ESEU
INTRODUCERE LA MODERN POETRY/ AN ANTHOLOGY
Pentru un cititor, cel mai bun mod de a face cunostintă cu poezia din această colectie este, bineînteles, cel de a merge către poezie. Dar pentru a obtine un context în care să o citească, un cititor interesat ar putea merge mai întîi la scurtele eseuri care vin în finalul cîtorva poeti selectati. În primul rînd: „Spiritul poeziei românesti a lui Baconski oferă definitii ale unui romantism specific al importantelor întelesuri ale intraductibilei stări de «dor» si unele discutii ale figurilor hermetic românesti si ale «timpului geografic»”. Eseul oferă succint o afirmare a unui „poetic” românesc. Alte atitudini ale poetilor fată de poezia lor pot fi găsite în relatarea lui Păunescu asupra poziei politice. În descrierea surselor „Spiritului Creator” făcută de Blaga, în Stănescu despre Poezia ca Lacrimă a lucrurilor si în Demiorgos-ul lui Ursachi. Aici un cititor ar putea descoperi o abordare istoric-critică lecturînd pe rînd scurtele eseuri de introducere a poetilor. Acolo va găsi, de exemplu, cîteva din faptele despre rolul semional al lui Tristan Tzara pentru Dadaism si suprarealism si poate descoperi relatiile scriitorilor cu miscările si influentele pe care le-au exercitat unii asupra altora.
Presupunînd că astfel de specificităti sînt date, această introducere ar putea oferi un contrapunct si să-mi permitp să comentez, pur si simplu, cu privire la reactiile si descoperirile mele, care sînt ale unui american ce se întîlneste cu poezia românească.
La început, te izbeste o atitudine persistentă, pe care eu as sugera-o ca fiind orientală, în discutiile cu criticii si poetii de aici. Prin aceasta am propus polaritatea unei atitudini răsăritene, care presupune că postura unei experiente si expresii poetice este deja cunoscută (iar poetul se perfec tionează pe sine în propria sa versiune a acesteia) fată de atitudinea americană după care nimic nu este cunoscut înaintea poemului (iar poetul îsi foloseste poemul ca vehicul pentru descoperire). Ei sînt în general de acord. Noi sîntem o civilizatie veche, ne amintesc ei, si timp de 2000 de ani asupra românilor au actionat tătari, turci, austro-ungari, ca să mentionîm doar cîtiva. Ei sînt legati de pămîntul lor si de realitătile cosmice. „Undeva în noi, am trăit deja totul” spunea romancierul Petru Popescu.
Această trăire pare să se reflecteze ea însăsi în atitudinea, metaforele si limbajul poeziei – adesea aceeasi la un poet contemporan ca si în poezia romantică de acum 100 de ani. Dacă poezia americană curentă este anti-sentimentală, directă, si pragmatică (asa ne văd ei pe noi), ea poate fi contrastată la o poezie care este emotională, muzicală, metaforică. Un poet american ezită să se identifice pe sine în peisaje, anotimpuri, si miscări galactice, ci mai degrabă în obiectele concrete si în imediatul perceptiilor. Un poet român spune că modul de a exprima chiar o persoană interioară, solitară este de a o lega de metafore externe; această relatie cu un mediu cosmic este necesară, „Fără ea, am rămîne singuri si muti”, spune poetul Horia Zilieru. Ele (spatiile, cerurile, sufletul, timpul – cuvinte conceptuale pe care poetul american nu le poate folosi) sînt catalizatori pentru expresie. Referinta la aceste elemente externe nu este un scop, dar o detasare de ele l-ar lăsa fără un glas cu care să vorbească si fără un centru care să-i circumscrie eul interior. El este ca Maestrul Constructor Manole (din balada pe care o voi discuta mai încolo).
