Mihai EMINESCU
Mahomed biruitorul…
Moarte, ce-n pustiul mării si-n deserturi te arăti,
Tu ce neagra vecinicie vrei a rumpe în bucăti,
Tu ce esti măsura vremii, ce pe pasii-ti se măsoară,
Pietre de mormînt sînt toate-ale-istoriei hotară.
5 Tu, a muntilor stăpînă, tu, stăpînă pe pustiuri,
Ce măsori a tale pasuri după curgerea de rîuri,
După curgerea eternă. Tu în codrii cei de cetini
Din pustiu fără de margini îti alegi ai tăi prietini.
Sufletului plin de umbre tu dai linistea uitării
10 Si răsai ca un luceafăr pe cutremurele mării,
Versi lumina ta cea dulce-n visu-mi [si-n] singurătatea-mi,
Dînd viata valurilor furtunoasei mele paterni.
Tu, stăpînă peste vînturi, năltătoare de nisipuri,
Ridici leul si hiena, [arătări] [cu] strîmbe chipuri
15 Ce, cu limba lor pocită, cu pestritele lor porturi,
Miscă-a lor împărătie si de turme si de corturi.
Da, flâmînzi de cucerire si-nsetati adînc de sînge,
Ei întind marea-ti aripă peste-o lume care plînge.
Mohamed, flămînd de lume, de măriri si de coroane,
20 Mohamed stîrnise moartea cea stăpînă peste stepe,
Si-au dat gînd de biruintă mulgătorilor de iepe.
Peste mări de multi plutite, peste tări înfloritoare
Aruncase lacom, mîndru, ochii Asiei tartare,
Împăcînd cu gînd de pradă ale triburilor certuri,
25 Răsărit-au dintre ele, soare rosu din deserturi.
Pe cetătile-n ruine, pe noroadele strivite,
Peste frunti încoronate au trecut a lui copite,
Au făcut o-mpărătie petecită din bucăti
Pe trei mări domnind păgînul si trei sute de cetăti;
30 Căci ardeau cetăti în ziduri si corăbiile-n porturi
Cînd venea, din loc mutîndu-si tot imperiul lui [de] corturi;
Ca să-nfigă-asupra lumei semiluna nouăi legi
Au surpat două imperii si pe paisprezece regi;
Peste Asia si-Europa au întins deodată lantul
35 Si ce zi înfricosată cînd au fost luînd Bizantul!
Mohamed, ducînd asabii si spahii peste valuri,
A cuprins cu focuri albe ale Bosfurului dealuri
Si din sapte părti deodată tot Bizantul e aprins
Si din sapte laturi flăcări pe cetate s-a întins,
40 Ard în vînt palaturi nalte, marea-n valuri este caldă
Si fintîni înviforate prin zidiri vuind se scaldă,
Turnuri negre de cetate ca făclii ei le aprinde
Si lui Mohamed în mînă ca făclii i le întinde.
Numai negri nouri cerul, arde grindă, cade usă,
45 Pe oras căzu o ploaie de sântei si de cenusă.
Din potopul cel de flăcări se înaltă, din ruine,
Neatins, palatul mîndru de-mpărati, ca o minune.
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui [cea] veche.
Cum sosi Mohámed visul si cetatea fac pereche,
50 Tara [î]i supune rîuri, marea [îi] supune valul
Si în Aghia Sofia cu ovăz hrânit-au calul.
Si pe tronul cel de aur Mohamed stătea cu fală,
Curge sînge din cadavre pe podelele din sală
Si din testele dusmane au făcut păgînii cupe
55 Si, ciocnindu-le-ntre dînsii, zbier ulcioare să destupe.
Mohamed biruitorul, biruit de grea betie,
Pe-un covor e-ntins si doarme. Sala-i largă si pustie,
Bălti de sînge pe podele, colo căpătîni tăiate
Stau cu ochi deschisi în umbră si cu gîturi sîngerate,
60 Iar de stîlpi sînt răzimate arcuri, sulite si darde,
Si prin arcuri de ferestre vezi Bizantul care arde:
Pentru veacuri d-azi nainte i-au căzutu[-i] si lui sortii...
Si de-a lungul drumurilor în grămezi zac, negri, mortii,
Sub feresti s-aude zgomot surd. . . căci jos se-aud în uliti
65 Ieniceri urlînd Alahu, purtînd capete în suliti,
Si dervisi urlînd ca cîinii. . . Iesle au făcut din strane,
Ici dau jos iconostasul, aprind focul cu icoane,
Ici cu hohot se adună si privesc cum un arap
Lui Hristos întins pe cruce i-au pus un turban în cap.
70 Peste crucile plecate sună jalnic glasul cobii
Si grămezi-grămezi pe drumuri treceau sclavele si robii;
Ici călugărite albe ce legate sînt cu funii,
Si copii de crudă vîrstă; si bătrîni si albi sînt unii;
Slugă si stăpîn alături; ici ostasi legati cu clerici;
75 Tipetele de muiere crud răsună din biserici
Cu strigări de bucurie oardele cele barbare
Înadins făcură nunta lor păgînă în altare;
Urlete de biruintă, tipete, strigări si vaier
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecă în aer;
80 Clocotea întreg orasul prins de spaimele pierzării
Si prin tipătul multimii urlau valurile mării.
Numai boltile înalte s-ale zidurilor creste
Stăteau marturele mute peste vaietele-aceste.
