4 Sînt la intersectie. Poate la intersectia mea cu mine

Cassian Maria Spiridon: Dragă Liviu Georgescu, îti amintesti cum a fost cînd te-a vizitat pentru prima oară muza inspiratoare? Unde si cînd ti-ai văzut numele lîngă primul tău text ti părit?
Liviu GEORGESCU: Am început să scriu încă din liceu. Începutul e pierdut în neguri, nu stiu exact momentul, dar stiu că a fost un lucru de mare miracol. Pentru mine scrisul era o altă lume, o lume paralelă, deschidea usi secrete pe tărîmuri fantastice, mă catapultam în aurore înflorite, din murire în nemurire, într-o lume clară si misterioasă – un labirint umbros într-un cristal. Prima publicare a fost în Lumină Lină din New York, în 1998. Am adunat sertare întregi cu versuri, material initial din care am început să îmi alcătuiesc volumele. Construiam si dărîmam, nimic nu mă multumea. Am distrus mai multe variante. Voiam ca debutul să mă reprezinte în toată această prelungită căutare. Am apărut în sfîrsit cu cele două volume: Călăuza si Solaris.
Cîteva amintiri de la Cenaclul de Luni.
Initial am frecventat diferite cenacluri din Bucuresti. Am fost atras mai mult de Cenaclul de Luni. Timpul meu era totusi limitat, fiind student la medicină. Scriam. Cenaclistii de luni erau oameni cu o serioasă bază literară. Era un cenaclu de profesionisti, adică în principal cei de la litere, tineri si avîntati. Chiar cineva de acolo tinea să se facă auzită cu putere această opinie: „noi sîntem un cenaclu profesionist”. Erau oameni amabili în relatiile interpersonale. Eu nu eram un insistent, un „lipicios”, un îndrăznet, ba as putea spune chiar eram un singuratec. Eram medicinist, venit dintre cadavre, vii sau moarte, sesizînd suferinta oamenilor vii si lasitatea mortii civile. Arta s-a născut de multe ori acolo. Am citit de cîteva ori. Scriitura mea era poate dincolo de pragul de perceptie al unei anumite sensibilităti care vroia să se afirme ca grup, ca program, ca reactie. Asa cum s-a întîmplat si cu poezia Marianei Marin, nici eu nu mă încadram neapărat în formulă, atipie la care face aluzie Nicolae Manolescu în prefata la volumul meu Călăuza. Am senzatia că de atunci s-a produs o oarecare lărgire de opinie printre fostii cenaclisti.
Desi, cum declari, scrii de 20 de ani, n-ai publicat decît în 1998. Ce a motivat asa o lungă tăcere editorială?
Am fost întotdeauna foarte exigent în tot ceea ce am făcut. Asa s-a întîmplat si cu versurile pe care le scriam. Aveam senzatia că trebuie să mai astept. Puteam să încerc să public, dar simteam că nu e încă momentul. Pe de altă parte am fost un singuratec, nu mă amestecam cu grupurile la modul intim. Si grupurile au o platformă, au fortă, vin cu programele lor. Eu scriam asa cum simteam, nu încercam să imit pe nimeni. Si asta te îndepărtează de la început de ceilalti, care în dorinta de a impune o nouă scriere, reneagă tot ce sună diferit. Întîrzierea debutului poate fi explicată si prin faptul că m-a interesat mai mult scrisul decît publicarea, actul creatiei considerîndu-l mai important. În fine, stim care era practica si sistemul editorial din regimul comunist si asta m-a îndepărtat si mai mult de la a căuta publicarea. Am asteptat vreme de 20 de ani.
Prima ta carte a apărut în 2000, în seria La steaua. Poeti optzecisti, serie care îsi propunerea publicarea poetilor optzecisti recunoscuti ca valoare, impusi în spatiul public românesc. Prin această aparitie, prefatată benefic de Nicolae Manolescu, ai fost ultimul din această generatie, după ce, de mult, nimeni nu mai gîndea că ar fi posibilă existenta unui optzecist nepublicat în volum. Cum te simti în această postură de încheietor de pluton?
Mă simt bine. Sînt la intersectie. Poate la intersectia mea cu mine. Mobilitatea îmi place, o cultiv. Nu scriu ca nimeni, nici nu caut originalitatea cu lumînarea, scriu cum simt. Important e ca textele acestea să se sustină prin ele însele, organisme independente si vitale. De aceea cred că si critica nu s-a hotărît unde să mă plaseze, dar cred că locul cel mai nimerit e acela cu specificitate proprie. Fiecare din volumele publicate pînă acum sînt diferite unul de altul desi se răspîndeste un suflu unic prin ele, si acela sînt eu. Sufleteste am rămas acelasi. Cred într-o afinitate stilistică la un moment dat, în corespondente, în matrici spirituale si de personalitate comune. În acelasi timp, oamenii pot scrie diferit în aceeasi epocă, depinde de ascensiune culturală si spirituală. Ce îi desparte e formula stilistică, caracterul si atitudinea autorului fată de text si existentă. Eu cred că important e ca receptarea să fie făcută fără prejudecăti, cu onestitate, cu deschidere fată de formulele care nu sînt încă pe gustul personal. Am încercat si eu ludicul, tehnica ademenitoare a rimelor, simplitatea expresiei. Am descoperit în mine partea gravă si i-am oferit mijloacele de exprimare cele mai diverse. Am încercat să nu îmi limitez imaginatia.
Prin Călăuza, volumul de debut, ai fost încununat cu Premiul national de debut Mihai Eminescu, iar în anul care a trecut ai primit premiul U.S.R., pentru Orologiul cu statui, publicat în 2004. Ai avut o intrare mai mult decît excelentă în literatură. Te simti un norocos?
Sigur, trebuie să te plasezi într-o conjunctie favorabilă a astrelor. Dar cred că fără valoare nu poti totusi să continui să iei premii si mai ales unul asa de important ca premiul U.S.R, cînd trebuie să obtii majoritatea voturilor de la 13 membrii ai juriului. Pentru mine premiul este doar un stimulant si o cale de a te face cunoscut, iar în felul acesta să stîrnesti curiozitatea de a fi citit. Măcar cine trebuie să se aplece cu răbdare si deschidere asupra a ceea ce scrii. Pentru cărtile mele e important, pentru că nu sînt aici cu ele să le promovez personal.