Atitudinea multor poeti români pare să fie acele referinte si miscări largi ce „sînt” exact cele ale marii poezii. Acolo unde sînt puse limite, inspiratia moare. Rădăcinile poeziei românesti conduc spre poemul de o gravă sonoritate a contemplării emotionale sau filosofice, coerent dezvoltate, care merge spre o unificare a poetului cu marile dimensiuni ale timpului, spatiului si societătii. Timpul poate fi mai degrabă geografic decît istoric, asa cum este descris în a doua strofă a Biografiei lui Blaga – sau geologic, ca în Frontispiciul lui Philippide: „Îmi construiesc un spirit din aschiile unui meteorit –/ un spirit dur de aer cu nostalgie pentru neant// Chiar mai tînărul poet Stănescu spune: „… stăpînul,/ oh! El e nebun fiindcă suferă de univers întregul.” Atitudinea mai poate lua forma de trăire imediată sau pentru totdeauna, într-o identitate culturală. Urmărind ciobanii în străvechiul ritual al coborîrii toamna de pe munte, Baconski spune: „Si-asa am apărut o dată...”. Este mai mult accent pe idei decît pe obiecte în aceste poeme si poetii folosesc multe concepte mitice si colective. Au, spun românii, o anumită lirică minoră care, asemeni lui Rilke sau lui Robert Lowell – care se ocupă de obiecte obisnuite si descoperirile personale ale poetului. Un critic Jungian ar spune că această lirică largă exprimă o „constiintă nediferentiată” a omului din arborii, rîurile, sau stelele care-l înconjoară; un critic de altă factură ar vorbi de „aberatia patetică.” Dar în vederea a ceea ce vede un român drept lirică primară, evitînd aceste categorii critice, în practică ar însemna o negare a proslăvirii la altarul vechilor religii unde poetul mai are încă puteri de participare. Acest aspect al romantismului este mai curînd energie pozitivă decît evaziune si patos într-o flacără ce arde, se topeste, si oferă o frumoasă lumină vie – asa vorbesc ei. Clasicismul si distanta de sentiment este o imensă tăcere; oamenii nu pot trăi fără această dispozitie romantică. Nu este o mască ori o evadare, ci o neliniste necesară, admiterea misterului din care izvorăste arta, nebuloasa din care apare umanitatea. Dacă clasicul este zi, seninătate si cunoscut, atunci poetul român alege celălalt mod – dubiul, noaptea, lîncezeala melancolică, metafora nelimitării si revolta din universul mecanicist.
Candoarea poetică, în alte culturi, poate fi exprimată în metafore de fiece zi si în trăire personală; la români candoarea se mută pe un tărîm estetic. Poetul îsi asumă fără modestie implementele tragice ale mitului. El călătoreste din trupul socat în mod repetat, al lui Sisif sau Hiperion parasutîndu-se spre înăltimi s pre un univers absolut, într-o critică inversă a realului. Ori îmbracă melancolia de a fi trăit deja, mai îna inte, o asumare a fructificării autumnale cu o atingere a mortii. Melancolia este o parte a decorului stării sufletesti, seriozitătii, necesarului de a vorbi despre realitătile destinului. Un scriitor spunea că poetii români nu au numai o usurintă pentru metaforă, ci si obsesia de a o trăi patetic, „tendinta noastră este de a scrie o operă finită despre tot.”
As defini această dispozitie metaforică a poeziei românesti în termenii unui limbaj expresiv. Un poet român spune: „Vezi, cînd mă întîlnesc cu tine, ca prietenii, niciodată nu vorbim direct, ci înconjurăm metaforic locurile comune – noi le ocolim, cu mintile noastre, si încercăm să comunicăm ceva dincolo de cuvinte, ceea ce cu greu mai poate reprezenta ceva exact. De aici si credinta noastră în vesnicia poeziei metaforice…”. Această „indirectete”, această tendintă de exprimare si abstractizare este adesea contrară credintei americanului că limbajul poeziei moderne – care este conditionată pentru el de dogma imagistică a lui Pound, de limbaj clar, dur, uscat sau de cuvintele lui Williams: „zicerea (comunicarea) nu este prin idei ci prin lucruri.”