Mohamed dormea, ci visuri negre sufletu-i frămînt,
85 El pe frate-său îl vede . . . Vînăt iese din mormînt
Si-si arată gîtul: [Haide], « vino, vino de zugrumă,
Tu, ucigător de frate si zugrumător de mumă».
Mohamed atunci răsare: «Iarăsi visuri. Visuri», spune,
«Cine a crezut în visuri nu-i cuceritor de lume.
90 Nu [voiesc] s-ascult dervisii ce din cărtile lor vechi
Cu povestea răsplătirii ne tot cîntâ în urechi
Am văzut virtuti atîtea ce-au găsit a lor răsplată
Într-un giulgi si patru scînduri. Pentr-o hrană-asa bogată
Eu să-mi stîmpăr lăcomia?... Pentru-a cerului comoară
95 Eu să trec arzînd de sete lîngă-a vietii dulci izvoară?
Cînd e-un om zvîrlit în lături.. . frate fie chiar . . . ce-mi pasă,
Se deschide înainte-mi largă cale luminoasă.
O sămîntă roditoare cată-n inime să sameni,
Ca să fii stăpîn se cade ca să-i iei adînc pe oameni;
100 De voiesti să se închine toti chiar la a tale oasă
Tu trezeste-n a lor suflet o pornire dusmănoasă,
Tu invidia si ura porecleste-le virtuti,
Să numesti erou pe gîde, astfel fierul i-l ascuti,
Iar pe cel viclean si neted tu numeste-l întelept
105 Si nebun zi-i celui nobil, zi că prost este cel drept;
Din ale multimii patimi fă o scară de mărire
Si te vor urma cu totii prinsi de-o vecinică orbire
Si, cu laude viclene lingusind prostia lor,
Tu din roiuri risipite înjgheba-vei un popor.
110 O, fii sigur că la rele el de-a pururea urma-va
Si cu sînge si cenusă tot pămîntul presura-va,
Dar fereste-te de una: Te păzească însă cerul
În momente de uitare a le spune adevărul,
A le spune că nu-s vrednici decît de adînc dispret,
115 Că pentru o vorbă goală tu jertfesti a lor vieti,
Că în tine nici îti pasă, nici visezi de-ale lor păsuri,
Cu micimea lor de suflet tu în tine [că] [î]i măsuri,
Cumcă lauda cu care [î]i încarci e o ocară,
Cumcă tot ce e ca dînsii este vrednic ca să piară».
…
II
120 Dar cînd năvăli-n Moldova au găsit si el pe dracu!
Cine i se puse-n cale? . . . Stefan Vodă, el săracul. . .
Si cînd lumea biruinta a putut s-o înteleagă
Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă,
De-au cutremurat văzduhul si zidirile Cetătii
125 Si dintîi i-a zis lui Stefan Papa: «Scut crestinătătii».
…
Ei! nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut azi nu mai este,
Vremea care-o apucarăm este astăzi o poveste.
III
Ce-ti spun ei tie, mamă, cînd îti răpesc copiii?
Mereu tot zic că creste mărirea României,
130 Că steagul măretiii l-ampodobit cu laur!
Cu stîlpi de cafenele se-ntrec în fraze [de-aur]
Ca să arate cumcâ durerea lor e mare,
Că n-au voit stirbirea străvechilor hotare,
Cînd ei au fost aceia ce [,mamă,] pe sub mînă
135 Păgînului vîndut-au din sfînta ta tărînă.
Si tu i-asculti în pace, cum văduva ascultă
Pe care a ei rude o iau cu vorbă multă.
Tu numai îti stii chinul ce inima-ti sfărâmă,
Ai plînge si n-ai lacrimi, Moldovo, mamă, mamă...
140 Zadarnic codrii mîndri în vînt mereu ti-i clatini,
Pierdută-i pîn' si umbra măretilor Musatini. . .
Chiar Vodă Alexandru cel bun si sfînt si mare
L-a lui mormînt nu este în lume vro cărare;
Si Stefan Voievodul, în somnul cel deplin,
145 Visează el că doarme dus în pămînt străin?
Luatu-ti-au copiii, mormintele si tot
Si rup din a ta haină de cîte ori o pot.
Ajuns-ai cersitoare de-ocară si de silă
Si nimănui în lume de tine nu i-e milă,
150 Ba cer în toată ziua să uiti chiar cum te cheamă
Si totusi cît de dulce e numele tău, mamă.
[1881]
Sinopsa manuscriselor: versurile 1-8 (2254, 219 r), 9-12 (2254, 223 r), 13-18 (2254, 219 r), 19 (2254' 220 r) 20-35 (2282, 111 v), 36-37 (2254, 220 r), 38-49 (2254, 221 r), 50-55 (2254, 222 r), 56-57 (2254, 226 r), 57-60 (2254, 225 r), 61 (2254, 226 r), 62-63 (2254, 225 r) 64-65, (2254, 227 r), 66 (2254, 227 r), 67-77 (2254, 227 r), 78-95 (2254, 228 r), 96-115 (2254, 229 r), 116-119 (2254, 230 r), 120-121 (2282, 112 v), 122-125 (2260, 254 r), 126-127 (2282, 112 v), 128-130 (2279, 26 r), 131-136 (2259, 184r), 137-141 (2279, 26 r), 150-151 (2259, 185 r)
