Zilele cu îngeri

Cît sînt de îndepãrtate zilele cu îngeri,
rugãciunile albe tresãrind aidoma iernii,
cãprioara din vis mugind
cu beregata tãiatã de luceferi.
Abia acum invoc lumina
ea, cea dintîi premergãtoare vietii,
cu salbe si chiciurã învelind
vina de a rosti cuvintele.
Cel sfînt-fãcãtorul de mistere – pe care
îl caut în orbitele orbitorului timp,
stã nemiscat – durerea mea nu o cunoaste,
doar pãmînt pentru mirosit iarba
împrãstie cu nevãzutã mîna lui,
rar, tot mai rar...
Ce binecuvîntare în icoana cerului
chipul sã ti-l privesti
si sã crezi cã marea tainã o sã se arate:
atunci pruncul va cugeta,
despre trupul tãu care
nu mai este.
Sînt vinovat de moartea fluturilor,
mã acuz de risipirea în pãcat a sîngelui.
La rãscrucea copilãriei
îngenunchez si plîng – de dor de mine
i se face mierlei si vulturelui.
Totul e – de o vreme numai – sbor,
pãsãrile penele si le-au primenit,
sîntem semintele din gusile lor,
un zero aruncat la infinit.
Plînge frunza de artar,
lacrima miroase a pãmînt.
Ne pierdem, ne stingem.
E un zadar care strãbate
tot ce nu este sfînt...

Home