După majoritatea românilor, balada populară Miorita („Ewe-lamb”) este o declaratie primară a sensibilitătii lor poetice – a „întelege” înseamnă a le întelege sufletul. Asa se pot exemplifica unele din aceste speculatii cu privire la atitudinea si limbajul metaforic al poeziei. Cînd inocentul cioban român este avertizat de Miorita că urmează să fie ucis pentru averea sa de doi ciobani mercenari invidiosi, el nu actionează, nici nu speră în dreptatea personală. În ultimele lui cuvinte îsi exprimă dorintele într-o conversatie cu natura (în persoana Mioritei): el vorbeste de apropiata însurătoare cu frumoasa mireasă a lumii. Soarele si luna sînt însotitorii săi, muntii sînt preotii care vor oficia iar arborii pădurii, nuntasi; stele căzătoare vor sărbători noaptea nuntii sale. Într-un amestec de „dor” (longing) si fatalitate, el reuseste un fel de transformare triumfală; cu fortele sale contemplative si protectoare el se realizează conceptual ca parte a naturii reversibile, eterne.
„Miorita accentuează calitătile inseparabile ale lui Eros si Thanatos în modalităti opuse iluminării rationale si mentale. Ea defineste subtil curajul implicat în soiul de fatalism adînc înrădăcinat în spiritul românesc (oamenii au fost mai înainte pe această cale) cu constiinta miturilor Demeter-Persephonei, acesta este un nostalgic imn al religiei-naturii. Fluierele din os si fag ale ciobanului sînt date să cînte vîntului, un cîntec de sirenă al celui ce a trăit si iubit din plin în porpria-i contemplatie a universului, desi poate să nu fi părut că procedează întelept în ochii altor oameni.
Mihai Eminescu a fost cu sigurantă influent pentru modul în care această atitudine contemplativă persistă în lirica românească – cu demonstratia sa că poetul nu se poate detasa singur de univers si universal, altfel cade înapoi în el însusi si ignoră realitatea care-l creează si sustine. De fapt, Eminescu a creat posibilitatea ca o poezie metafizică, cosmică, să poată proveni din trăirea zilnică. Totusi, se resimte un dualism subteran care este parte, surprinzător, în această poezie a cărei atitudine se apropie de oriental. Un cititor atent va observa că tensiunea multor poeme de aici derivă din supozitia că mintea-spiritul, în experienta sa colectivă si universală disperare pare aproape să ajungă la o întelepciune calmă. Totusi trupul tînăr si individual este în luptă, îi însoteste nevoile si îi sufocă neantizarea mai pură a mintii. Acest conflict care formează substanta unui număr de poeme singulare poate fi utilizat, prin extensie, pentru a descrie dinamica majoritătii poetilor prezentati aici. Pe de o parte stă o poezie absolută (fără corp). Din cealaltă parte, fortele unei energii stridente, vitaliste contrare fortelor energetice asupra poetului care admite realitatea sa poetică, stiind că este un element temporal (chiar distrugător). Dar, chiar dacă poetul simte trăirile sale idiosincratice (în timp ce sursele mai calme, la care trage, pentru expresie, sînt fără vîrstă) – totusi, după ce-am vorbit atît de mult despre apele mai adînci ale poeziei române, as putea adăuga că există încă multă vîlvă de energie în baltă.
