Vis
Plutesc pe rîu – pe pînza-i plana,
Pe paduri vineti de cristal,
În urma-mi noaptea dumbravana,
Nainte-mi domnul cel regal.
Caci pe o insula ferice
Se-nalta cupola de bronz,
A lui coloane nalt-antice
Sub norii noptii mari si blonzi.
Ma urc pe scari, intru-nauntru:
Tacere – de-aud al meu pas,
Se-nalt-frumoase, lucesc mîndre
Chipuri de sfinti p-iconostas.
Si-n turla (mare) doar straluce
Un singur sîmbure de foc
Ce lumineaza sub o cruce
Si naste umbre-n orice loc.
Si numai sus, din cer, apasa
Un cîntec trist, prin stîlpii reci,
Ca o cersire tânguioasa
Pentru repausul de veci.
Si-n tactul muzicei ce-ntreaba
Iesi încet un chip ca-n somn,
Cu o faclie-n mîna slaba,
C-o lunga mantie de domn.
Si cînd ma uit în a lui fata
Cu ochii-nchisi, cazuti în fund,
Cu o slabire lunguiata,
Cu buze vineti strîns profund.
Ah! îl cunosc ast chip ce trece,
Ast sîn de marmura palit.
Ce cald-ai fost si cum esti rece,
Tu dulce înger ce-am iubit.
Cînd mi-ai murit tu? Cum se poate
Sa nu o stiu ca nu mai esti?
Visez? Sau moarta esti, iubita,
Sau ambii-n groapa visam morti?
Esti moarta tu? Sînt mort în groapa
Te vad ca-n vis, o dulce stea?
Traim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?
Ce este lumea? Sclav si rege…
Închipuiri a lumei sorti,
Caci viata-ntreaga-a lumii-ntrege
Un vis e al eternei morti.
