– Dialog cu poetul si scriitorul Gellu DORIAN –

 

     4 Buzunarul scriitorului român este foarte gol

Paul Ungureanu: Domnule Gellu Dorian, ce mai înseamnă poezia pentru un om ajuns la cincizeci si cinci de ani, într-o lume în care, se pare, că numai de poezie nu mai este nevoie?
Gellu Dorian: Lumea de acum are nevoie de poezie la fel de mult ca lumea de acum două mii de ani. Numai că altele sînt proportiile si altele asteptările, chiar dacă, pentru un cunoscător de poezie, deosebiri între stările poetice de acum si cele de atunci sînt doar la nivelul limbajului si tehnicilor, la nivelul modului si modalitătilor de prezentare si receptare. Si atunci si acum, poezia a fost si este apanajul celor ce au nevoie de ea, celor ce si-o doresc, celor ce simt cu adevărat ce poezia comunica sau comunică. Pentru un iubitor de poezie, fie el poet sau cititor, poezia înseamnă totul, iar faptul că o societate sau alta, aflate în tranzitie, ignoră poezia, nu înseamnă că aceasta este pe cale de disparitie; sînt doar tranzitii prin care omenirea, de-a lungul secolelor, a trecut si o să mai treacă. Parafrazîndu-l pe Dostoievski, pot spune că „Poezia va cuceri lumea”. De poezie este nevoie tot timpul, dar nu asa, evident, cum fiecare om are nevoie de apă si pîine, ci asa cum, după un timp de agoniseli de tot felul, mai are nevoie să se si bucure de acestea. Poezia, astfel, trebuie să fie o bucurie pe care omul trebuie să si-o ofere. Să nu se astepte că ea vine pe ratie de la un guvern sau altul. Ea vine numai de la poeti. Si nu de la orice poeti, ci numai de la cei alesi. Poezia a fost si este si pentru mine o dorintă continuă de a ajunge acolo unde frumusetea cuvîntului devine esentă, substantă a harului divin.
Scriitorul român trăieste la acest început de mileniu, într-o lume a sa, departe de preocupările meschine, privind traficul de influentă si milogeli?
Trăieste, într-adevăr, într-o lume a sa, nu numai acum – din totdeauna a trăit asa –, dar tine cont de lumea din jur si din care vine si, mai ales, de lumea în care se duce. Traficul de influentă, în ce-l priveste pe scriitor, ar fi necesar numai în cazul în care opera sa ar putea influenta o evolutie înspre bine a lumii. De regulă, de pe pozitia de scriitor, omul nu poate influenta lumea altfel decît scriind si avînd iluzia că măcar un mic număr de semeni se vor alipi ideilor lui, nu asa însă cînd functia lui într-o conjunctură anume, socială, îl pune în situatia, interesat, să determine ceva ce ar trebui să se realizeze în mod firesc, cum, de altfel, face orice alt om pus în astfel de situatii care tin de obtinerea de foloase necuvenite. Cît priveste milogeala, pe multi dintre scriitori i-a surprins în situatii de umilintă pentru a-si obtine subventiile pentru tipărirea cărtilor, pentru alte nevoi de care fiecare om, într-o societate, se loveste. Dar scriitorul, mai mult decît omul de rînd, pare acum mai marginalizat, mai uitat, mai lăsat la voia întîmplării, decît să zicem, medicul veterinar care, punînd crotale în urechi la o mie de vaci, îsi scoate hrana pe ceva timp. În timp ce scriitorul, punînd mii si mii de cuvinte în pagină, într-o formă artistică, nu-si poate cîstiga existenta, ba mai mult, trebuie să mai scoată si bani din buzunar pentru a-si tipări cărtile. Si buzunarul scriitorul român este foarte gol.
Avînd în vedere aceste situatii, fie de umilintă, fie de altele în care poate fi pus, premiile literare lansează spiritul de competitie adevărată, sau au devenit ceva comun si firesc, într-o societate în care scara valorilor s-a răsturnat după anul 1989?
Într-o astfel de societate, nu. Într-o societate normală, lansează, cu adevărat, spiritul de competitie, din care se pot ivi opere literare de valoare. Răsturnarea valorilor, nu neapărat de după 1989, ci si din societatea comunistă de pînă atunci, dar, din păcate, si de după aceea, prin păstrarea mentalitătilor, determină si inversarea criteriilor de punere în valoare. Interesele si goana după premii si diplome de tot soiul, de aceeasi valoare cu cele acordate de festivalul de tristă amintire „Cântarea României”, au condus la realizarea unei plaje de premii de toate calibrele, de la premii nationale sau fals nationale la premii ale revistelor sau editurilor, ale unor asociatii culturale sau diplome de excelentă care au transformat, cele din urmă, sensul si proprietatea cuvîntului „excelentă”. Astfel de premii fac rău atît celor ce le primesc cît si credibilitătii literaturii care, astfel, scoate într-o evidentă derizorie nume ca si inexistente dar agresive la o adică, atunci cînd vine vorba de evidentieri si notorietate.