Un poet român căruia i s-a cerut o trecere rapidă în revistă a ceea ce vedea el ca istorie a poeziei române moderne, a sus ceva cam asa: „Înainte de Primul Război Mondial au existat doi mari poeti: folclorul si Eminescu. Între cele două războaie mondiale au fost sase sau sapte. În ultimii zece ani ei sînt nenumărati.” Probabil că putem face o rapidă trecere în revistă cu referintă la nenumăratii poeti români contemporani. Imediat după al doilea război mondial nu a existat o tendintă definitorie în poezia românească. În acest hiatus s-a scris multă poezie patriotică, fierberea influentelor si un „nou val” care a erupt după 1960 a fost rezultatul firesc al unei perioade evaluative si promotorii. Aceasta înseamnă de fapt că poezia română contemporană a fost în procesul descoperirii de sine timp de putin peste zece ani. Explozia unei lirici auto-constiente, investigative, multiple face futilă orice încercare de definire categorială, dar pot fi notate cîteva tendinte. Una este re-învierea tendintelor lirice prezente înaintea războiului în lirica individualistă a lui Arghezi, Barbu, si Blaga; influenta lor a condus la o estetică mai personală printre unii poeti mai tineri. O a doua lirică vine dintr-o traditie surrealistă în surdină cu surse românesti specifice si sensibilitate locală. O a treia tendintă preia o modalitate pre-belică de poezie experimentală, de influentă general europeană. Dar chiar si în acest timp, acestor influente li s-a dat un context românesc special, de criza particularizantă, presurizată a timpurilor. Acum, tinerii poeti par să folosească ce a rămas din aceste experiente pentru a-si autodefini personalitatea într-un nou context, iar o altă tendintă importantă la unii din cei mai ciudati dintre tinerii poeti este refacerea drumului înapoi la Eminescu pentru o lirică rafinată, contemplativă a linistii în prezenta mortalitătii.
Dar, în general, în această lirică se resimte o revenire la zeitătile casei, spiritele codrului, istoricitatea natională. Poetul român are acum o nouă respiratie a limbajului, încercînd si o integrare a sinelui ca exponent al culturii sale – cu rădăcini în vechiul exercitiu religios, folcloric, ritualistic si în dans – oricît de diferit poate fi fiecare în prezentarea lingvistică sau continutul substantivist.
O altă istorie pe lîngă descendenta literară este necesară pentru a întelege acest caracter specific. Desigur, un motiv pentru o oarecare uniformitate a stantei poetice este că România are un centru mitologic national si se pare o identificabilă „istorie a spiritului” românesc din care se trage poezia. Mai înainte, am mentionat balada Miorita ca definitorie a unui sentiment si a unei atitudini. O altă aluzie importantă pentru români este locul unde se întîmplă povestea – un orizont pastoral al vîrfurilor si văilor montane domoale care stau în calea cosmosului. Lucian Blaga (vezi introducerea la sectiunea dedicată poemelor sale), căutînd în poemele si legendele vechi „sufletul” României, l-a descoperit în ceea ce a numit (din baladă), „spatiul mioritic”. După cercetarea sa si o mare colectie de mituri si povestiri biblice apocrife, a tras concluzia că, din punct de vedere istoric, imaginarul poporului român are o preocupare specială pentru originea muntilor si văilor tării sale – un angajament specific al activ-pasivului răsărit si apus al orizontului. Ei ar fi putut foarte bine să-si construiască o mitologie centrată pe mare, dar în povestile românesti muntii si văile orizontului lor cosmogonic îsi aveau originea în cea mai mare zi a Creatiei. Într-o poveste, cînd Dumnezeu se gîndea să facă lumea plată, muntii l-au urmărit pînă cînd El s-a oprit si i-a asezat la locul lor. În aceste povesti-„basne” (arhaism cu sens de „închipuire”) vechi, prezenta acestor munti este un fapt exceptional care îi vorbeste românului de propria sa implicare în Începuturi si îi dă solidaritatea cu cosmosul. În însăsi ridicarea si căderea pe o externalitate mai mare, ele îi dau acestuia o reprezentare a realitătilor psihice. În legendele populare, muntii nu sînt la fel ca alte fenomene naturale, ci sînt un halou special, tainic pe pămînt, creat specific pentru român si îl face participant la o aventură cosmogonică. În configuratia lor naturală, ei sînt copie ce există în interiorul românului. Ei nu sînt piscuri ascutite, abrupte abisuri, ci munti bătrîni, o utilizare corespondentă a simbolului serpentinei Brîncusi a copiat repetarea acestor forme unice si în sculptura sa a ridicat această formă pe verticală.
