RECENZII
Eugen EVU
Trei poeme
Apelînd la disocierea anormală a subiectului poetic de eul empiric
în maniera unui Ezra Pound, bunăoară, Cassian Maria Spiridon panoramează
liric un postmodernism în cheie... hermetică, în cartea sa Dintr-o
haltă părăsită. Monologul poetului iesean are acum un disimulaj abia schitat,
desi „personajul” liric – profund elegiac, – străbate extramuros un univers
restrîns al derizoriului, cu nostalgia dar si „consolarea” iesirii
din paradiziac. Pelerin printr-o Memorie crepusculară, în realitatea
desacralizantă, a unei viziuni tragice, sublunare, Cassian prinde în
mreaja difuză, decorativă, înselătoare contururi anume reproiectate
pentru a accentua între spatii hieraticul unei aventuri în registru
simbolic; încifrarea este doar ultima hlamidă, rarefiată, a unei singurătăti
în doi...
Înscenarea lirică porneste de la exterior spre interior, din întunericul
sălii spre scenă si culise:
„arteziana împrăstie răcoare / la ora cînd amiaza-i pe sfîrsite
/ multimea tinerilor / adunată ca într-o nouă piată Tien-an men /...”
Travaliul se reduce brusc, o femeie asteptată întîrzîie,
apoi perechea, masinală, discretă, „complice” urcă „treptele templului /
în „iatacul iubirii / misterios iluzoriu”...
Perceptia devine panoramatică în prim-plan difuz, procedeele sînt
ale une misterioase camere de luat imagini, camuflate:
„un lift transparent /ne ridică / prinsi în plasa de sîrmă /
a privirilor / doar degetele noastre / se-ntîlnesc”...
Interpretarea mea este voit în „cheie explicită”, însă Cassian
Maria Spiridon este poetul care a abolit metafora, paradoxal pentru a o extinde
si contopi în aparenta banalului derizoriu. Un lift vechi, cu plasă,
urcă încet la etajul unui hotel, fugar iatac al iubirii „si templu”.
Prin tacită comuniune, îsi însoteste iubita, o duce de mînă,
spre un refugiu improvizat, ferit de „multimea” transfigurată sugestiv în
viziunea initială / initiatică a unei arteziene irizante care împrăstie
răcoare...
Exacerbarea, crisparea urcării scărilor, devine motiv criptic instrumentat
de poet pentru a fixa simbolic o perceptie cvasi-masinală, alienantă, transmisă
apoi si trupului: „mă misc / schimb o piatră cu alta / îmi caut locul
si fiinta / trupul se asază în diverse pozitii”... Imaginile se întretes
impregnate cu materialitate „magică”, pentru a ne comunica starea de înstrăinare
a sufletului de trup, în omul-masină, omul robotizat, prizonier deja
al unui ritualic ce înlocuieste, secundar, omul natural, adamic, suferind
însă anogoasa unei memorii ancestrale. Erosul se suprapune paradoxal
peste thanatic, extazul este rece, suportat cu luciditate dureroasă:
„trupul meu se asează în diverse pozitii / o masină bine reglată /
se execută / stie / instinctele sînt cunoscătoare”...
Întezărim împerecherea în automatismul „efractiv” al precipitatiei
unei contopiri grăbite, iar suspendarea clipei finale devine cumva neantică:
„zidurile bătrîne / ale învătăturii /radiază căldura adunată
peste zi / fîntîna prin tevile ei sub presiune / execută / încă
o dată / despărtirile au totdeauna viitor / dar niciodată un trecut”...Transferul
semantic este subtil, ingenios.
Finalul acestui poem de rezistentă reface imaginea artezienei serale, irizîndu-si
evantaiul undeva în spatiul în care multimea este „miscată de
interese de-o / umană banalitate”.
Revenirea la această viziune/cadru contrapunctează cu artă si e uimitor cum,
dincolo de modulatia tonală si cromatică a unui poem relativ scurt, Cassian
M. Spiridon reumple, repotentează tensiunea (re)trăirii; o poveste surprinzător
de vie, de febrilă, lăsînd factorii semnificanti să stăruie cu o trenă
de umbre misterioase.
Un al doilea poem, Nu mi se întîmplă nimic, îmi accentuează
impresia că poetul stăpîneste excelent arta disimulării hermeneutice,
descriptia este aproape elementară, prozaică, pentru a accentua iluzoriul
realitătii imediate, interferat cu o lumină difuză, mentală, interioară:
„Prins în pînza de păianjen a iubirii / plină de tăndări / toate
în rosu / mă las fixat într-o imagine blitz / acolo / pe pămîntul
poetului”
Pur si simplu, poetul recompune un moment frecvent, al prezentei în
cutare loc ceremonios, al vietii publice de literat si amfitrion, transferînd
însă banalului mistica unei perceptii hiper-lucide, separatoare: este
refugiul în iluzia artei (poetice) motivul însusi al poemului...
Însă „stiu / nimic nu se întîmplă cu mine / căutător /
pe cărarea ce urcă spre lac / ea va veni însingurată (ce eminescian,
ce frison etern, n.n.)... „Ea”, surpriză (!), este doar leit-motivul romanticului,
reproiectat (cum altfel?) eminescian, în imaginea pădurii... „însingurată
într-o aură de crepuscul / pădurea / ca o perdea verde / de o parte
si de alta / asteaptă...”
I se atribuie pădurii starea feminină de asteptare, de dorintă, de pîndă,
omniprezentă telurică a vegetalului lacom, pentru a recuceri omul adamic,
arhetipal, cel devenit robot în poemul comentat întîi?
„Crengile / frunzele, iarba / sînt atente la miscările / la faptele
noastre / am călcat peste amintirea copacilor / îngropată în
humus”... Imaginar evadat din lumina blitz-urilor, din real, poetul suie
pe „cărarea ce urcă spre lac (limbaj ezoteric, initiatic, fără dubii!)...
reface un traseu mistic, atent el însusi la starea eterizată a unei
memorii din interregn, pentru a rosti întelept ceea ce se extrage aproape
de la sine din „parabola” aparent hermetică:
„gloria / gloria noastră / asa / într-o zi / va fi cu totul smerită
/ cine nu ar vrea să se piardă în codru / cu iubirea / să rătăcească
prin desis”... E clar că fiecare cuvînt, reimpregnat de semnificatie,
se adaogă magic, în montură „oraculară”, de energia subtilă a emotiei
în contemplare, una fugară, dar esentializantă.
Presupun referential un om adamic arhetipal, între înger si omul
actual (nu... recent”): „ dar zeii nu ne lasă / ei vor / acolo / printre
pămînteni” (situarea în „acolo” sporeste misterul semnificat)
... să ne întoarcem / sfiosi si vinovati / precum Adam si Eva / părăsim
pădurea cea imaginară”...
Asadar, aveam dreptate, este vorba de retrăirea mistică a dramei „părăsirii
paradiziacului”, acum de bună voie, acum hieratic, autoconsimtit, abia perceptibil,
pentru a ne... abandona, fără a ni se întîmpla, însă, nimic
esential, în flash-ul unor paradisuri secunde... Cheia ultimului vers:
„pînza de păianjen a fost ruptă”, e una ingenioasă, separată de ermetismul
„sibilinic” al textului, o cheie aruncată în ultima clipă, peste umăr.
Poemul următor ar fi Venerei, în care rostirea „sententioasă”, reductivă,
e slefuită si subtiată la extrem: „din toate madonele / iubite / cunoscute
în toată a lor claritate / din lutul cel negru / doar tu te-ai născut
/ unde sînt acum / carnea si ochii / sînii tăi cei înalti
/ prin apele timpului grele /...” îsi rosteste Cassian Maria Spiridon
invocatia îmbibată de mithos.
Un fior al rostirii elenistice, adie pe mreaja apelor lirice, elegiac si
atemporal, metafizic.
Erosul profund „reprimat” de închistare si respingere a impulsului
primitiv tîsneste în viziunea unei zeite detronate din lumea
umană, sfărmată, rezidită în profan, aidoma vechilor temple antice,
ale zeilor alungati, ori devorati de alti zei si jefuiti de semnificatia
sacrului. Să recitim:
..,. „unde sînt acum / carnea si ochii / sînii tăi cei înalti
/ prin apele timpului grele / unde sînt rătăcite / ...marmura fruntii
/pată pe întunecatele căi / se află înăltată prin pietele publice
/ gări / stadioane (observati cum explicitul devine frontal, n.)... aici
/ zadarnic se trec si petrec / nesfîrsitele tale splendori...”
Venera sau omonimele ei din alte culturi, cu atingere subtilă din cea eminesciană,
este invocată tragic, acuzînd o aplatizare a orizontului mitic în
lume, odată cu devastarea si invazia profanului... Zeea Fecioară, zeita mater,
femeia Eternului, pare a tresări din zidurile (deloc manoleice!) ale memoriei
iar poetul este cel ce o plînge, ca splendoare decăzută, vidată de
măretia si misterul divinului.
Însă „nu avea grijă / cît sînt zăpezile pe creste / doar
tie ti se-nchină / în stihuri si plînsete / – în pronaos”...
scrie Cassian, trîntind poarta poemului cu o anume solemnitate. Venera-Venus,
de-acum resorbită lumii crepusculare întru o altă încarnare palpabilă,
acolo, în pronaos, în scînteierea olimpică a zăpezilor
de pe creste, iar poetul stie, o dezmiardă, o redă misterului fără timp si
atingere, nu fără a o ...venera.
În stihuri si plînsete, aidoma ninsorii... în pronaos.
Cassian Maria Spiridon scrie, în Dintr-o haltă părăsită, un singur
poem, poliedric, al unei structuri limpezite de reziduuri, la puritatea cristalelor
tari, slefuite în arta unui fin orfevru. El este omul-oglindă, rotindu-se
si schimbînd perspectiva ca atare, într-o spatialitate ce pare
să răsară din interior.
