socio-culturale,
se vor pierde singuri. Înmultirea lor în momentele de efervescentã
spiritualã nu se datoreste lipsei de haz a revistelor umoristice.
“Sãptãmîna”, de exemplu, mi se pare o revistã
de umor mult mai bunã decît cea specializatã. Din pãcate,
mai ales de umor involuntar.
- Simti cã poezia ta continuã ceva ce exista de multã
vreme?
- Domnule, e foarte greu sã stii dacã esti poet. A avea
constiinta acestui fapt înseamnã în primul rînd
a-ti asuma o imensã responsabilitate. E nevoie de timp. Chiar notiunea
de generatie implicã o anumitã mobilitate si o anumitã
distantare. As rãspunde la întrebarea dumitale prin:
nu! Dacã n-as crede cã poezia mea încape o nouã
lume, n-as scrie. Poezia este în mod evident un miracol. Ca si faptul
cã eu exist. Acest ultim fapt a depins de 50 de lei. Nu glumesc!
Dar nu pot povesti aici acest miracol. ªi, de fapt, ce miracol poate
fi povestit? Chiar si faptul cã aici, pe Valea Muntelui, pînã
la mine, nu s-a mai nãscut un poet este de-a dreptul miraculos.
Acest lucru mã tulburã peste mãsurã uneori.
Sigur, vin din ceva, trãiesc într-o culturã, dar poezia
tine întotdeauna de miracol.
- Ce faci cînd plouã?
- Cînd plouã?! Sînt cel mai multumit om de pe lume.
În poezia mea plouã, într-adevãr, destul de mult.
Eu cunosc tare putine lucruri care sã egaleze în profunzime
si frumusete o ploaie în munti. Ploaia tine de metafizic. Pentru
cã nu prezenta ei este coplesitoare, poate, ci îngîndurarea
ce se iscã în fiinta mea. Mã si mir cã depind
asa de mult de aceasta. Aduceti ploile si mi-e de-ajuns!
- Ai prieteni? Despre ce discuti cu ei? Ai nelinisti?
Da, din fericire. Discutãm tot felul de prostii. Doar n-o sã
vã rãspund cã toatã ziua ne ocupãm de
Wittgenstein, Bataille sau Noica. Cred cã scriitorii sînt
ei însisi numai în fata hîrtiei de scris. Mã gîndesc
la scriitorii adevãrati, nu la trisori.
Nelinisti? O avere. Nu-s de împrumut. Uneori mi le caut cu lumînarea.
Pe mine lenea mã scandalizeazã, dar cînd cei din jur
fac pe prea harnicii îmi place sã nu fiu ca ei. Eu tin foarte
mult sã nu fiu pe placul tuturor.
- Citesti poezia confratilor tãi? Pe cine apreciezi în
mod deosebit?
- Nu prea citesc poezie, în general. Cel putin în ultimii
ani. De exemplu, acum sînt preocupat sã citesc tot ce a scris
Proust. Obisnuiesc sã mã opresc la cîte un scriitor
si sã parcurg întreaga-i operã. Surprizele sînt
colosale. Sigur, i-am citit cu dragoste si cu atentie pe toti confratii
mei si pe multi dintre ei îi respect foarte mult. Pentru mine verbul
“a respecta” este cel mai important verb în fata valorii. Cum nu
pot despãrti sub nici o formã ideea de scriitor de aceea
de caracter, poeti precum Marta Petreu si Liviu Ioan Stoiciu îmi
sînt dintre cei mai apropiati ca structurã. Cu acestia doi,
cel putin, cred c-am fost frate în altã viatã, dacã
nu ceva si mai rãu. Nu vreau sã mai însir numele altor
poeti tineri foarte buni si foarte dragi sufletului meu, însã
nu pot sã nu fiu mirat si supãrat în continuare cã
poeti foarte buni precum Liviu Antonesei ori Dorin Spineanu n-au reusit
pînã acum sã tipãreascã o carte. Am o
stimã aparte pentru poetii formati în Cenaclul de Luni si
chiar pentru exclusivismul lor, atît cît nu uitã cã
poeti foarte buni dar locuind mai putin central existã si-n alte
pãrti ale tãrii.