Modul în care psiche-ul românului are o referintă isto-geografică apare în alt aspect, în povestile cu motiv Faustic. Cînd Adam-ul român a făcut învoiala cu Satan, aceasta nu a fost pentru frumusetea, puterile, sau întelepciunea individuală – ci, pentru a semna învoiala, românul arhetipal a lăsat urmele a trei degete puternice într-o bucată de lut. Probabil că ar trebui să observ că rolul lui Satan în această creatie nu este unul neobisnuit în miturile apocrife; în altul, mentionat de Blaga, Dumnezeu si Satan au fost colaboratori în facerea pămîntului. De fapt, în „surprizele” făcute de un erou-păcălici, Satan este cel ce se face răspunzător de crearea muntilor si văilor. În ultima clipă a creatiei el îi ascunsese în gură ca să ia tot ce-i mai bun de la Dumnezeu.
Asemeni lui Blaga, Mircea Eliade a căutat aceste adevăruri de bază despre spiritul românesc în istoria triburilor dacice, în interactiunea care a urmat invaziilor getilor si în influentele credintelor hinduse în Nirvana. În ceea ce-l priveste pe acesta din urmă, apare că prelatii daci nu au fost influentati prea mult de traditiile europene cît mai mult de practica mai mistică, ocultă si alchimică. Mai curînd decît să privească spre apus, ei au mers să învete spre India si spre Egipt (Un număr de poeme din această colectie sugerează influente oculte subterane de la acesti preoti-poeti încă mai persistă). Interesant în acest sens, Blaga (care cunostea opera lui Jung) a ajuns la o descriere filosofică a demonismului si categoriilor arhetipale pe care le numeste „stilistic-abisale” pentru a descrie aceste centre creative de lucru.
Studiul mai stiintific al mitului si ritualului al lui Eliade este comparativ, si unul dintre acestea este în mod special relevant în acest context. Povestea lui Manole, maestrul constructor este, alături de Miorita, balada cu un prim apel la constiinta românească. Manole este frustrat în încercarea sa de a construi o mînăstire, pentru că în fiecare noapte lucrarea de peste zi îi era distrusă. Într-un vis, el află că, pentru as termina lucrarea, o femeie trebuie zidită într-unul din zidurile bisericii. El si oamenii săi hotărăsc să fie sacrificată prima femeie care ajungea în santier. A doua zi, văzînd în depărtare că propria-i sotie venea să-i aducă prînzul, Manole se roagă la interventia divină. Dar femeia reuseste să treacă prin trei încercări asezate în calea ei de divinitate menite să o împiedice (în mod tipic, furtună, ploaie si foc) să devină victima si inspiratoarea celei mai frumoase mînăstiri ridicate vreodată. Dar printul care comandase lucrarea, gelos că Manole ar putea să facă o biserică si mai frumoasă ca aceasta a lui, îi ia acestuia scările cu care urcase pe crestetul constructiei, silindu-l pe acesta să sară de la înăltime. În locul în care acesta sare si moare, apare o cruce (si, în unele versiuni, un izvor). Eliade remarcă faptul că povestea are o distributie indo-europeană, că satisface si simtul românesc al datoriei, durerii, si fatalismului pentru a obtine o localizare specifică (si, desigur, o mînăstire românească necesită acea cruce).
„Crucea lui Manole” de a trebui să aleagă între iubirea sa si datorie face această poveste arhetipală nu numai pentru conflictul comun al psihe-ului, ci si pentru dilema artistului. Iar, întrucît se leagă în special de proiectiile poeziei în centre în afara poetului, românii arată că Manole nu se zideste pe el însusi. El trebuie s-o aducă pe Ana (referinta externă e dragostea sa personală). El (poetul sau constructorul) trăieste drama temporală, dar catalizatorul de sustinere si inspiratia îi sînt externe.