 

4 Patru ani de facultate nu-ti bagă în traistă talentul

Există tendinta la multi dintre colegii nostri de condei de a privi mefient pe cei care n-au făcut scoala de poeti – Litere sau, eventual Filosofia. Esti absolvent de Medicină, pe care o practici si în prezent. Există o anume profesiune care te îndreptăteste a fi poet, în genere, scriitor!?
Istoria e plină de mari scriitori care nu au avut o educatie filologică formală. Exemple de doctori care au devenit mari scriitori sînt destule. Patru ani de facultate nu-ti bagă în traistă talentul. Fiecare facultate te învată o metodă si îti insuflă o apropiere „stiintifică” asupra obiectului de studiu. Îti oferă un bagaj de cunostinte si te învată ce să faci cu ele. O facultate nu înlocuieste sensibilitatea, inteligenta si puterea de judecată proprii. Toate acestea sînt exercitii benefice, le facilitează unora instrumentele de lucru atunci cînd sînt chemati să vorbească despre creatie, dar creatia în sine e altceva.
Narează împrejurările azilului tău politic, din 1990, în SUA.
Sotia mea ceruse azil politic în Statele Unite din 1987. Eu am rămas în urmă. A fost într-adevăr un calvar, cu „turbulente” si brutalităti de tot felul din partea sistemului. Sotia a fost declarată „dusman al poporului” si apartamentul ne-a fost trecut în proprietatea statului, am fost transformat în chirias, supravegheat. Nu am putut să plec pînă în 1990. Am supravietuit, iar la revolutie am participat din prima zi, de pe 21 decembrie în Bucuresti, printre acei copii care au initiat răspunsul de masă la ceea ce mai tîrziu am aflat ce fusese cu adevărat. Experienta comunismului si a revolutiei, evenimentele ce au urmat, sînt cuprinse între copertile volumului Ochiul Miriapod. În 1990 m-am gîndit dacă să mai plec sau nu. Schimbarea de regim si viitorul erau foarte tulburi, asa cum s-a dovedit. În final m-am hotărît să mă alătur sotiei mele. A fost o luptă acerbă într-un sistem complet nou, în care capacitatea de adaptare joacă rolul esential. Dar tot atît de mult un rol important detin si bazele umane, profesionale, culturale pe care le pui în joc. Am continuat să scriu, să pictez, să cînt la vioară.

Intentionezi, în timp, să revii definitiv în România?

Eu trăiesc acum în două lumi si între două lumi, dar totul stă gravat în constiinta mea. Sînt legat de România, dar ar însemna să iau viata de la capăt pentru a treia oară, am un băiat de 12 ani care s-a născut în America, e integrat în sistemul educational de acolo. As face o nedreptate fată de el acum să îl mut. Noi venim cu el în România, vorbim româneste si tot timpul îi povestim despre România si despre un alt mod de viată. Cine stie, poate că în viitor.
Din 1997 ai propriul tău cabinet medical la New York. Poezia si stiinta pot locui confortabil în una si aceeasi fiintă, Liviu Georgescu?
Întotdeauna am făcut totul prin propriile puteri, prin travaliu asiduu. America e tara tuturor oportunitătilor, poti reusi pe cont propriu, prin propria valoare. A trebuit să iau totul de la capăt, rezidenta de medicină internă, 3 ani la Montefiore Medical Center al Universitătii Albert Einstein si supra-specializarea la spitalele Universitătii Cornell din New York. Am făcut Practică de spital, atît de dură, cu experiente multiple si ture de 36 de ore, în diverse departamente, reanimare, boli coronariene, SIDA – un atlas sumbru de boli infectioase. Cred că si asta a contribuit foarte mult la formarea mea artistică. Contactul cu bolnavii, cu toate manifestările bolii si implicatiile umane este traumatică. Medicul, pictorul, poetul, muzicianul, sînt una si aceeasi fiintă, opera porneste din aceeasi dorintă de dăruire si acelasi impuls creator. Contactul cu oamenii, cu experiente inedite, la limite existentiale, cu suferinta si moartea, te face negresit mai profund, mai bogat, mai nou. Cred că cele trei arte se împletesc si se potentează reciproc. Căile nervoase ale creierului îsi dau înmiit energiile, zonele reverberează una într-alta. Pictura si muzica influentează cu sigurantă scrierea, constient sau subconstient, atît la nivel tehnic cît si la cel de expresie. Cred în creatorul deschis si implicat cultural.