Ele lansează valoarea adevărată sau promovează spiritul de gască (tabără literară)?
Astfel de evaluări, să le zicem, nu promovează valoarea adevărată, ci veleitarismul si agresivitatea celor ce sînt astfel unsi cu premii pe care nu le merită. Astfel de laureati sînt validati de jurii de aceeasi teapă! Nu cred că astfel de insi fac parte din vreo „gască sau tabără literară”, pentru că, nu-i asa, nu este vorba de literatură în astfel de cazuri, ci despre sub-produse culturale care, oricum, sînt aruncate la gunoi. Dar sînt, desigur, astfel de găsti, care se adună în jurul unor reviste de apartament si se manifestă astfel, în mintea lor, plenar si în folosul marii culturi. Nu înseamnă nimic, ci poate cel mult dati ca exemplu la „să nu faceti ca ei”.
Premiile literare locale nu pot crea la rîndul lor „găsti literare”? La noi au existat sau există găsti literare?
Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima si Opera Omnia, care se acordă la Botosani din 1991, ajuns la editia a XVIII-a, mi se pare unul care elimină orice sforărie si orice prejudecată. Celelalte premii cu iz local nu contează. Ele sînt făcute să dispară si să nu însemne nimic. Ele par a contura mici găsti interesate de o impunere a unor notorietăti de gang si atît.
Printre scriitorii tineri recunoscuti si apreciati pe plan national, se află si botosăneanul Dan Sociu, care de curînd a primit o bursă de creatie de 1.000 de euro. Aceasta îi conferă lui Dan Sociu statutul de „scriitor profesionist” în sensul că poate să-si dedice timpul scrisului. Cum apreciati acest statut, cel al scriitorului profesionist.
În scris, într-o literatură, „profesionist” înseamnă să trăiesti din scris. Că un scriitor primeste o bursă temporară, asta nu înseamnă că trăieste din scris, ci poate cel mult, pentru o perioadă de timp, să se dedice scrisului pentru care i s-a acordat acea bursă. Or nici măcar Dan Sociu, un scriitor de real talent, nu trăieste din scris. Pentru a-si cîstiga existenta, el este angajat al Editurii Cartea Românească, sau colaborează cum fac multi alti scriitori, la diferite publicatii. Statutul scriitorului profesionist este un ideal ce nu va putea fi atins prea curînd în arealul literaturii române. Putini scriitori români se pot lăuda că trăiesc numai din scris. Sau mai exact, poate chiar nici unul în întregime. Mircea Cărtărescu, de exemplu, ar putea-o face, fiind promovat de Editura Humanitas, care de pe urmă cărtilor acestuia obtine un profit ce, într-un anumit procent, îi revine scriitorului. Dar si el cea mai mare parte a subzistentei si-o procură din profesorat.
Care este diferenta dintre gazetărie si literatură? Un scriitor profesionist se poate exprima la fel de bine în ambele preocupări?
Una esentială, evident. Gazetăria este o efemeridă si tine de o profesie pe care o poti învăta la o scoală de specialitate. Literatura, în schimb, desi lasă impresia că poate fi practicată de oricine, nu dă voie, în timp, să se exprime decît doar prin talentul celor chemati. Ea se învată la scoală, dar din studiul ei nu ies neapărat scriitori, ci doar oameni cultivati care se vor putea exprima corect în limba maternă. Literatura naste opere eterne. Gazetăria, nu! În privinta posibilitătii scriitorului profesionist să se exprime la fel de bine în ambele, timpul a dovedit-o cu asupra de măsură: mari scriitori ai lumii, dar si de la noi, au fost si foarte buni gazetari. Un scriitor adevărat se opreste la timp din gazetărie, care, practicată îndelung, poate deforma.
O editură pe lîngă tipărirea cărtilor nu trebuie să facă si marketingul cărtii si al autorului, chiar dacă există critica literară?
Critica literară, în primul rînd, nu face marketingul editurii, cărtii si autorului, ci evaluează cartea respectivă în parametrii unor teorii si paradigme. Editura este obligată, dacă vrea să supravietuiască, să-si facă marketig, iar la aparitia cărtii să facă o promovare care să inducă spre cititor acea carte. Editurile mari asa fac. Polirom, Humanitas, Cartea Românească, Corint, Curtea Veche si altele.