*
O atît de multă atentie acordată traditiei sugerează nevoia unor cuvinte cu privire la tendintele moderniste din poezia românească. Există, cu sigurantă, un individualism vital, întrucît poezia se se indică pentru sine. Obiectele – comunale miscărilor poeziei din acest secol sînt împărtăsite în majoritatea tărilor apusene, astfel încît (dincolo de introducerile ce urmează) ceea ce trebuie să spun cu privire la conturarea specială românească a miscărilor moderniste ar putea fi încorporate într-o discutie a uneia dintre ele – surrealismul. După 1900, critica a început să re-evalueze si să acorde importantă surrealismului. Unii români simt că miscarea a obtinut mai mult decît merita, deoarece multi poeti păreau să o urmeze, exagerînd efectele ei asupra propriilor lor creatii. Din acest motiv, străinii ar putea crede că surrealismul este miscarea majoră a poeziei românesti contemporane.
Dar prezenta a ceea ce numim supra-realist nu este nici atît de modern, nici programatic în poezia românească, si trebuie înteles ca intrînd în moduri mai persistente decît din definitiile critice sau chia prin influenta unor oameni ca Tristan Tzara. O antologie ar putea să servească. Nu am putut găsi „povestea cu fantome în România – nici o traditie unde copiii se sperie între ei în jurul focurilor de tabără. Cînd am semnalat unui grup de români lipsa acestui „gen”, mi s-a dat încetul cu încetul de înteles că, de fapt, obsesii, strigoi, fata morgana si alte asemenea fac mai mult parte din obiceiuri, povesti si cîntece (amestecate cu diverse sărbători religioase sau familiare), că în forma initială a anchetei mele nu se gîndiseră la ele în termenii fragmentării de elemente limitative (moderniste), folosirea absurd-metaforică a imaginilor într-o sensibilitate rafinată a existat în poezia românească cu rădăcini antice si în practicile populare.
Aceste elemente moderniste pot fi găsite în „zidirile” supra-reale ale blestemelor, în versurile fără sens ale copiilor, în baladele asemeni celor scrise de Lorca ale mortii si ale întelesului iubirii, si în povestirile fantastice pline de strigoi si măsti. În aceste povestiri, povestitorul poate începe:” A fost odată ca niciodată, cînd ursii aveau oase mari cît labele si musca era potcovită cu 99 de kile de fier cu care puteau să sară pînă la cer si trestiile făceau fructe zemoase si rosii...” sau „Cînd musca era potcovită cu 99 de kile de fier cu care puteau să sară pînă la cer să ne aducă povestea...” Un povestitor, dus de val ul sărbătoririi propriei inteligente spune în finalul povestii sale: „... Eu tocmai călăream o muscă mare, albastră si lată si v-am spus la toti o minciună gogonată !”
Dar sursele folclorice includ mai mult decît folosirea fantasticului si supra-realului. Poetii români fac referintă la literaturile populare chiar atunci cînd folosesc atributele jocului de cuvinte, timpului prismatic, ironiei, umărului negru, imagisticii asociative si altor paralelisme cu alte mijloace artistice „academice” apusene. Acest fapt se joacă intrigant împotriva asa-numitei „morti a modernismului.” Criticul si scriitorul Leslie Fiedler găseste că majoritatea noilor încercări de practică literară de a aduce poezia si fictiunea înapoi la formele lor elitiste, la o re-unificare cu formele lor populare (de exemplu, ale sentimentului, cîntecului si naratiunii). Această pozitie sugerează că, cel putin în America, „ism”-ele modernismului au fost despărtiri „artistice” de public si formele populare care trebuie re-descoperite. Dar o astfel de moarte-a-modernismului îsi descoperă paradoxul în România; poezia ei ar trebui numită post-modernă sau cu oricare alt nou termen critic. În mare măsură, ea este încă sentimentală. Si chiar în cele mai esoterice forme ale ei – în ocultism, supra-realism, motive simbolice si cifre hermetice se referă la forme populare. Brâncusi, Tzara, si Ionesco sînt probabil cele mai bine-cunoscute exemple de artă modernă, dar nu sînt separatisti modernistici fată de sursele lor folclorice.