- Îti mai aduci aminte în ce context si sub ce impulsuri
ai scris versul “Omul este un coridor lung...” (Portret cu diatrib) în
volumul tãu de debut Furtunile memoriei (Ed. Albatros, 1984). Te
rog insistent sã-ti aduci aminte, sã nu te eschivezi...
- L-am scris marcat de amintirea unei întîmplãri
din copilãrie. Cãutam monede într-un beci foarte lung
si la un moment dat s-a dãrîmat intrarea. Am rãmas
acolo o zi si ceva, dar nici o clipã n-am acceptat ideea cã
nu voi putea iesi, cã mã voi pierde în mine însumi.
Întotdeauna este important sã nu intri în panicã.
- Din acelasi volum extrag o altã definitie (numire, invocatie
etc.) a omului – “Omul e marginea de cer în care stele plîng”.
Plecînd de aici as vrea sã te întreb dacã te
satisface Omul Nebãnuit, Omul Netãrmurit?
- Toate lucrurile si întîmplãrile care ne îngîndureazã
se rostesc si ies în lume aforistic. Versul nostru are de asemenea
o raportare biograficã. Cînd aveam cincisprezece ani, am plecat
într-o dimineatã spre liceu. Tatãl meu supravietuia
în al treilea an unei operatii de ulcer si în dimineata aceea
citea pe o carte intitulatã Napoleon – pro si contra. La scoalã,
nu stiu de ce, m-am gîndit la Bonaparte si chiar am fugit de la douã
ore într-o pãdure din apropiere pentru a mã gîndi
în liniste. Cînd am venit acasã si am intrat în
camera lui, tinea cartea aceea pe piept si mã privea destul de ciudat.
L-am întrebat ceva si nu mi-a rãspuns. A murit uitîndu-se
la mine si cu acea carte pe piept. Peste cîtiva ani, printre sutele
de cãrti rãmase de la el, am gãsit un carnet în
care tinuse un jurnal de front. Am citit la un moment dat: 20 iulie 1941.
Azi e Sf. Ilie si avem 20 de zile de cînd sîntem plecati pe
front”. Altceva nu stiu ce-as putea sã mai rãspund în
dreptul acestei întrebãri.
- Ce este pentru tine un poem? Din ce “materiale” alcãtuiesti
un astfel de poem?
- La 20 de ani credeam cã e o uimire rãnitã prin
limbaj. Acum nu as putea spune ce e. Important e cã poemul nu mã
lasã în pace si cã trãiesc numai provocat în
fata lui. Cred cã poemul se “alcãtuieste” singur sau cel
putin asa-mi place sã cred. Eu sînt un intermediar. Poemul
mã de-formeazã pe mãsurã ce se închipuie.
Cu fiecare text pe care îl scriu/ care mã scrie, eu sînt
altceva sau nu mai sînt ceva.
- Ce cuprinde Biblioteca din Nord? E o carte importantã în
evolutia ta?
- Un poet scrie o singurã carte, de fapt. În acest sens
Biblioteca din Nord este doar o sectiune pusã sub semnul unui paradox
care spune cam totul despre mine si optiunile mele: “Eu nu vreau sã
trãiesc, eu vreau sã citesc”. Am scris-o în anii din
urmã si mi s-a sã pãrut tot ce am scris mai bun pînã
acum. Unele texte din cuprinsul ei continuã sã mã
tulbure încã. Poezia este o stare de miracol si a trãi
într-un miracol este de-a dreptul coplesitor. Sînt tare mîhnit
si contrariat cã nici aceastã sectiune nu poate sã
aparã exact cum am scris-o eu, desi are un redactor excelent, pe
Florin Mugur. Tin foarte mult sã fiu respectat ca scriitor si toti
scriitorii ar trebui sã tinã la integritatea conditiei lor,
cu orice pret. Pot întelege orice, dar e o chestiune de igienã
sã nu suport orice.
- Te rog sã rãspunzi la o întrebare care te chinuie
de multã vreme. Ai curajul sã rãspunzi în fata
cititorilor tãi...?
- La întrebãrile care mã chinuie de multã
vreme nu stiu sã rãspund. ªi cred cã e bine cã
nu stiu sã rãspund. Important e cã ele mã provoacã
si cã nu-mi altereazã luciditatea.