 

4 Cea mai gravă atitudine fată de scriitor
este prejudecata celor din jur

Prin ce se deosebeste un scriitor din tara noastră de cel din străinătate?
În primul rînd prin limbă. Apoi prin modul de promovare, prin agenti literari, prin presa de mare tiraj, prin punerea în valoare, prin circulatie. Scriitorul român este lăsat la voia întîmplări, ignorat, prin prejudecată, de cititorii de massă cît si de cititorii specializati si asa mai departe. Cea mai gravă atitudine fată de un scriitor este prejudecata celor din jur, atitudine ce vine dintr-o lipsă totală de interes fată de opera acestuia, judecat fiind după ureche de tot soiul de neaveniti care, printr-o conjunctură sau alta, prin posibilitatea de a se exprima într-o foaie sau alta, induc părerea eronată despre acel scriitor. Efectele pot fi mai lesne simtite în astfel de cazuri decît atunci cînd se doreste punerea în valoare, prin criterii solide si modalităti de marketing si critică, a scriitorului.
Dar un cititor român, de un cititor străin?
N-as putea să vă spun. Dar dacă acel cititor este dintr-o tară cu un standard ridicat, acel cititor poate intra lesne în contact cu marile cărti ale lumii. Or cititorul nostru este supus puterii de cumpărare, sărăciei si, evident, ignorantei impuse astfel.
În materie de literatură, ce gusturi are Gellu Dorian?
El crede că bune. Si nu a dezmintit pe cei ce se pricep la literatură, cel putin pînă acum.
În general cînd si în ce momente scrie Gellu Dorian?
Scrie tot timpul, cînd, evident, crede că are ceva de spus si, mai ales, cînd trebuie să spună ceva.
Cît si cum se poate trăi din scris în România? În acest caz mă refer la scriitor si nu la gazetar.
Am răspuns mai sus. Dar atunci cînd există posibilitatea unor tantieme din scris, se poate trăi la fel cum trăiesc ceilalti semeni care au posibilitatea unor astfel de tantieme. Cînd te duci să-ti plătesti facturile, să-ti cumperi mîncare, să călătoresti, nimeni nu te întreabă în ce mod ai cîstigat banii. O face doar fiscul, atunci cînd te impozitează.
Ce credeti despre piata românească de carte din ultima vreme? Dar cea din Botosani?
Dar ce, există la Botosani o piată de carte?! Sînt doar cîteva librării, dintre care doar una, „Luceafărul”, si poate „Eminescu”, mai tin contactul cu marii distribuitori de carte si cu editurile mari din România. Dar, evident, asta nu înseamnă că avem o piată de carte. O piată de carte există, desigur, în România, si este una destul de diversificată, de la beletristică românească si mai ales străină, uneori cu titluri la zi, pînă la literaturi de specialitate. Dar ea totusi nu se desfăsoară normal, ca în alte piete, unde, de pe urma vînzărilor, pot trăi atît librarii, difuzorii, editorii, redactorii, agentii literari, cît si scriitorii. Or la noi, cei ce încasează mai întîi de toate sînt tipografii, apoi librarii, iar editurile abia de fac un profit care să le permită să supravietuiască. Sîntem singura tară din U.E., poate chiar din întreaga Europă, care am crescut TVA-ul la carte de la 9% la 19%, în timp ce în majoritatea tarilor europene TVA-ul pe carte este 0%. Prin urmare, piata de carte din România este benefică tot statului, din acest punct de vedere.

Care sînt bucuriile si tristetile lui Gellu Dorian

Bucuriile sînt putine. Tristeturile sînt multe. Dar nu le mentionez aici, că nu se cade. Însă, dacă m-as referi strict la marginea aceasta de lume, în care prejudecătile sînt singurele ce fac imaginea unei persoane publice, ignoranta de asemenea, lipsa de convietuire firească, ar merita să spun că într-un loc unde presa a ajuns pe mîna analfabetilor, improvizatilor, impostorilor cu bani sau a unor insi care fac din redactii locuri de santaj sau leviathane de spălat banii negri, ce să mai faci, decît să te retragi si să-ti vezi de treabă, cu riscul de a fi scos chiar si din afara marginii. E o tristete destul de mare, desigur. Si după ea multe altele.

4Poezia acceptă absolut totul

Putem vorbi de boemă în rîndul scriitorilor botosăneni înainte de 1989?