Acest fenomen apare de asemenea în ceea ce nu se găseste în tendintele moderniste. Una este lipsa poeziei „confesionale” de un soi mai personal. Dar ceea ce este mai aproape de problemă: desi majoritatea poetilor publicati aici nu s-au născut nici nu au migrat spre Bucuresti, nu se află o poezie urbană. Poate pentru că orasele sînt comerciale si industriale (cel putin prin functiile lor moderne) mai curînd decît expresii arhetipale. Poezia română modernă îsi alege tipic satul drept decor expresiv.
*
O abordare critică lasă nespus ceva interesant, chiar dacă tangential, realitătii despre ei poetul însusi în societatea românească. Un mod de a descrie această pozitie este să arăti lunga traditie de favoare, care merge înapoi la cîntăret si „vraci”, omul medic sau poetul preotul civilizatiei dacice. Un alt mod este să privesti unele măsuri „moderne” ale onoarei care – desi acestea reies să sune statistic – măsoară unele din aceleasi lucruri la urma urmei. Maniera în care România îsi cinsteste încă poetii este cu sigurantă un factor pentru debutul, productivitatea lor si trăirea lor si drumul către puterile maturitătii lor.
Un tînăr poet în devenire descoperă în scoală că trăsătura si personajele limbii române au fost definite mai întîi de poezie (chiar si cronicarii sătesti, biserica si documentele civile au utilizat greaca si chirilica). României însăsi „i s-a fost dat” o geografie de sentimente de poeti si mentinută în viată prin zeci de cuceriri si sfîrtecări. Poetul este înconjurat din tinerete de mai multe statui de poeti decît de alte figuri. Toti par să aibă un număr nesfîrsit de poeme gata făcute în memorie si doi tărani din cea mai simplă cîrciumă sătească se pot certa si aduce argumente pentru meritele poetului favorit. Florile, banchetele, lecturile publice si participarea natională la un festival de trei zile la aniversarea lui Bacovia, de exemplu, nu spune nimic despre „meritul critic” al poeziei. Dar toate aceste lucruri sînt măsuri ale valorii reale oferite poeziei si sugerează atitudinea pe care un tînăr scriitor ar putea-o pune în practică.
Descrieri mai specifice si mai materiale ale „poetului în context” au făcut subiectul exclamatiei unor scriitori din alte culturi. Unele fapte ar putea fi, astfel, interesante. Mai întîi, majoritatea poetilor contemporani din această antologie sînt absolventi de facultăti de limbă si literatură ale principalelor universităti ale tării într-un sistem de învătămînt superior competitiv dar sprijinit de stat. Ei stiu de obicei mai multe limbi si literaturile acestora si citesc si pe clasici. Foarte adesea încep să publice încă din studentie în revistele literare. Rolul acestor reviste culturale merită o mentiune specială. Circa 25 din ele sînt săptămînale, bi-săptămînale sau (în cîteva cazuri) lunare, pentru o populatie aproape la fel de mare ca aceea a Californiei. De obicei în format de ziar, ele sînt articolele cele mai populare la chioscurile de ziare. Multe din aceste reviste sînt sponsorizate oficial de Uniunea Scriitorilor, iar fiecare judet („county”) sprijină cîte una. Scrieri de sau despre poeti reprezintă cam două treimi din continutul literar al acestor publicatii. Pentru două sau trei poezii sau pentru circa 60 de versuri, un poet poate primi echivalentul unui salar săptămînal. (El mai poate, în practica uzuală, să-si audă versurile citite la radio sau televiziune, ceea ce este chiar mai benefic.)
Aceste reviste sprijină practica poetului cel mai bine. Pare un contrapunct la colaborarea poetului american cu academia faptul că, din 20 din cei mai tineri poeti din această antologie, numai trei nu erau (nu sînt) asociati într-un fel sau altul cu aceste reviste. Pozitia lor se extinde de la redactor sef la una majoritar onorifică. Cel mai comun, acesti poeti se angajează pe un loc la reviste imediat după universitate.
