POEZIE GERMANĂ

 

Stefan GEORGE
(1868-1933)

DANSURI TRISTE

Ca un surîs în aceste descresteri
Parcul îti dăruie încă parfum,
În părul tău împrăstiat acum
Amestecă iarba-sarpelui si iederi.

Aur păstrează grîul vînturat,
Mai putin tepos si înalt poate.
Trandafirii din nou te-au salutat
Blînzi, cu străluciri estompate.

Să tăcem, să nu se audă de noi,
Să fim fericiti jură-mi apoi,
Chiar dacă nimic nu mai asteptăm
Decît această plimbare în doi.

 

*
Urechea ta doar prinde
Un cînt secret ce-i faptă
Abia făcută soaptă,
Chiar dacă-i stins în minte.

Singur al tău cuvînt
Caută întărire
În sortii nouă fire,
Comori de pace dînd.

Cu duh bun ne conjuri
Durerile prea bine
Cînd ce fu ziua-n sine
Seara ni-l ia sub múri.

 

*
Vrei încă mult pe un sol de omidă
Culori să afli-n zile ce-au trecut,
Să speri rod copt în pustia lividă
Să cosesti spice din veri azi sub lut?

Fii fericit doar cînd al umbrei caier
Răsfrînge vis din bogătii trăite,
Cînd liberator trece prin obositul aer
Din zări un suflu, har ce te cuprinde.

Vezi! Zilele acestea parcă răni arzătoare
S-au stins din soarta noastră grabnic toate,
Dar tot ce pentru noi purta nume de floare
Se readună lîngă izvoarele secate.

 

PEISAJ ANCESTRAL

De printre pini un vultur la cer suie,
După ce-au lipăit neteda apă
Doi lupi se-ntorc atenti pe cărăruie.
Puii-si împing prin umbra ce-i îngroapă.

Săltînd peste morman moale de ace
Să bea vin căprioare apoi pier
Către desis, doar una-n iarbă zace
Asteptînd moartea-n locul ei stingher.

Coasa nu a lovit iarba cea grasă,
Dar culcati pomi mîini robuste-au văzut,
Căci prelungit e vidul si zări lasă
Mirosului fecund de brăzdat lut.

În limpezimea de zori calzi si vii,
Arat voios, recolte de mîhnire,
Bărbatul cu hîrletul, femeia tinînd blidul,
Hrănesc destinul din întreaga fire.

 

VENIRE (III)

Iată revenită primăvara
Printr-o privire consfintesti
Spatiul, drumul si pe noi însine –
În fata harului bîlbîim.

Înainte ca omul cu simturi îngrosate
Să-i fi imputat cuvînt si faptă
Dumnezeu cu un suflu a asezat
Un suflet în toate corpurile lumii.

Cînd ochiul luceste de această flacără
Buturuga uscată face flori,
Pămîntul amortit se preschimbă
La bătăile unei inimi sacre.

 

MIRACOLUL

Pleata-ti duce vîlvoi vîntul
În regiuni interzise?
El s-apară! Implorîndu-l
Fă-l să fie pe pămîntul
Ce din pulberi face vise.

Din multimea toată puse
Fruntii tale doar lumină
Ca în flori din lumi nespuse
Solu-i la altar să vină
Rugă tînără pe buze…

Norul serii ca trimis
Sub mîna sa e cupolă,
Naos tot, aureolă,
Si, iată, miracol scris
Confluent de vis la vis.

 

ASUPRA VIETII SI MORTII LUI MAXIMIN

Cu ochi întunecati de vis din zare
Ati ignorat sfînta învestitură,
Iar casa voastră mortii fu măsură –
Dar azi mîntuitorul vă apare.

În vîrsta ce-i de gheată si tînjire
Un timp vernal vă umple de minuni.
Un zeu pe pragul vostru vine mire
Cu mîini de flori si-n păr avînd cununi.

Uniti în bucurii fără angoasă
Antice glorii nu vă sunt suspin:
Si voi ati fost chemati de duh divin
Primind sărutul unui zeu în casă.

Opriti-vă din plîns – alesi mereu – 
Nu plîngeti după zile-n vid călcate.
Nasterea sa cîntati-o în cetate
Si clipa voastră ce a văzut un zeu.

În româneste de Miron KIROPOL