Liviu GEORGESCU
JOC
O masă verde cu trei colturi,
oameni adunati în jur, lămpi fumegînd,
gîndurile ascunse în teste ca niste soareci
în vizuina lor.
Jocul de dame, jocul de absint, mirosul de putregai,
o masă verde cu muschiul de pădure
crescut din ascunzisul gîndurilor
din umezeală si frică.
Melci uscati si carnea în furcă
pe orizontul visiniu, printr-o lucarnă murdară, afară.
Sîmburi sînt sparti sub copite. Zîmbete lepădate pe scări.
Se simte un freamăt vîscos pe spirale de os.
Oglinzile au dispărut si alti tu colindă dezmătati
prin odăile prăduite.
Colindă lăcuste si greieri prin crini si vinuri acrite,
furnici cu monoclu si labe de urs. Colindă o vulpe în voie cu spini,
în spatele cortinei sicrie albastre sînt cărate la intervale bine stabilite.
Muzicanti cu alăutele sparte, agătati de strune
cu capul în jos, peste platouri devastate si sticle golite.
O masă verde cu trei colturi,
oameni adunati în jur, lămpi fumegînd,
gîndurile ascunse în teste ca niste soareci
în vizuina lor.
Si cameristele goale scutură asternuturile cu tot praful iubirii
peste capetele plecate în semn de smerenie.
Jocul de dame, jocul de absint, mirosul de putregai,
o masă verde cu muschiul de pădure
crescut din ascunzisul gîndurilor,
din umezeală si frică.
Se-arată în fine, el, cu flasnete si chel.
Se deschid ferestrele si prezentul mă părăseste,
pe gură, cu-o urzică,
ca bocetul mortului.
ZEITĂ
Bazaltul din soare, bazaltul din suflet, cioplit de clipele înviate,
si rosul plăpînd al norilor prăbusiti peste zîmbetul tău
cu prima adiere de după creatie.
Asa mă gîndesc la tine. Plutitoare si vie.
Sîngele se răscoală în purpură descojită. Tîsneste peste ochi
împărtiti.
Plutitoare si vie esti printre noi.
Spulberînd stive de cosmaruri si vanitate,
dezgolind rusinea unui sir de indiferentă.
Ne îmbrătisăm în mijlocul apelor verzi ce se încheagă
sub pasii nostri ca un podis luminat al cerului.
Ne sprijinim pe platosa lunii, lucitoare si dură.
Ne încolăcim arborii pe trupurile siroind.
Un rîu se scurge în albia unui fluviu învolburat, ametitor
ducînd tot ce am strîns. Se goleste totul în jur.
Apa cară la vale toată facerea si timpul pietrificat.
Un rai al verdelui ce nu stie declinul
duce cu el pielea mea în care înfloreste suflarea ta unduitoare.
Asa ne îmbrătisăm în mijlocul apelor verzi.
Si oceanul se umple de statui sfărîmate si suflete vii.
PĂDURE ÎNAINTÎND
Ruina îsi plimbă mortii în cer, peste argintul cîmpiilor
poleite cu sîngele ce-a curs nobil din cornul de luptă.
Sîngele de aur al mortilor.
Frigurile au învelit noptile cu zăpadă.
Strugurii amortiti pe sînii domnitei, pe tăvi înnebunite
de freamătul capului tăiat.
Dansul se ascunde în pergamente, trece din filă în filă
cu lauri ascutiti, asemenea lăncilor pătrunse în trup,
flăcări sfredelind în suflet.
Vointa si cuvîntul sînt tăvălite în praf. Pustia acoperă ceara.
Focul plînge cu rană vie,
plînge înăbusit peste năluci de nisip.
Ruina rupe nori de rugină. O ploaie rosie cade pe lucruri,
întunecînd ochiul deschis.
Si ce-ar putea să mai fie?
O pădure înaintînd, disperarea crescînd, zidul
prăbusindu-se în nisip.
Un gînd oprit în urcare, un sărut amputat, o sabie
căzută în desime,
oprită la jumătatea gîtului cîntînd.
