LA ZECE LUNI

O, cît de mult îi invidiez pe cei care s-au născut la zece luni!
Acestia cu greu s-au dat dusi din prima lor patrie amniotică.
Ce frumos e să plutesti printr-un lichid,
Ca într-o baie de aburi!

Ca la saună stau,
Cu ochii închisi
si razele soarelui
si celelalte astre
curg peste ei si îi scaldă. Si razele lumii. Si aud
mîinile tăticilor lor umblînd peste burtă
si la buric urechea punînd, ca să audă tic-tacuri.
Si alte mîini
mîngîind bula aceea uriasă de voluptate în care el zace,
mausoleul lui de veci.

Legănat de mersul mamii,
De balansul ei cînd urcă scările,
De plutirea minunată,
De vis,
Atunci cînd ea intră în baie.

Si se bucură, pe îndelete,
de alcătuirea pe dinăuntru a mamei,
atît de curată.

Singura.
Căci nu e pe lume nimic mai curat decît încăperea
Dinăuntru a mamei, în care slujba de duminică din biserică
Se aude limpede si asa-netulburată.

AMINTIREA LUMII DINTÎI (PRIMORDIALE)

Ah, amintiri dinspre ceturi primordiale!
Plutind, fără aripi de sindrilă, năuntru.
Orice zbor e intro, orice rugăciune întru.
Solzii cad de pe lumile ochilor mei, infernale.

Ah, stau la geamul burtii mamei mele
Si privesc lumea urîtă si tristă de afară.
Cei ce s-au născut, o, voi, cu totii, niste lichele
Meritati să fiti numiti – pentru fapta asta barbară.

Cum să spargi burta mamei tale?
Cum s-o despecetluiesti?
Dezvirginarea numai aici s-a întîmplat
– si nu din alte pricini lumesti.

 Si nu din cauza altor organe învîrtosate.
Singurul falus pe lume e fiul sau fiica,
tîsnind ca un modul de rachetă prin lumi separate.
Sfîrtecate.
Pe urmă, am închis ochii si-am asteptat. N-am mai văzut nimica.
E dulce asta, dacă asta-i moarte.

*
  
(O, nu mă înjurati de mama!)

O, nu mă înjurati de mama,
Nici măcar nu glumiti cu aceasta,
Căci vorba voastră mă trimite înapoi,
Fără, măcar, să-mi dau seama.

Cum îmi spuneti acele vorbe de ocară,
Eu m-am si dus înapoi,
înapoi si în burtă, gata să trec iarăsi vama
– sudalma voastră instantaneu acolo mă cară.

Gata mă fac mic,
Gata îmi bag iarăsi degetul în gură si ca pe-un sîn mi ti-l sug,
Părul meu se răreste si începe să-mi cadă,
Gingiile mele rămîn fără dinti.

Pielea mea se face iarăsi roză
si neînchipuit de fină si de curată,
că poate fi, lesne, ulcerată.
Fac iarăsi cute si arsuri
si nu mai sînt în stare să înghit hrana
si rană din fata mea se face rana.

Sînt iarăsi embrion. Ovul înotînd într-o mare fericită.
Spion al spermei tatălui meu. Si, în curînd,
Am să încremenesc într-o pepită.

MAMA MEA A FOST LUMEA

Asta e lumea mea, mi-am spus.
Si, de aceea, ceea ce e jos aidoma-i cu ceea ce e sus.
Eu sînt, cum zice poetul.
Eu sînt.
Eu sînt nenăscutul ce singur pe moartea lui si pe mama lui o latră.
Si care latră stelele dintîi
din el
si din mama lui.
Mama mea a fost lumea.
Si asta n-o pot uita.

LA ÎNCEPUT (VOCE SI JALE S-AUDE DIN RAMA)

Mama mea a fost lumea. La început.
Si tot ce mi-as putea aminti si tot ce-as putea uita.

Mai departe de atît, tot ce mi-as putea aminti ar fi cerul,
Lumile din care am venit, din care sufletul meu a coborît să locuiască-n mama mea. Păcatul originar e c-am fost smuls din mama. Hei, voi, psihiatrilor, hei, voi shrinkilor idioti, nu vă mai pierdeti timpul degeaba, acum am să vă spun tot: prima mea dramă s-a întîmplat cînd am fost azvîrlit, prin catapulta nasterii mele, din mama.
Voce si jale s-aude din Rama.