În adevăratul înteles al cuvîntului, nu. Pentru că doctrina ceausistă spunea: „Nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă!”. Desi era, desigur, o demagogie, în spatele căreia se trăia din furat, se făcea că se munceste, se făcea că se plăteste si asa mai departe. Printre scriitorii botosăneni, putini la număr, pentru că multi aspirau la gloria scrisului, chiar dacă avea o slujbă, Lucian Valea făcea o boemă de lux, să-i zic asa, de persona grata, tăind frunze de laur hymeric mai tot timpul prin cofetăriile botosănene, pe terase, discutînd la foc deschis despre literatură, despre politică, despre viata mizeră pe care românii o duceau. Pe lîngă ei existau si alti poeti care au făcut o astfel de boemă. Eu personal, timp de un an si jumătate, negăsindu-mi un loc de muncă după întoarcerea din armată, am făcut boemă, cu tot ce însemna ea, cu zile întregi fără mîncare, cu dormit pe unde apucam, cu atitudini nonconformiste, uneori ajutat, cît se putea, mai ales prin influente, de Lucian Valea de la care am învătat foarte multe lucruri care m-au format ca scriitor si, mai ales, ca un bun cititor. Poate Constantin Bojescu, poate Dumitru Necsanu..., dar toti, de la un timp, aveam si servicii, ceea ce, nu-i asa, exclude conditia sine qua non a boemei. Dacă nu munceai, erai considerat parazit social si amendat sau trimis la locul de muncă, unde dorea militia si securitatea, pe cine stie unde, poate chiar la canal. Într-o zi, întrebat de un politist unde lucrează, Dumitru Necsanu a spus că „în literatura română”, un loc în care boema era la ea acasă si este încă, bineînteles.
Premiile de asociatii si fundatii, premiile de publicatii, premiile de edituri si premiile speciale sînt suficiente pentru scriitorii români, ca număr si ca valoare pecuniară?
Premiile, indiferent ale cui vor fi sau de cine vor fi date, nu vor fi de ajuns niciodată si nu vor multumi niciodată, mai ales ca valoare pecuniară. Am spus mai sus ce cred despre aceste premii care se uită imediat după ce au fost acordate si nu ajută, deci, la nimic pentru promovarea scriitorilor români, ci mai curînd parcă îi aruncă din ce în ce mai mult într-o desolidarizare si ură, parcă, într-un anonimat din ce în ce mai adînc.
Este adevărat că unii scriitori si-au transformat numele lor într-un brand, iar cărtile acestora au devenit o marfă?
Este adevărat.
Care este diferenta dintre o „poezie erotică” si una „vulgară”, tinînd cont că în ultima vreme se practică „modelul” poeziei vulgare?
Diferenta între aceste două modalităti de exprimare poetică este ca între iubirea dintre Romeo si Julieta si o prostituată de bordel sau de centură cu un sofer nespălat. Nu cred că în ultima vreme se practică „modelul vulgar”, ci mai curînd cel „sexologic” care este altceva atunci cînd este explorat în cunostintă de cauză si nu doar după ureche sau după ceea ce se vede la televizor după miezul noptii. Sau dacă vreti, diferenta între aceste două ar fi ca diferenta dintre un act sexual normal si o masturbare. Dar poezia acceptă absolut totul, în afară de manele, de textele manelelor care nu au nimic comun cu arta, ci doar cu marfa de proastă calitate, dar vandabilă.
Într-un poem publicat cu putin timp în urmă în „Viata Românească” ati afirmat că „niciodată n-am fost fericit”. De ce si în ce sens?
Într-un poem poeti afirma orice. Asta nu înseamnă că fictionînd îti chiar descrii propriile trăiri. În privinta fericirii, nu prea văd multă lume să se laude. Cine o face prea des, ori este ipocrit, ori inconstient, ori imbecil.

La ce se gîndeste, în plan literar, acum, la 55 de ani, Gellu Dorian?

La scris, la citit, la cărti, la femei, la tot ce mă înconjoară, mai putin la politică si deloc la politicieni, de care sînt la fel de scîrbit ca mai toti românii care nu mai doresc să se stie sărăciti într-o tară despre care mereu se spune că este bogată.

La ce lucrati acum?

Am gata un roman, care stă să apară la o editură din afara tării. Lucrez la Casa Gorgias si predau Editurii Convorbiri literare din Iasi cartea Cititorul de poezie. Si scriu poezie ori de cîte ori simt nevoia să mă exprim si astfel.
Vă multumesc.

 

Interviu realizat de PAUL UNGUREANU