Musatin (V)

 

Atunci trunchiu-mi s-ar desface

Si-n palate s-or preface,

Vei vedea iesind din ele

Mii copile tinerele

530 Si din brazii cît de mici

Vei vedea iesind voinici,

Căci la. sunetul de corn

Toate-n viată se întorn».

Iară soimul, sprintenel,

535 Pe deasupră-i zboară el:

«Hai Musatin, măi Musatin,

Voios aripile-mi clatin

Pe-al tău coif m-as aseza

Si din gură-as cuvînta:

540 – Să trăiesti, Măria ta –».

«Rămîi, codri, sănătos,

Că mă cheamă apa-n jos

Si menit în lume sînt

Să-mi fac cale pe pămînt!»

545 Si Musatin s-apropie

De Bistrita argintie,

Luntrea se juca pe val,

O dezleagă de la mal,

Sare-n ea si îi dă drum,

550 Ca săgeata zboar-acum.

Si, [plutind pe] repezi ape,

[Dorul zării nu-l încape]

Si mergînd, mergînd departe,

Apa-n două o desparte,

555 Cu largi brazde de argint

Ce se miscă strălucind,

Si în umbră mi-l cuprind

Si prin valea boltitoare

Numai p-ici si pe colea

560 Soarele mai pătrundea,

Ici e umbră, colo soare

Pe ape tremurătoare.

El pe maluri înflorite

Vede turme rătăcite,

565 [În poieni] el vede cerbii

Trecînd valurile ierbii,

Caii pasc Ungă pîraie,

Ca la lebede se-ndoaie

Gîtul lor. Iar capul mic

570 Ei deodată îl ridic

Si urechile ciules

Pe cînd luntrea o zăresc.

El plutea, plutea mereu.

Codrul sună blînd si greu,

575 Cînd deodată zi se face

Codru-n două se desface

Si pe ape rotitoare

Scînteiază mîndru soare.

Si-naintea-i vede-un munte

580 Cu-a lui crestete cărunte,

S-a clădit stîncâ pe stîncă

Începînd din vale-adîncă

Si purtînd cu el păduri

Peste nourii cei suri,

585 Îsi ridică în senin

Crestet de zăpadă plin.

Si spre mal si-ndreaptă iară

Luntrea mică si usoară,

Iar Musatin se coboară,

590 Calea muntelui apucă

Pînă-n vîrfuri să se ducă,

Pin' ce noaptea l-a ajuns

În cel codru nepătruns.

Dar cu noaptea-n cap porneste,

595 Se tot urcă voiniceste,

Doară culmea va sui-o

Pe cînd s-o miji de ziuă.

Pe culmea cea înăltată

El ajunge deodată

600 Si, făcîndu-si ochii roată,

El priveste lumea toată;

Vede cerul sfîntului

Si fata pămîntului:

Că, departe, se-ntind sesuri

605 Ce cu ochii nu le măsuri,

Unde soarele cel sfînt

Parcă iese din pămînt;

Colo-n zarea depărtată

Nistrul mare i s-arată

610 Dinspre tările tătare

Si, departe, curge-n mare.

La liman, ca si o salbă,

Se-nsiră Cetatea Albă.

Iar pe fata mării line

615 Trec corăbiile pline,

Trec, departe de pămînt,

Pînzele umflate-n vînt.

Iar privind spre miazăzi,

Dunărea el o zări

620 Într-un arc spre mare-ntoarsă

Si pe sapte guri se varsă.

De la Nistru pîn' la ea

Tară mîndră se-ntindea,

Vede sesuri fumegînd,

625 Dealuri mîndre înverzind,

Vede codri cum coboară,

Deal cu deal, scară cu scară,

Răsfîrîndu-se pe ses

Unde rîurile ies

630 Si, pe vîrfuri de păduri,

Mănăstiri cu-ntărituri.

Vede tîrguri, vede sate

Pe cîmpie presărate.

Vede mîndrele cetăti

635 Stăpînind pustietăti,

Vede turmele de oi

Cu ciobanii dinapoi,

Cu fluiere si cimpoi

Iară hergheliile

640 Petreceau cîmpiile

Si s-asterneau vîntului

Ca umbra pămîntului

Si de-a lungul rîurilor

Se-asterneau pustiurilor.

645 Iară soimul tinerel

Pe deasupra-i zboară el

Si din gură-i cuvînta:

«Să trăiesti, Măria ta!

Cîtă lume, cîtă zare

650 De la Nistru pin' la mare:

Fă-ti odată ochii roată

C-aceasta-i Moldova toată».