Ioan EVU

        Născut la 10 noiembrie 1955, în Gura Humorului, bucovineanul Adrian Botez debutează editorial „abia” în 1998, la acea vârstă… argheziană, când multi poeti îsi vor fi consumat deja, dacă nu în întregime, atunci – o mare parte din combustia lirică.
       Cu o prefată semnată de Aurel Rău, cartea de debut, Jurnal din marea temnită interioară (ed. Axa), rod al unei îndelungi perioade de gestatie, ne înfătisează un poet matur, stăpân pe uneltele sale. „Autorul acesta – scrie Aurel Rău – vechi si nou, reprimând si decantând (…), pierdut bacovian într-o provincie pustie, orasul Adjud, evident a cărtilor (…). Practic, suntem oaspetii unui examen de sine al poeziei în post-modernism, ocolit de singurătatea bună, cum ar spune Constantin Noica, pentru că ni se etalează cu smerenie adevărată si cu sentimentul nimicului tonic, o întrebare în chiar inima poeticului, la un ceas de cumpănă, sau la o linie de hotar în amurg de veac, de mileniu”…
       Poemele cuprinse în Jurnal din marea temnită interioară au fost scrise între anii 1983-1989, într-o perioadă când draconica cenzură politico-ideologică atingea cele mai aberante cote. E clar – chiar si pentru lectorul de poezie neavizat – de ce, în vremea de… trist festival „Cântarea României”, astfel de versuri nu puteau fi tipărite: cartea era cenzurabilă, începând de la primul ei ciclu, Satana de crin, până la ultimul, Poeme postume... Altfel spus, Adrian Botez a debutat editorial cu literatură „de sertar”.
       „Temnicer”, aparent benevol, într-un spatiu fără iesire, autoflagelar, poetul e, de fapt, un răzvrătit, împotriva realului aliena(n)t în care vietuieste, dar si a conditiei sale ontice, percepută ca închisoare interioară: „fiecare plantă tremură exact de boarea de/ vânt ce i-a fost hărăzită: eu/ nicăieri nu-s acasă – mă îndoiesc chiar că a vrut/ cineva să mă nască” (Penibile mărturisiri)… Mai toate poemele din cartea de debut sunt bântuite de sentimentul dureros al înstrăinării  într-o lume, unde, „în orice crimă comisă există o maiestate sumbră” … Evadarea dintr-o astfel de temnită pare a fi posibilă doar prin poezie.
Cea mai recentă carte de poeme (a saptea) semnată de Adrian Botez, intitulată, provocator, Nu mai ridicati din umeri! (Editura Rafet, 2007), si subintitulată, autoironic, Proteste inutil(izabil)e e împărtită în cinci cicluri. Scrise în varii modalităti de expresie lirică, poemele relevă structura contestatară a poetului Adrian Botez. Un poet al contrastelor, a cărui lirică balansează între ezoteric si exoteric. 
       Primul ciclu, cel care dă si titlul cărtii, contine în cea mai mare parte poeme în vers liber, scrise „ca-n transă”, cu versuri stufoase, aluvionare, purtând cu sine frământări, întrebări, revolte si angoase cotidiene. Aici poetul păstrează forma frustă, aproape prozaică – amintind, pe alocuri, de Geo Dumitrescu – a mesajului emis, si pare prea putin preocupat de îmbrăcarea acestuia în strai metaforic: „o lungă boală de certitudini gresite/ asta e viata cu care-am dansat pe alee/ nu mi-a păsat niciodată – în ce/ directie zboară cocorii// ca orice orator – am mintit Sfinxu-n fată/ de aceea fata mea e ciuruită de nisipuri/ carotida mai zvâcneste o dată – cutremur scurt de/ tamburină – în desertul rusinos si patetic…”(Revansa lor)   
     Adrian Botez este un nonconformist incorigibil. El scrie provocator si imprevizibil, fluxul retoric al versurilor sale e debordant, oscilând între sarcasm, autoironie si invectivă. Sunt poeme care dau cu tifla filistinismului corifeic, cu înversunare acerbă, demascând ipocrizia unei lumi apocaliptice, bântuită de spectrul colapsului valorilor traditional-arhetipale:„nu v-ajută cu nimic calendarele/ de pe pereti: nimeni nu stie numele/ sfintilor din tării/…/ce stiti voi – farisei – despre/ enigmatic si sumbru – infernul?”…(Adevăruri despre sfinti) sau: „e o prostie să te nasti – e o prostie să/ existi – la fel – să mori – e prostie/ să gândesti e-o prostie să/ crezi în cineva – prostie-i să nu crezi în ceva/…/ cea mai mare prostie e/ să bagi de seamă asta/ si s-o scrii/…/de la Socrate la Hristos – oamenii si/ dumnezeii mor/ nevinovati si/ foarte democratic: esti prost – dacă/ râvnesti la mai mult decât/ atât”(Prostie)…
