Petre FLUERASU
Eclipsă de nor
luna se mistuie încet
printre eucaliptii cerului rosu
culorile zboară, planând peste un curcubeu în Yin si Yang
lupii dansează cu frenezie în jurul ghetii vulcanului
moarte, moarte, moarte!
armata se miscă blindată cu încredere
mânată de corul generatiei de preoti prezenti, în ipostaza stazică
Salahadin a întors crucea prin mingi de foc
ne reculegem într-un lotus opulent
pe zidurile care se transformă în coji de nucă
pasărea colibri împroască noroi prin ochii albastri
spini cresc pe lâna de aur
marea se scurge întotdeauna mai departe, într-un halou perpetuu
cântăm sare
panteonul se concretizează în figuri de lut
sarpele este devorat de oglinzi
si se transformă într-un praf
absent
Pendulări printre transcendente
calea este întotdeauna greu de perceput
frunza nu întelege picătura de sânge decât în momentul contopirii
un cerc de ouă nu înseamnă nimic pentru lemn
pasii de gheată ard pământul
reamintind mereu
că nu există nimic altceva
*
ideile se nasc în adâncul pădurilor de vise
alergând prin labirinte tapetate cu spasme întârziate
viata este atât de simplă pentru cel care reuseste să ignore
ca si cum
întreaga lume ar sfârâi
alături de câtiva pesti rumeniti
transformându-se neîncetat, preschimbându-se în fum
din ce în ce mai mic
*
întreaga realitate poate fi un pelerinaj ratat
depinde doar de oglinda prin care privim
si dacă întelegem sau nu
că pentru natură
cuvintele nu există
*
drumul este o sumă de începuturi
fiecare nor înseamnă încă un pas
limanurile de argint asteaptă legânându-se în unde
mi’raj pe care fiecare poate să îl ardă
nodurile trebuie tăiate doar de cei slabi
care nu vor întelege niciodată
că prin cuvinte nu ai cum să capturezi eterul
pendulul merge nepăsător mai departe
transcendenta unui susur de apă ar însemna doar tristete
pentru că viata este în sine
doar o miscare circulară în gol
atât de savuroasă…
Lumea scorpionului alb
diamantele se slefuiesc singure scuipând stalactite
apa se sparge în picături multilingvistice
vânătorii de vrăjitoare au condamnat în lipsă aerul vibrant
rugul nu va aduce însă niciodată mântuirea
boala se transmite prin frică
iar eu zac absorbit de iluzii rosii
în oglinzi muscăturile nasc flori vesnice
totul tine de nuantă
mi-am împrăstiat urletul pe albul catedralei
culorile se topesc obsedant
si nimic mai mult
*
desertul te învată ce înseamnă singurătatea
îngenunchem în fata palmierilor
păsările zboară ghidate de cântecul muezinilor
am uitat să ardem covoarele sfinte
spectre bântuie prin cele sapte ceruri ascunse de chador
tainele universului
întelegem doar vârfurile de gheată
înainte de apocalipsa niturilor, orizontul zâmbeste
continentele se afundă în abis
nu mai scapă nici măcar sobolanii
*
sarpele pluteste adâncind efigiile
în mijlocul sălbăticiei maceta amuză maimutele
viata curge vertical
împresurându-mă cu rămăsitele ei mute
prăpastia zvâcneste vestind asfintitul istarilor
în mijlocul flăcărilor se căiesc doar cei slabi
stiu că nu mă va astepta nimic acolo
nici nu e nevoie
seninătatea invadează unghiurile zdrobind perspectiva,
dar sunt linistit,
întotdeauna se întâmplă la fel...
universul meu va muri odată cu mine!
