Mihai EMINESCU
Moarte, înger cu-aripi negre
Tu ce te-arăti despletită si turbată în războaie,
Tu ce poti fi-atît (de) blîndă cînd aripele-ti se-n(m)oaie,
Moarte, înger cu-aripi negre si cu diadem de spini,
Tu, tu esti eternitatea, nefinitul – te pricepem
(Numai) cînd iesim din tine (si-al vietii mers începem)
Si privim a tale pasuri cu-a simtirilor lumini.
Dar în noi e o scînteie care-adînc seamănă tie,
Ca si-n tine-ale lui margini se întind spre vesnicie,
Si în mărginirea noastră el e imaginea ta.
Spiritul ce-n corp trăieste ca-ntr-un mur îti arde tie,
El din (nou) vrea-n veci să zboare, să reintre iar (în) tine:
Ca fiinta-ti s-o priceapă se coboară-n noi cîtva.
Imortală-i numai moartea, (iar a ei) icoană vie,
Ce arată organismul din a (ei) lucrătorie,
E viata… moartea-n chipul ei aievea si în boiul ei concret,
Ea lucrează-n orice fibră, pe-ori(ce) rază de gîndire,
Si din corp face-orologiu ce-arată-n necontenire
Cumcă orice pas îl facem e un pas înspre mormînt.
Moarte, esti măsura vremei. După pasi ti se măsoară
Bucătile-eternitătii. Cu cît lucri mai alene
Cu-atît veacur’le-s mai lungi. Fără tine secoli nu-s.
Cum urmează-a tale fapte astfel vremile s-urmară.
Pietre de mormînt sînt toate a istoriei hotară,
Tu trăiesti, nu noi. În tine-(i) vietii răsărire si apus.
(1872-1873)