     Oferind un spectacol sui generis al paradoxurilor existentiale, poezia lui Adrian Botez mitizează si demitizează, deopotrivă, cu totală dezinvoltură, dezvăluind, tragic si burlesc, totodată, privelistea caleidoscopică a (i)realului, ca-ntr-o grotescă defilare de măsti. Cu o imaginatie frenetică, poetul pune la bătaie un arsenal semantic divers, inedit –  ironizând, persiflând sau dramatizând „excesiv” ori asezând cu acribie sub lupă vechi si noi metehne – ia în răspăr realitatea, trece cu tăvălugul peste norme si conveniente decrepite: „Eurydice n-a venit si nu vine cu/ mine-n infern – urina luminii din/ lampă – peste mâini mi se scurge – lividă: contemplu/ cum devin melancolic cadavru/…/ calc peste straturi de îngeri căzuti – mumificati si cu ghearele/ tragic încârligate a moarte: fosnesc – frunzis/ cadavre de îngeri căzuti: eu trec mai departe – poltron/ lingău si paiată – sperând în reduceri de pret ale mortii// nu-i nicăieri biserică:/ doar o pădure de hohote vaste de plâns/ ori slinoasă batjocură – borhotindu-mi/ costumul improvizat de mire” (Elegia părăsirii)….
       „Riscul” unei astfel de frazări este cel al epicizării excesive, al depoetizării textului liric, si, în cele din urmă, al glisării acestuia spre anecdotică si manierism. Însă poetul schimbă la timp registrele. Atent la „elocinta de fulger” ainspiratiei, Adrian Botez stie că – desi „construită” din cuvinte – poezia se află undeva deasupra acestora, ca un câmp aureolar, alimentată din energii greu definibile, din sclipiri, sugestii si iluminări revelatorii. Tonul usor „răstit”, cu accente de diatribă, al unor poeme – în care suntem martorii demersului aproape exhaustiv al autorului de a-si mărturisi drama si revolta – e contrabalansat de limbajul metaforic, ingenuu, al altor poeme. Se trece cu dexteritate de la ironie la autoironie, de la critică acidă la tandrete romantică. Ciclurile Balade, doine si cântice de ne-mbătrânit, Alte sonete cruciate aduc o benefică schimbare de registru. Scrise în vers clasic – poetul excelează în sonet! – poemele dezvăluie cealaltă fată a medaliei. Disciplina formei fixe, care obligă la concizie, îi vine poetului ca o mănusă: „O javră prigonită cu piciorul,/ În lovituri, săltată prin odaie,/ În orice-ungher, fiind ghem de bătaie:/Asta-mi fu drama, viata si decorul// Fiintă fără rost, un gres al firii,/ Batjocură pentru cei grasi de rosturi;/ Sub masa vietii, jigărit de posturi/ Astept, cuminte, sutu-adeveririi.”
       Profesor de literatură, neobosit animator al vietii culturale din Adjud si nu numai, poetul, prozatorul si criticul Adrian Botez este fondator al revistei literare Contraatac, unul din acei cărturari/dascăli, din păcate, tot mai rari, înzestrati cu har, care, prin truda lor întru spirit, sfintesc locul. Cu un puternic crez al predestinării, el este atât de dăruit vocatiei sale culturale încât pare de-a dreptul inactual, într-un timp când pragmatismul ia tot mai adesea forme aberante.
       Autor polivalent si prodigios, Adrian Botez a scris si a publicat, din 1998 până acum, sapte cărti de versuri, una de proză si trei volume de critică/hermeneutică, obtinând merituoase premii – amintim doar cele al USR, din 2005 si 2007! –, fiind prezent cu poezie în diverse antologii. Iată doar câteva motive care ne îndreptătesc să afirmăm că ne aflăm în fata unui scriitor de certă valoare, în plină ascensiune.