POEZIE GERMANĂ

Stefan GEORGE
(1868-1933)

HIROTONISIRE

Vino! Te cheamă fluviul unde trestii înalte

În tandru vînt legănîndu-si drapele
Pun piedică la valuri ce tînăr vin să salte,
Si-ar duce mîngîierea pe tărm ierbos cu ele.

Fii, tolănit pe pajisti, odihnă îmbătată
De tari arome pure, nestînjenit de gînd.
Înlăturate sufluri străine au să cadă.
Cu ochii tăi doar ruga-mplinită contemplînd.

Ramuri se zbat în codru rînd pe rînd,
Iar pe oglinzi obscure din netedele unde
Bruma-si cojeste zidul deja; vezi locul unde
Elfi vor dansa, nu-i auzi întru cînt?

Acum luceste-n rama colturoasă de frunze,
Constelat de cetăti, întinsul fericit:
Trecerea nu mai are vechi nume ce-au fost spuse,
Forme, fiinta; moartea retrăind un alt chip.

Esti gata; si zeita îti vine mult aproape,
Sub valuri de culoarea lunii prinde fire,
Cu jumătate-nchise, grele de vis pleoape,
Plecată către tine în hirotonisire.

Simti gura ei pe chip cutremurat,
Văzîndu-ti puritatea, sfintită-n nemăsură
Îti luă sărutul si nu a alungat
Degetul ce-i tinea gura ta pe gură.

 

INFANTELE

 

Lîngă sabie si scut pe zidul pal
Cu ce alb chip infantele surîde,
Închis în aur si-ntunecat oval.
Trăi timp scurt în sala necălcată
Geamăna-i fire: suflu-nghetat de creastă
I-a fost un sot de joc, aproape gîde.
Dar el nu-si plînse cresterea rămasă
Pe loc, nu fu adult cu ochi livid
Ca unul si-altul ce-s pictati pe zid,
Căci i-au fost date fericiri în pază.

Cînd înfloreau luminile în seară
Venea la el a elfilor fecioară;
Săltau în zbor cu mingea de mătase,
Păzită cu evlavie de har,
Ce măslinie, roza îi ramase
Lucirea azi pe scînduri de stejar.

 

LEAPĂDĂ LACRIMI

 

Leapădă lacrimi
Iubirii date
Momeală-n toate.
Pace fii-n patimi!

Sub pasii tăi vezi
Topite zăpezi.
Duhul cald curînd
Flori promitînd.

Venind la-ncîntare
Iunie se răpune
Chiar de îti apare
Trupu-i în minune?

Leapădă lacrimi
Iubirii date
Momeală-n toate.
Pace fii-n lacrimi.

*
Taci plînsul meu, laudă,
Orice soartă pizmasă
Rezervă bogătiei.
Îndură si caută,
Peste chinuri fie
Triumf cîntul tie!

Asa e doctrina,
Urmînd-o cinstit
Un an. Răsărit
Si prînz l-au găsit
Dar cît îl însală,
Si-i tot oboseală.

Sub rădăcini sapă
De stejar si-ngroapă
Baston si mantie,
Deja stîrvuri, stie!
Atunci către zări
Văd voioase plecări.

Dar cedează digul
Apelor retinute,
De plîns în ochi singur
Gemu… Toate-s mute
Si-mi înmîna, să-mi sparg
Lira de un pom larg.

*
Opreste-ti moară aripa,
Cîmpul vrea odihnă clipa.
Apele dezghet asteaptă,
Vegheati de lăncii sub clar
Pomi pitici ca—n piatră-s faptă,
Drobite date cu Var.

Copile lunecînd vin
Pe oglinzi de iazuri, lin,
Înapoi de la altar,
Soptind rugăciuni spre casă,
Una dogmei de zeu rar,
Alta-n vis ce o apasă.

Suflă duh peste pămînt?
Tremur frica-n lămpi trecînd,
Auziră o chemare?
Fiii beznei din străfund
Primind sotii fiecare…
Clopote, bateti profund.

*
Pe cărări de stînci în sîn de zări să plece
Scăldînd singurătatea-i în limpezimea rece,
Sa-asculte-al frunzelor si-al apelor cuvînt,
Plîngerea să-i expire ca moartea unui cînt,
Cu vîrtejuri furtuna să-l otelească-ntreagă,
Să stie fericit patria să-si aleagă.

Dar prin ce soartă rea si ce perfidie
Ajungînd noaptea la margini de vîltoare
Pe-o suplă îndoită tulpină îi apare
Din mlastină un crin ce în lucirea-i vie
Aripi are ca leagăn corola-i dezvelită.
Un înger rău, un înger de ispită!

Călătoru-si urmează drumul, sovăitor,
Prin stuf trece surdă o chemare,
Sub ulmii ca al fantomelor popor
El merge despărtit de vindecare.
În beznă ochiul rătăcit ca un foc tremurînd,
Părul i se zbîrleste amestecat de vînt.

În româneste de Miron KIROPOL