Hans Magnus ENZENSBERGER

Despre dificultătile reeducării

Marile idei si proiecte,
raiul pămîntesc,
fraternitatea universală,
reconstructia permanentă
sînt lucruri, bine’nteles, admirabile...
Si ele, de n-ar fi omul la mijloc,
ar putea fi, desigur, realizate.

Li-s piedică oamenii.
Mereu mi te-ncurcă,
vesnic le trebuie cîte ceva,
numai neplăceri de la dînsii.

Datoria te cheamă să pornesti la atac –
să eliberezi omenirea,
iar ei se duc la frizer.
Viitorul nostru întreg
e astăzi mizat pe o singură carte,
iar ei: „Nu ne-ar strica
o halbă de bere!”

În loc să lupte
pentru cauza dreaptă,
ei declară război
epidemiei de gripă,
spasmelor
si pojarului.
În clipa cînd soarta lumii e pusă în joc,
le trebuie cutia de scrisori
ori un pat pentru dragoste.
În ajunul epocii de aur
spală scutece,
fac supă...
Cu ce numai nu se ocupă:
sînt amatori pasionati de jocuri de cărti,
zdrîngănesc la ghitare,
mîngîie cu duiosie pisicile,
dădăcesc copilasii.
Să-mi spuneti acum,
oare-i posibil să construiesti cu oamenii acestia
un stat puternic?

Filistini,
rămăsite ambulante ale trecutului,
adunături de jalnice mediocrităti
lipsite de creier!
Ce-i de făcut?
Doar n-ai să-i ucizi pe toti de-a valma!
Doar n-ai să-i convingi zile de-a rîndul!
De n-ar fi fost ei,
ce bine ne-ar fi,
ce simplu era!
De n-ar fi fost ei,
o, să stiti că,
să stiti...

Să stiti că nu v-as plictisi
cu poeziile mele!


*     *     *
N-avem de ce să ne plîngem,
sîntem multumiti:
rumegăm.

Creste iarba uitării.
Cresc bunurile sociale.
Unghiile noastre cresc.
Trecutul de asemeni.

Pustiu e orasul. Noapte.
Zăvoarele nu-s de nădejde.
Sirenele-s mute demult,
totul e trecut.
Rumegăm.

Mortii de-acu si-au rostit
ultima dorintă.
A încetat să plouă.
Si nu e război, deocamdată.
De ce dar să ne grăbim?
Rumegăm.

Rumegăm iarba uitării.
Rumegăm bunurile sociale.
Rumegăm trecutul nostru
si nu ascundem nimic.

Alta ce am face?
Totul e-n regulă,
n-avem unde să-ntîrziem.
N-avem ce discuta.

Posedăm.

Ornicile sînt puse la punct,
farfuriile – toate spălate.
Ultimul autobuz
trece pe alături de noi.
E gol.
Dar nu e nici o supărare.
Mai vrem ceva oare?


Imn telinei

Ciocănitoarea, bufnita, laptele,
soarele, netăgăduitul,
stînca plină de păsări,
bromul, gălbenusul de ou
si – dacă vreti – fulgerul,
dacă vreti, chiar balena...
Balena, fulgerul, laptele,
gălbenusul, ciocănitoarea, bufnita
sînt de netăgăduit ca si soarele.
Realitatea acestor lucruri
e demnă de-o odă sublimă.

Dar cenusa acestei havane
ce se reflectă-n oglindă,
fata aceasta ce seamănă
leit cu un cec?!
O căpătînă pletoasă de varză,
după chipul si-asemănarea domnului,
cu urechile bucsite de slagăre.
Si după toate acestea –
un cer sîngeriu, cuprins de văpăi,
vălmăseală de furii fumegătoare.
Nu! mai bine trăiască 
laptele pasnic!
Trăiască dreptcredincioasa ciocănitoare!
Slavă bufnitei, cucuvelei
care nu spune minciuni
si nu are teamă a recunoaste
că e cucuvea!

Slavă sării si gălbenusului –
lucruri foarte reale!
Slavă si tie, Măria Ta,
balenă augustă!

Trăiască telina verde
binecuvîntată de bucătărese,
telina verde ce moare cu vitejie
pe farfurii si pe bliduri!

Ce umană esti, telină,
gingas odor al pămîntului.
O, telină care nicicînd nu înfuleci
pe cei care-ti sînt de-o potrivă.

Trăiască onestul fulger!
Trăiască vîntul bezmetic!
Trăiască, dacă binevoiti,
gălbenusul de ou!


Instigatorul

Ne-ar trebui ceva
de care am putea fi siguri.
Ne-ar trebui, spre exemplu,
sîrmă ghimpată.
Ne-ar trebui ceva sfînt si sublim,
fie el chiar pe catalige.
Avem nevoie acută
de trăinicie.
Oare la cine am putea noi găsi
niste proptele?

Sau cel putin de-am avea-n căpătînă
idei sănătoase, de nezdruncinat:
de exemplu
vreo kilă si ceva de ciment.
Recunosc cu mîna pe inimă:
creierii mei ce-i port sub chică
nu se-mpietresc nicidecum.
E ascuns sub păr
aparatul meu conspirativ,
vrăjmas al celora
pe care voi le-ati declarat ca sfinte.
Asta-i!

Milioane de celule de nervi,
au nu sînt ele semn de trădare de tară?
Nu, nu pot spune nimic
în apărarea propriei mele persoane.
       
            Traduceri de Pavel STAROSTIN

Home