Mihai EMINESCU



 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


ZBURAM
 

Zburam... cîmpia-mi pare cã zboarã, cã pe loc
Eu stau cu-n cer ce poartã în sarcinã de foc
Noianele-i [de] stele... cîmpia par[cã] zboarã,
Eu singur stînd sub bolta stabilã, solitarã;
Dar deodatã-mi pare cã armãsaru-mi rece
Zburînd din loc cu lumea în fuga-i se întrece,
Deodatã tot se miscã... cîmpia mã urmeazã,
Cu dealuri, cu coline, pãduri întunecoase,
Cã munti bãtrîni: s-ardicã si fug, în urmã-mi zboarã,
Rupînd cu fruntea stearpã a norilor popoarã;
Cã lumea e nebunã si fuge dupã mine
Si vesnic peste frunte-mi în cercuri ea se tine,
Cã stelele[-o] urmeazã, si bolta cea cereascã
Din loc în loc se mutã vrînd sã mã urmãreascã.
Si cerul îsi repede popoarele-i de stele
Ca sã s-atie-n urma pasurilor mele,
Vuind urmeazã parcã bãtrînii munti de piatrã
Si rîuri scînteiazã, bulboanele mã latrã,
Pãdurile m-urmeazã cãlãri pe vijelie
Ce icea le adunã si icea le-mprãstie
Sãltîndu-le pe cîmpuri... Mã-ntreb uimit în gînd:
Zbor eu, sau zboarã lumea nebunã vîjîind?
Poate cã toatã lumea deodat-acum cu mine
Se miscã, fuge, urlã, ducîndu-se [cu] sine;
De valuri generatii de vînt cum sînt mînate,
Ducînd cu ele tãrmii, pãdurile si sate,
Ducînd cu ele-o lume pe mal ce fu-asternutã;
Si, prin murmure crude a unei lumi pierdutã,
Pe fruntea unei unde este un spic de grîu
Si-acel spic dus de-un fluviu ce-a inundat - sînt eu...


Home