Cealaltă jumătate de posibilitate de realizare pentru tînărul român în „cariera” de poet implică obiceiurile de publicare de cărti. Se văd, incredibil, bibliografii cam de 30 de volume de poezie ale unui singur poet, sau o listă de 15 cărti creditate unui poet abia trecut de 30 de ani. Încurajarea lui să lucreze si să publice vine partial din faptul că editurile românesti asteaptă să-si completeze lista de plan de publicare pentru circa 160 de noi colectii de poezie pe an. Contractele pentru aceste publicări sînt stabilite înainte de tipărire si nu depind direct de vînzări. Prima colectie de versuri ale unui tînăr poet cam de 50 de poezii i-ar putea asigura echivalentul unui salar de 6 luni al unui instructor de gimnaziu sau al unui actor; publicările ulterioare pot să re-dubleze această sumă. Foarte rar editurile românesti păstrează matritele pentru alte editii ale unei aceleiasi cărti. Fiecare nouă publicare implică un contract separat, asa încît un poet poate varia propriile selectii sau chiar re-publica în edituri diferite în scurte perioade de timp.
Drept corolar, as putea mentiona importanta functie de sustinere a Uniunii Scriitorilor, care asigură burse de sustinere pentru unii scriitori si diferite alte confortabilităti pentru toti membrii săi, – mergînd de la pensii generoase pînă la împrumuturi rapid disponibile (deoarece orice membru producător, care cu sigurantă va publica, reprezintă un risc minor).
Astfel de fapte de viată ale poetului român contemporan pot fi superficiale sau pot fi relevante asigurării si rapidei sale evolutii. Poezia însăsi nu e mai bună sau mai rea pentru posibilitătile ei mercenare, dar acest sistem intentionează ca poetul cunoscut, scriitorul necunoscut si chiar poetul ocazional să se îndrepte spre perfectiunea meseriei sale. Atelierele de creatie sau enclava academică pentru poetul „ucenic” nu există ca atare în America. În loc de aceasta, el intră devreme si direct într-un dialog public prin publicarea lucrării sale si i se acordă serioasa consideratie a unei largi audiente, a criticii si a poetilor colegi.
*
Înainte de a veni în România, un prieten care petrecuse un an aici, mi-a spus că, la început ,voi găsi „un pămînt al contrastelor naturii” – si acesta este primul adevăr si despre poezie. În această discutie pare că am accentuat un central corp+mitos al poeziei si probabil am spus prea putin despre contraste. Privind poezia comparativ, am subliniat un fel de singularitate pe care am găsit-o cea mai interesantă, dar aproape oricare poem luat singur contrastează cu ea. Si un cititor poate descoperi (cu plăcere, cred) o poezie care contrastează cu ideile sale anterioare despre poezie. Eu am mai descoperit în această întîlnire nevoia de a re-examina unele erori (de exemplu, pe fondul continutului traditional si al utilizării sentimentului).
Si am descoperit un alt lucru care, sper, cititorul îl va simti si el, într-o poezie care mai crede încă în fortele samaniste. Aceasta cere, pentru ilustrare, o relatare. Un anume tip a spus: „În satul meu avem un zugrav. El face icoane care plîng cu lacrimi adevărate. Era si o femeie care cînta doine de codru care îti luau toate dorurile. Si aveam un poet care putea face versuri care te păzeau de rele sau se puneau ca o prisnită pe rană. Ăsta putea spune o poezie care te vindeca de aproape orice boală.” Ce am descoperit eu este că multi români încă simt în felul acesta despre poezia lor. Si poetii cred la fel.
Aprilie, 1973
Iași, România
(Traducerea în limba română Alexandru Ioan PASCU)
Don. Eulert, poet American și profesor de literatură la Universitatea de Stat din San Diego, Ca. SUA