4 În orice poezie există o betie, dar nu orice betie are poezie

Ai devenit un autor bilingv. Dovadă volumele publicate. Scrii direct în engleză? Visezi în engleză?
Da, am două volume publicate în Statele Unite si un volum bilingv la ICR si am fost publicat în mai multe antologii în Statele Unite si Anglia. Nu stiu în ce limbă visez, cred că în română, dar s-ar putea să fie si în engleză. Scriu direct în engleză, si engleza parcă mă face să creez diferit, e ciudat, dar simt că limba în care scrii are o personalitate proprie, are spiritul ei specific care te ia în vîrtejul lui fără ca să pună însă stăpînire pe tine. Cînd traduc e altfel.

Ce înseamnă poezia în America?

Mindset-ul anglo-saxon e mai concret, mai empiric, mai precis, mai direct, mai epic si mai transparent. Si asta se reflectă în poezia americană. Limbajul e nemetaforizat, tranzitiv. De cele mai multe ori există o mică povestioară, de obicei intimă, de nu o simplă descriere a unui peisaj. Asta e poezia din main-stream. Dar există si o poezie, marginalizată, ce-i drept, care e diferită, asa cum o stim noi.
Privită din Manhatan, cum se vede poezia din România?
Se vede ca dintr-un zgîrie nori. Poezia română, în bună măsură, lucrează cu un limbaj metaforic, un limbaj reflexiv, „opac”, „expresiv”, care presupune sensuri multiple, un univers subiectiv închis, mai putin determinat si reperabil, si care e poate mai dificil. Dar în poezia română există un puternic val de exprimare directă, tranzitivă, fără îndelungul ocolisului. Nu cred că e important cum te exprimi, cred că asta e o chestie de gust. Important e ca textul să fie puternic, să instituie un sens si o simtire autentice. Nicolae Manolescu sublinia că există poeti mari care sînt dificili, si poeti minori plăcuti, accesibili. Bineînteles că pentru cel grăbit, nepregătit, iritat, limbajul reflexiv e supărător si creează disconfort, neplăcere, chiar soc. Dar eductia cititorului nu se face numai cu lucruri plăcute si directe, ci si cu lucruri mai putin agreabile dar fascinante, stranii, care te invită sau chiar te transportă, uneori cu agresivitate, într-o altă lume mai putin cunoscută sau chiar total necunoscută, dar care te îmbogăteste. Lui Mozart i s-a reprosat că are prea multe note în compozitiile lui, lui Brahms că e prea greoi, asa cum unii cred că există prea multe cuvinte în literatură. Cel mai bine, esentele adevărate se intuiesc. E adevărat că acest fenomen se poate crea si cu mijloace simple, directe, dar asta depinde de structura autorului si măiestria lui, si de gradul de asteptare si familiarizare a receptorului, de preferintele, profunzimea, curajul si educatia amîndurora. Bocherini place unora, Wagner si Stravinski altora. La rîndul lui si cititorul trebuie să dispună de imaginatie, inteligentă si sensibilitate pe măsură. Poate exista si pastă groasă, opacă, dar si transparente si glasiuri cu varii nuante.
Cîteva cuvinte despre Poezie si vin, tema acestui număr din Poezia.
În orice poezie există o betie, dar nu orice betie are poezie. Spun ca să se stie.
După Piatră si lumină (publicată în 2005) unde prezentul ti-a fost martor, ce mai pregătesti spre publicare?
Prezentul mi-a fost martorul propriei vieti. În Piatră si lumină există anuntul si panorama degradării istoriei si a valorilor. Individul concret e prins în menghinea istorică: comunismul, revolutia, istoria României, situatia actuală internatională, desprinderea dintr-un exil în propria tară într-unul străin, dintr-o identitate anume, într-o stare impersonală. Apoi exilul se revarsă într-o panoramă a civilizatiilor, a unor lumi concentrice, care repetă ciclic istoria. Si volumul următor va pune aceste problemă a unui traseu istoric, cultural, spiritual, dar într-o nouă cheie si tonalitate cu respiratie epică.

Ce ne poti spune despre revista Poezia?

Între copertile revistei Poezia se pot regăsi nume dintre cele mai diverse ale culturii nationale si universale, o adevărată bogătie spirituală. O revistă excelentă, dedicată cititorilor ei, în care se pot găsi alături de poezie română si străină, eseuri, critică si recenzii de cea mai înaltă tinută. Într-un cuvînt: un adevărat belsug.

 

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON