Felix CAROLY
Născut la Iasi, în 1933, se stabileste în Bucuresti cu familia în anul 1947. A absolvit Institutul de Teatru si Cinematografie I. L. Caragiale din Bucuresti. A jucat la Teatrul National din capitală, la Teatrul Tineretului, la Teatrul Mic si la Teatrul „Ion Creangă". Debutul literar si l-a făcut în revista „Tînărul scriitor", cu proză. I s-a jucat piesa Cu capul în nori, timp de două stagiuni, la teatrul „Ion Creangă" si spectacolul Pantomimă si dans la T.E.S. – Bucuresti. A avut numeroase colaborări la televiziune si la radio, pînă în anul 1970, cînd a emigrat în Israel. A publicat 12 cărti de poezie, printre care Anotimpul de cenusă, Idolii, La lumina lămpii, Cu dragoste, cu patimă, cu ură, Slefuitorul de lentile si Cărarea tăinuită, toate la Tel Aviv. În 1998 i s-a publicat antologia Sertarul cu iluzii la editura „Institutul European" de la Iasi – România. A fost distins cu premii literare prestigioase, precum „Premiul Sion" al A.S.I.R.L si al Uniunii Scriitorilor din Israel (1994), „Premiul Fondului de creatie N. Palty" (1996) si „Premiul Fondului Cultural Sara si Haim Ianculovici", în 1998.
Prădat
Am fost prădat de Timpul
care-i tîlhar bătrîn.
Încetul cu încetul
s-a strecurat sub piele
soptindu-mi să port zîmbet
pe fată si să-ngîn
că o să fie bine
si-or trece toate cele.
Am fost prădat de anii
cînd trebuia să lupt
cu ghearele, cu dintii
si pumnii printre-aceia
ce promitîndu-mi zarea,
m-au sfîsiat, m-au rupt,
apoi clădindu-mi rugul,
au scăpătat scînteia.
Tîrfe-am fos
Tîrfe-am fost o viată-ntreagă
Dar pe firmă, fete mari.
Pe mîrtoage le mai leagă
Cînd îsi spun că-s telegari.
Că o viată omul are
Si se balegă pe ea.
Frînge tot ce-n juru-i floare
Si borăste-n prima nea.
Tîrfe-am fost si se cuvine
Să plătim, că ne-am vîndut
Celui ce-a plătit mai bine…
Tare-i traiul ăsta slut.
Trecem
Trecem… cum se scurge-o apă.
Fiecare dintre noi
Cînd îi vine timpul, crapă,
Cum plezneste un buboi.
Cîtă scîrbă mi-e de-aceia
Ce promit doar „vesnicii”
Aprinzînd în tîmpi scînteia
Gîndurilor ce-or cloci.
Vise putrede, pe care
Idiotii-si tolănesc
Tot putinul din născare
Pretinzînd că-i dar ceresc.
Trecem… că nimic nu-i vesnic
Ardem, că asa ni-e dat
Ca o lumînare-n sfesnic
Numai bună de-aruncat.
Am început
Am început să arăt
ca o fotografie la minut
neretusată pentru
buletinul de identitate.
Încerc să mă conving,
în soaptă,
că nu se poate,
nu se poate…
Dar prejmele-mi urlă-n urechi:
ba se poate, se poate!...
asa cum le-ai ratat
pe toate,
asa cum te tîrîi
pe burtă si în coate,
asa cum esti un oarecare
ce-si închipuie
că vietuieste în picioare
drept.
Am început să arăt,
să arăt…
Arăt de mult,
Sînt nevoit să accept!
Oameni… Oameni…
Clădim, ca să avem ce dărîma
Si scriem cărti, ca să avem ce arde
Mereu pierzînd cu-aceeasi cacealma
De care ne mirăm porniti în hoarde.
Copiii ni se nasc de cînd ne stim
Ca să avem pe urmă, ce ucide.
Si iar inaugurăm un tintirim
Cu-aceleasi vorbe goale si stupide.
Si ungem sfinti pe cei descreierati
Si îi urmăm pe căi fără iesire.
Apoi cădem în santuri secerati
De veacuri… ce s-au sters din amintire.
Condamnat
Să fii condamnat să scrii!
Să fii silit să treci pe hîrtie
tot ce-ti dictează
cel care-i ascuns în tine,
în cel mai adevărat
decît crezi că esti;
adversarul, partenerul
nesfîrsitelor răfuieli;
cel care dă verdictul
printr-un „da” sau „nu”
după miezul noptii
făcînd tăndări linistea
gustată de altii
si pe care trebuie
să-l asculti,
să îngenunchezi cîteodată
si să plîngi,
să-ti scurmi trecutele
si prezentele răni,
să te umilesti sfărîmînd
ultima aschie de orgoliu
si te lasi pe brînci
căutînd amarul Adevăr.
Să fii condamnat… să scrii!
