POEMUL DIHOTIMIEI

1.
Acel suierat pe care îl alungã vîntul
Acel suierat care imitã cuvintele
însã n-are luminã-n miscare
Acea bãnuitã spiralã care se tîrãste
întru cît n-are iesire în sus.

2.
Suprafetele care absorb/ îsi cautã dorind
Echilibrul lãuntric. Ceea ce se aratã
Se va lãsa si distrus? Astfel cuget cã si
Lucrul complicitãtilor nu are transcedere.
Ceea ce ni se dãruie, în sus ni se dãruie. lovind.
Din interior începe orisice nastere.
întreitul Suprem aidoma timpului
Nu poate fi separat de vreo sabie.
Mai degrabã e sete: ca sã absoarbã;
Nu penetreazã, ci unduie.

3.
Sub degete febrile fosnetul
zeului. Ascunde
Ochii subtil al fruntii: i-l
asemui jucîndu-mã cu un
Soare captiv. în limpede rubin.
Sãgetat învelisul meu întreit
poemul meu acuzînd
eroarea divinã.
 

RESURECTIA AUTOCENZURII

Cînd sã se nascã poezia liberã
în sfîrsit fãrã cãmasa de fortã
a îngerilor catapultati de crematorii
Cînd sã regãsim gustul apei curate si
satietatea acelei îndumnezeiri în mental
ah, abia cînd moartea cãzu cu zidul în brate
cuvintele cuvintele îndelung sfîsiate
schimonositul zid impregnat în
 celule
îsi refãcurã fãcliile de sub ghetar
si foamea de cunoastere
întoarserã spatele prostituat în multime
relevînd rînjetul asasin al
 autocenzurii. Poezia ascunde.

Ca sã vãd, m-am ascuns în luminã.
Sã fiu vãzut, am orbit.
 

INTRARE

Parcã stãtea ceva sã se întîmple
Pîndind, de pretutindeni, întru toate
Stam prizonier în naosul din tîmple
în gînd venit de foarte de departe

Eram ca treaz în straniul fenomen
Strãlimpezit si gîndul meu crescu
Talaz sau undã-n sus, cãtre etern
Sporind, apoi, deodatã se pierdu

Trîntit pe jumãtate-n somn ca-n moarte
Din strigãtul grozav cãzui prin vis
Iar visul se închise ca o carte
Lumina deveni cuvînt ucis.
 

ESEU

în captivitate artele justificã omul.
Suferintã în sus/ asemeni muntelui/
Fruntea o-naltã.
Uneori întunericul e un bun colorist.
Am trãit adînc în urletul purpurei
Cu vîrfuri de flacãrã spiritul s-a hrãnit
Vitraliu în umbrã asteptînd o privire
Care sã-i dea înãltime
si iatã se întorc cei ai umbrelor joase
cãlare pe uralele spaimei si foamei complice
camuflajul s-a destrãmat
fãlcile lor odihnite, lugubre
îsi reiau discursul
 si mesianismul macabru
Delirul frustrãrilor
dus pe umerii lati ai omozeilor
din subteranele dogmei reface marsul
cãlãilor
Pietrele muscã pumnul zdrobeste
lumina ascunsã-n vitralii
va cãdea zãngãnind în istorie
si cel ce gîndeste va fi vinovat?
Meschinul rãgaz al sperantei
s-a sfîrsit. Urletul naste alt monstru
care de fapt nici nu murise:
noi îl hrãneam
 cu lacrimi în sus interzise
 

Home